Un musafir al lui Mario Vargas Llosa

Azi, Mario Vargas Llosa, marele scriitor peruvian, implineste 77 de ani. Asta nu e un moment oarecare, trebuie sarbatorit. Asa ca m-am gandit sa va recomand o poveste de-a lui, dupa citirea careia merge un pahar de vin rosu sec.

Un musafir

Nisipurile mângâie faţada hanului şi tot acolo se sfârşesc: din spărtura care serveşte drept poartă sau prin stuf, privirea lunecă peste o întindere albă şi lâncedă, până când întâlneşte cerul. In spatele hanu­lui, pământul e tare şi aspru, iar la mai puţin de un kilometru încep stâncăriile sterpe şi lucioase, fiecare mai înaltă decât cea anterioară si strâns unite; culmile se împlântă în nori ca nişte obeliscuri sau ca nişte securi. La stânga, îngustă, sinuoasă, întinzându-se la marginea nisipurilor şi crescând neîncetat până când dispare între două coline, deja foarte de­parte de han, se află pădurea; desişuri, plante săl­batice şi o iarbă uscată şi căţărătoare care ascunde totul, terenul accidentat, viperele, micile smârcuri. Dar pădurea e doar un indiciu al selvei, un simu­lacru: se sfârşeşte la capătul unei zănoage, la poalele unui munte masiv, îndărătul căruia se întinde ade­vărata selvă. Iar dona Merceditas ştie asta; odată, cu ani în urmă, s-a căţărat pe vârful acestui munte şi, de acolo, prin păturile de nori care îi pluteau la picioare, a contemplat cu ochi uimiţi platforma verde, desfăşurată în lung şi-n lat, fără niciun luminiş.

Acum, dona Merceditas picoteşte tolănită pe doi saci. Ceva mai încolo, capra scurmă cu botul prin nisip, mestecă sârguincios o bucată de lemn şi behăie în aerul călduţ al după-amiezii. Brusc, îşi în­dreaptă urechile şi rămâne încordată. Femeia îşi mijeşte ochii:

—   Ce se-ntâmplă, Cuera?

Animalul smuceşte de sfoara care o leagă de pripon. Femeia se ridică cu greu. La vreo cincizeci de metri, bărbatul se conturează clar în zare, iar umbra i-o ia înainte pe nisip. Femeia îşi duce o mână la frunte ca să-şi ferească privirea de soare. Se uită repede în jur, apoi rămâne nemişcată. Bărbatul e foarte aproape. E înalt, costeliv şi tuciuriu. Are părul creţ şi ochii batjocoritori. Cămaşa decolorată îi flu­tură peste pantalonii de flanel, suflecaţi până la genunchi. Picioarele îi sunt ca doi butuci negri.

—    Ziua bună, doamnă Merceditas.

Glasul îi e melodios şi sarcastic. Femeia a pălit.

—   Ce vrei? murmură ea.

—    M-ai recunoscut, nu-i aşa? Măi să fie, mă bucur. Dacă eşti matale aşa drăguţă, aş vrea ceva de mâncare. Şi de băut. Mi-e tare sete.

—    Înăuntru găseşti bere şi nişte fructe.

—    Mulţumesc, doamnă Merceditas. Eşti tare ama­bilă. Ca întotdeauna. Ai putea să-mi ţii de urât?

—    De ce?

Femeia îl priveşte bănuitoare. E grasă şi vârstnică, dar pielea îi e netedă. Umblă desculţă.

—   Doar ştii hanul.

—   Ei! zice bărbatul pe un ton cordial. Nu-mi place să mănânc de unul singur. Mă apucă tristeţea.

Femeia ezită un moment. Apoi o porneşte către han, târându-şi picioarele prin nisip. Intră. Destupă o sticlă de bere.

—   Mulţumesc, foarte mulţumesc, doamnă Mer­ceditas. Dar prefer nişte lapte. Dacă tot ai deschis sticla aia, de ce n-o bei?

—   N-am chef.

