Autocritica lui Hasek

Cel mai mare scriitor ceh — Jaroslav Hasek

Ţinînd seama de faptul că în conferinţele mele în care am înfăţişat istoria luptei Partidului pentru progresul paşnic în limitele legii m-am referit nu odată la persoana mea, socot cu cale să las la o parte modestia, care nu-şi are locul aici, şi în faţa întregii opinii publice să purced în mod demn la o severă dar imparţială autocritică.

În calitatea mea de conducător şi candidat al partidului mai sus pomenit, mă simt dator să fac o cît mai obiectivă dar şi atotcuprinzătoare apre­ciere a poziţiei şi acţiunilor mele, pentru ca nu cumva vreuna din admirabilele trăsături ale carac­terului meu să scape cuiva din vedere. Vă rog să mă credeţi că au fost în viaţa mea momente cînd, entuziasmat de vreo realizare personală, m-am tre­zit şoptindu-mi de unul singur: 

Hasek calare prin Praga

„Doamne, ce flăcău de ispravă sunt!” La ce bun însă toate astea dacă lumea nu le-ar afla? Lumea trebuie să ajungă la această concluzie, omenirea trebuie să mă preţuiască aşa cum se cuvine, şi nu numai pentru remarca­bilele mele însuşiri şi aptitudini cu adevărat feno­menale, ci mai cu seamă pentru strălucitul talent şi incomparabilul caracter cu care am fost înzes­trat. Fireşte, se vor găsi şi dintre aceia care îşi vor pune întrebarea: De ce oare acest imn de slavă n-a fost scris de o altă persoană, mai autorizată, de ce mi-am supus modestia unei asemenea torturi cum e lauda de sine?

Răspund: Pentru că nimeni altul nu mă poate cunoaşte mai bine decît mă cunosc eu însumi şi tocmai aici rezidă garanţia că nu se va scrie despre mine ceea ce ar contraveni realităţii. Socotind ridi­col să comit cea mai infimă exagerare atunci cînd vorbesc despre propria-mi persoană, ori de cîte ori simt nevoia să-mi aduc laude, utilizez expresiile cele mai modeste cu putinţă. Aceasta nu înseamnă, fireşte, să nu-mi afirm cu tărie convingerea că mo­destia îl înfrumuseţează pe om, ori un adevărat băr­bat n-are de ce să se înfrumuseţeze. De unde se şi poate desprinde concluzia că nu ne este îngăduit să exagerăm cu modestia. Să ne dezbărăm o dată pen­tru totdeauna de proverbialul nostru sentimentalism, pentru care ni s-a oferit porecla de „naţie de porumbei", şi să ne arătăm bărbaţi în toată firea! Să trecem peste sfiala de-a ne recunoaşte în mod public calităţile! Cît de mîndru mă simt cînd sunt în stare să declar în gura mare: „Venerabile domn, sunt un geniu“, acolo unde un alt ins, de-o stupidă modestie, ar spune: „Venerabile domn, sunt o vită“.

De altfel, înţelept e cel ce ştie să dea din coate şi să se înfigă într-una, cu isteţime, pe primul plan — cu alte cuvinte, să se ridice singur în slăvi. În timp ce timidul stă umil la closet, aproapele său mai norocos, apreciindu-şi la justa valoare posibili­tăţile, ştie să se descurce şi în viaţa publică. Timi­ditatea e trăsătura cea mai urîtă a firii omeneşti. E o şmecherie înveşmîntată în vălul modestiei, şi tocmai de aceea socot că, din partea mea, bărbat cu atîtea merite întru înflorirea întregii literaturi cehe, a vieţii noastre publice şi politice, ar fi o adevărată ruşine, o ofensă la adresa naţiunii, dacă i-aş lăsa cea mai mică îndoială în privinţa geniali­tăţii mele.