—   Hai, doamnă Merceditas, nu te mai codi. Bea-o în sănătatea mea.

—  Nu vreau.
Expresia bărbatului se înăcreşte.

—  Eşti surdă? Ţi-am spus să bei sticla aia. Noroc!
Femeia ridică sticla cu ambele mâini şi bea încet, cu înghiţituri mici. Pe tejgheaua murdară şi găurită, luceşte o cană de lapte. Bărbatul alungă dintr-o miş­care a mâinii muştele care roiesc în jur, ia cana şi soarbe prelung. Buzele îi rămân acoperite de o bot­niţă de caimac, pe care, după câteva secunde, limba o şterge zgomotos.

—  Ah! zice el lingându-se pe-ndelete. Ce lapte bun, doamnă Merceditas. Bag mâna-n foc că e de capră, nu? Tare mi-a plăcut. Ai terminat stida? De ce nu-ţi mai desfaci una? Noroc!

Femeia se supune fără să protesteze; bărbatul înfulecă două banane şi o portocală.

— Ascultă, doamnă Merceditas, nu fi aşa de nă­valnică. Ţi se împrăştie berea pe bărbie. Are să-ţi ude rochia. Nu face atâta risipă. Mai desfă o sticlă şi bea-o în cinstea lui Numa. Noroc!

Bărbatul continuă să repete „noroc" până când pe tejghea se adună patru sticle goale. Femeia are ochii sticloşi; râgâie, scuipă, se aşază pe un sac cu fructe.

— Doamne Dumnezeule! zice bărbatul. Ce fe­meie! Matale eşti o mică beţivancă, doamnă Merce­ditas. Iartă-mă că-ţi spun.

—  O să te căieşti pentru ce-i faci unei biete bă­trâne, Jamaicanule. O să vezi.
Are limba cam înţepenită.

—  Nu zău? zice bărbatul plictisit. Apropo, la ce oră vine Numa?

—  Numa?

—  Of, eşti de groază, doamnă Merceditas, când te faci că nu pricepi! La ce oră vine?

—  Eşti un negru împuţit, Jamaicanule. Numa o să te omoare.

—  Nu vorbi aşa, doamnă Merceditas, spune băr­batul căscând. Bine, cred că mai avem ceva vreme. In mod sigur până la noapte. O să tragem un pui de somn, de acord?

Se ridică şi iese. Se duce spre capră. Animalul îl priveşte cu neîncredere. O dezleagă. Se întoarce în han învârtind sfoara ca pe o elice şi fluierând: femeia nu-i acolo. Numaidecât îi dispare calmul leneş şi lasciv din gesturi. Străbate localul în salturi mari, înjurând. Apoi se îndreaptă spre pădurice, urmat de capră. Aceasta o descoperă pe femeie îndărătul unui arbust şi se apucă s-o lingă. Jamaicanul râde văzând privirile mânioase pe care femeia i le azvârle caprei. Face un simplu semn şi femeia o porneşte spre han.

—    Zău că eşti de groază. Ce-ţi mai trece prin cap!

Ii leagă picioarele şi mâinile. Apoi, o ridică fără nicio greutate şi o aşază pe tejghea. O priveşte puţin, răutăcios şi, dintr-odată, începe să-i gâdile tălpile late şi zgrunţuroase. Femeia se chirceşte în hohote; pe chipul ei se citeşte disperarea. Tejgheaua e îngustă şi, tot răsucindu-se, dona Merceditas se apropie de margine: în cele din urmă se rostogoleşte greoi pe pardoseală.

—    E de groază femeia asta, zău aşa! spuse el din nou. Face pe leşinata şi mă pândeşte cu coada ochiu­lui. Nu te mai lecuieşti, doamnă Merceditas!

Cu capul strecurat în încăpere, capra se uită fix la femeie.

Nechezatul cailor se aude către sfârşitul după-amiezii; deja se întunecă. Doamna Merceditas îşi ridică faţa şi ascultă, cu ochii larg deschişi.

—  Ei sunt, zice Jamaicanul.