Iată de ce-o spun, pe cît de simplu pe atît de răspicat: dacă în istoria întregii omeniri se poate vorbi de un singur individ perfect din toate punc­tele de vedere, apoi acela, de bună seamă, sunt eu şi numai eu. Luaţi, de pildă, la întîmplare oricare din remarcabilele mele povestiri, de-o excepţională valoare artistică. Răsfoind filă cu filă, veţi vedea că fiecare frază are o profundă semnificaţie, fiecare cuvînt e la locul lui, totul e în cel mai deplin acord cu realitatea; dacă mă apuc să zugrăvesc un pei­saj, acesta vă apare în faţă ca în cea mai fidelă fotografie, iar personajele pe care vi le înfăţişez în cea mai complicată şi captivantă acţiune vi se perindă pe dinaintea ochilor în carne şi oase. În acelaşi timp, limba operelor mele literare e de-o inegalabilă expresivitate, întrecînd "în puritate pînă şi celebra Biblie de la Kralice. Ce să vă mai spun? E într-adevăr o mare desfătare să citeşti fie şi un singur rînd din operele mele! Făcînd aceasta, veţi simţi cum vă cuprinde o dulce euforie, o căldură binefăcătoare şi, cu un zîmbet de sublimă fericire, nu veţi mai lăsa din mînă cartea, pe care apoi o veţi purta mereu cu dumneavoastră. Am fost nu odată martorul unor asemenea situaţii, cînd oa­menii aruncau cu dispreţ şi indignare revista care nu conţinea niciun rînd semnat de mine. Ei bine, dacă vreţi să ştiţi, şi eu am procedat adeseori întocmai, pentru că şi eu mă număr printre numeroşii mei admiratori şi, precum vedeţi, nici nu ţin să ascund acest lucru. Orice creaţie de-a mea tipărită o prezint spre lectură soţiei mele, Jarmila, cea mai fermecătoare şi mai inteligentă femeie din lume, iar, în ceea ce mă priveşte, nu-mi pot stăpîni la nicio frază această exclamaţie de admiraţie, bine­meritată: „Ce frumos, ce minunat! Ce minte lumi­nată, acest domn Jaroslav Hasek!“ Amănuntul acesta îl amintesc doar aşa, în treacăt, pentru că reprezintă tocmai o excelentă ilustrare a entuzias­mului pe care lucrările mele literare îl stîrnesc în cercurile de cititori. Şi sunt ferm convins că miile de cititori procedează la fel, cu acelaşi entuziasm, atît de scump mie, pentru simplul motiv că ţîşneşte din inimile unei mulţimi extrem de inteli­gente, în ochii căreia voi rămîne întotdeauna cel mai celebru scriitor din lume. Reprezint un docu­ment viu, ce demonstrează cît de mîrşave sunt calomniile răspîndite de acei critici lipsiţi de sim­ţul răspunderii, care susţin că în ţara noastră n-am avea niciun scriitor de talie universală.

Voi trece acum, foarte pe scurt, la aprecierea caracterului meu. Un om care scrie atît de frumos ca mine trebuie să dispună, fără doar şi poate, de-o mare frumuseţe sufletească. N-am nicio îndoială că în viitoarele alegeri pentru Dieta imperială se va ivi prilejul ca, ales fiind în unanimitate într-una sau mai multe circumscripţii electorale, să spăl par­lamentului austriac ruşinea de-a fi fost pînă în prezent lipsit de aportul celui mai nobil bărbat al Imperiului austro-ungar! Nu-i nevoie, sper, să mai precizez că acest „cel mai nobil" bărbat sunt chiar eu. În încheiere, declar textual că înseşi aceste rînduri constituie una din acele opere grandioase şi nobile de care vorbeam, căci ce poate fi mai fru­mos şi mai înălţător decît să ridici pe cineva în slăvi în mod cu totul dezinteresat?

Capitolul de faţă va deschide, de altfel, ochii mul­tora din aceia care, în această operă monumentală, vor căuta poate o ploaie de pamflete şi critici dis­preţuitoare la adresa unor atît de numeroase per­soane oficiale. Dacă aceste rînduri reprezintă un pamflet, atunci, pe legea mea, nu mai ştiu ce-i aia pamflet!

Jaroslav Hasek