Se ridică dintr-un salt. Caii continuă să necheze şi să bată din picior. Din poarta hanului, bărbatul strigă, furios:

—   Ai înnebunit, locotenente? Ai înnebunit?

De pe una din pantele dealului, dintre stânci, ră­sare locotenentul. E mic şi rotofei: poartă cizme de călărie, iar faţa îi asudă. Priveşte cu băgare de seamă.

—  Dumneata eşti nebun? repetă Jamaicanul. Ce-ai păţit?

—  Nu ridica glasul la mine, negrule, zice loco­tenentul. Abia am sosit. Ce se petrece?

—  Cum ce se petrece? Ordonă-le oamenilor dumitale să-şi tragă caii departe. Nu-ţi cunoşti meseria?
Locotenentul se face roşu la faţă.

— Încă nu eşti liber, negrule, zice el. Mai mult respect.

— Ascunde caii şi retează-le limba, dacă vrei. Dar să nu se mai audă. Şi aşteaptă aici. O să-ţi fac un semn.

Gura Jamaicanului se lăţeşte, iar pe faţă i se conturează un zâmbet obraznic.

—  Nu vezi că acum trebuie să asculţi de mine?
Locotenentul stă pe gânduri câteva secunde.

—  Vai de tine dacă nu vine, zice el, după care îşi întoarce capul şi ordonă: Sergent Lituma, ascun­de caii.

—  Am înţeles, domnule locotenent, spune cineva din spatele stâncilor.
Se aude un zgomot de copite. Apoi, tăcere.

—  Aşa mai merge, zice Jamaicanul. Trebuie să fii ascultător. Foarte bine, generale. Bravo, comandante. Te felicit, căpitane. Să nu te mişti de-acolo. O să te-anunt eu.

Locotenentul îi arată pumnul şi se face nevăzut printre stânci. Jamaicanul intră în han. Ochii femeii sunt plini de ură.

—   Trădătorule, murmură ea. Ai venit cu poliţia. Blestematule!

—   Ce educaţie, Doamne Dumnezeule, ce educaţie ai mai primit şi dumneata, doamnă Merceditas! N-am venit cu poliţia, am venit singur. Aici m-am întâl­nit cu locotenentul. Doar ştii prea bine.

—   Numa n-o să vină, spune femeia. Şi poliţiştii o să te ducă înapoi în temniţă. Iar când o să ieşi, Numa o să te omoare.

—   Nu prea mă ai la suflet, doamnă Merceditas, nu încape îndoială. Ce chestii îmi mai prevesteşti!

—   Trădătorule, repetă femeia, care a izbutit să şadă şi se ţine tare băţoasă. Crezi că Numa e prost?

—   Prost? Nicidecum. E al naibii de isteţ. Dar să nu deznădăjduieşti, doamnă Merceditas. Sigur o să vină.

—   N-o să vină. El nu-i ca tine. Are prieteni. Au să-i dea de veste că a venit poliţia.

—   Crezi? Eu nu cred, n-o să aibă timp. Poliţia a venit prin altă parte, prin spatele stâncăriei. Eu am străbătut nisipurile singur. In toate satele întrebam: „Doamna Merceditas mai e la han? Tocmai am fosţ eliberat şi mă duc să-i sucesc gâtul." Mai mult de douăzeci de inşi trebuie că au dat fuga să-i spună lui Numa. Chiar crezi că n-o să vină? Doamne Dum­nezeule, ce faţă ai făcut, doamnă Merceditas!

—   Dacă Numa păţeşte ceva, bâiguie femeia ră­guşit, o să-ţi pară rău toată viaţa ta, Jamaicanule.

Bărbatul ridică din umeri. îşi aprinde o ţigară şi se apucă să fluiere. Apoi se îndreaptă spre tejghea, ia lampa de ulei şi o aprinde. O atârnă de una din plantele de la poartă.

—  Se lasă noaptea, spune el. Vino încoace, doam­nă Merceditas. Vreau ca Numa să te vadă cum stai în poartă şi-l aştepţi. A, ai dreptate! Nu te poţi mişca. Iartă-mă, tare-s uituc.

Se apleacă şi o ridică în braţe. O lasă în nisip, în faţa hanului. Lumina lămpii se revarsă asupra fe­meii şi îi îndulceşte trăsăturile: pare mai tânără.

—  De ce faci asta, Jamaicanule?
Glasul donei Merceditas e acum slab.

—  De ce? zice Jamaicanul. Dumneata n-ai fost la închisoare, nu-i aşa, doamnă Merceditas? Trec zilele şi n-ai nimic de făcut. Te plictiseşti rău acolo, pe cuvânt. Şi suferi rău de foame. Ştii ce, am uitat un amănunt. Nu se poate să stai cu gura deschisă, nu care cumva să te pui pe ţipat când vine Numa. Şi apoi, ai putea înghiţi o muscă.

Râde. Caută prin încăpere şi dă de o cârpă. Cu ea, îi înfăşoară o jumătate de faţă donei Merceditas. O priveşte o bună bucată de timp, amuzat.

— Dă-mi voie să-ţi spun că arăţi foarte hazliu aşa, doamnă Merceditas. Nu stiu cu ce semeni.

În bezna din fundul hanului, Jamaicanul se ridică asemenea unui şarpe: elastic şi fără zgomot. Rămâne încovoiat, cu mâinile rezemate de tejghea. La doi metri mai în faţă, în conul de lumină, femeia stă ţeapănă, cu capul scos înainte, parcă adulmecând văzduhul: a auzit şi ea. A fost un zgomot uşor, dar foarte clar, venit din stânga, care s-a desluşit peste cântecul greierilor. Izbucneşte încă o dată, mai pre­lung: crengile din pădurice trosnesc şi se frâng - cineva se apropie de han. „Nu-i singur", şopteşte Jamaicanul. „Băga-mi-aş." Vâră mâna în buzunar, scoate fluierul şi-l strecoară între buze. Stă în aştep­tare, nemişcat. Femeia se zbate şi jamaicanul o bles­temă printre dinţi. O vede cum se suceşte în loc şi cum îşi clatină capul ca o pendulă, încercând să se descotorosească de bandaj. Zgomotul a încetat: oare a ajuns deja pe nisip, unde paşii nu se mai aud? Fe­meia are faţa întoarsă spre stânga şi ochii, ca de iguană strivită, îi ies din orbite. „I-a văzut", murmură Jamaicanul. îşi pune vârful limbii pe fluier: metalul e tăios. Dona Merceditas continuă să-şi mişte capul şi mârâie cuprinsă de zbucium. Capra scoate un behăit şi Jamaicanul se ghemuieşte. Câteva secunde mai târziu, vede o umbră care se coboară peste femeie şi un braţ gol care se întinde spre bandaj. Suflă în fluier cât îl ţin puterile, în timp ce se aruncă dintr-un salt peste noul venit. Fluieratul răzbate prin noapte ca un incendiu şi se pierde printre înjurăturile ce izbucnesc din dreapta şi din stânga, urmate de paşi grăbiţi. Cei doi bărbaţi s-au prăvălit peste femeie. Locotenentul e rapid: când Jamaicanul e în picioare, cu o mână l-a înşfăcat pe Numa de păr, iar cu cea­laltă îi ţine revolverul la tâmplă. Patru soldaţi înar­maţi cu puşti îi înconjoară.

—   Fuga! le strigă Jamaicanul soldaţilor. Ceilalţi sunt în pădure. Repede! Au să scape. Repede!

—   Staţi! zice locotenentul.

Nu-şi mută privirile de la Numa. Acesta, cu coada ochiului, încearcă să localizeze revolverul. Pare calm; mâinile îi atârnă pe lângă şolduri.
—  Sergent Lituma, leagă-l.

Lituma îşi lasă puşca pe jos şi desfăşoară frân­ghia pe care o poartă la brâu. Îl leagă pe Numa de picioare şi apoi de încheieturile mâinilor. Capra s-a apropiat şi, după ce i-a mirosit picioarele lui Numa, începe să i le lingă, domol.

—  Caii, sergent Lituma.

Locotenentul îşi vâră revolverul în cartuşieră şi se apleacă spre femeie. Îi scoate bandajul şi sforile. Dona Merceditas se pune pe picioare, alungă capra lovind-o pe spate şi se apropie de Numa. Îi trece o mână peste frunte, fără să spună nimic.

—  Ce ti-a făcut? zice Numa.

—   Nimic, spune femeia. Vrei să fumezi?

—   Locotenente, insistă Jamaicanul. Dumneata îţi dai seama că uite colo, chiar în pădure, sunt ceilalţi? Nu i-ai auzit? Trebuie să fie trei sau patru, pe puţin. De ce nu le ordoni odată soldaţilor să-i caute?

—   Taci, negrule, spune locotenentul fără să-l pri­vească.

Aprinde un chibrit şi, cu el, ţigara pe care femeia a pus-o în gura lui Numa. Acesta începe să tragă fumuri adânci; ţine ţigara între dinţi şi scoate fumul pe nas.

—   După ăsta am venit. Atât.

—   Bine, zice Jamaicanul. Cu atât mai rău pentru dumneata dacă nu-ţi ştii meseria. Eu mi-am ţinut cuvântul. Sunt liber.

—    Da, spune locotenentul. Eşti liber.

—    Caii, locotenente, zice Lituma, care ţine în mână frâiele a cinci animale.

—    Să-l urci pe calul dumitale, Lituma, spune lo­cotenentul. Va merge cu dumneata.

Sergentul şi încă un soldat îl ridică pe Numa şi, după ce-i dezleagă picioarele, îl aşază pe cal. Lituma încalecă în spatele lui. Locotenentul se apropie şi preia frâul calului.

—    Ascultă, locotenente, eu cu cine merg?

—    Tu? zice locotenentul, cu un picior în scară. Tu?

—    Da, spune Jamaicanul. Cine altcineva?

—    Eşti liber, zice locotenentul. Nu trebuie să vii cu noi. Poţi merge încotro vrei.
De pe cai, Lituma şi ceilalţi soldaţi râd.

—  Ce glumă-i asta? spune Jamaicanul, iar glasul îi tremură. N-o să mă lasi aici, nu-i asa, locotenente? Doar auzi zgomotele alea, colo, în pădure. Eu m-am purtat bine. Mi-am ţinut cuvântul. Nu-mi poţi face una ca asta.

—  Dacă ne grăbim, sergent Lituma, zice loco­tenentul, ajungem la Piura în zori. Prin nisipuri e de preferat să mergem noaptea. Animalele obosesc mai puţin.

—  Locotenente, ţipă Jamaicanul, care a prins hă­ţurile calului ofiţerului şi le agită frenetic. N-o să mă laşi aici! Nu-mi poţi face o asemenea ticăloşie!

Locotenentul scoate un picior din scară şi îl împinge pe Jamaican cât colo.

—  Va trebui să galopăm din când în când, spune locotenentul. Crezi că o să plouă, sergent Lituma?

—  Nu cred, locotenente, cerul e senin.

—  Nu poţi pleca fără mine! urlă Jamaicanul ca scos din minţi.
Doamna Merceditas începe să râdă în hohote, ţinându-se de burtă.

—  Să mergem, zice locotenentul.

—  Locotenente, ţipă Jamaicanul. Locotenente, rogu-te!
Caii se îndepărtează încet. Jamaicanul îi priveşte năucit. Lumina lămpii se revarsă peste faţa lui desfigurată. Doamna Merceditas continuă să râdă zgo­motos. Brusc, tace. Îşi ridică mâinile pâlnie la gură.

—  Numa! strigă ea. O să-ţi aduc fructe în fiecare duminică.
Apoi se pune din nou pe râs, cât o ţine gura. În pădurice se iscă o rumoare de crengi şi de frunze uscate care se frâng.