Povestiri dupa piesele lui Shakespeare (3)

Poveste de iarnă

Leontes, regele Siciliei, şi regina lui, frumoasa şi virtuoasa Hermiona, trăiau odinioară în cea mai desăvârşită înţelegere. Atât de fericit era Leontes în dragostea sa pentru această doamnă fără sea­măn, încât socotea că nu i-a mai rămas nici o dorinţă neîmplinită, afară doar că uneori ar fi dorit să-l mai vadă odată şi să-l înfăţişeze reginei pe vechiul său tovarăş de joacă şi de învăţătură, Folixenes, regele Boemiei. Leontes şi Polixenes fuseseră crescuţi împreună din fragedă copilărie, însă după moartea părinţilor lor, chemaţi fiind să-şi cârmuiască fiecare regatul său, nu se mai întâlniseră de mulţi ani, cu toate că schimbaseră adesea daruri, scrisori şi solii ducând semne ale dragostei ce-şi purtau.

   Poftit în mai multe rânduri de prietenul său Leontes, Polixenes sosi în cele din urmă din Boemia la curtea siciliană.

La început, vizita îi făcu multă plăcere lui Leontes. O rugă pe regină să arate cea mai aleasă grijă faţă de prietenul său din copi­lărie şi părea - avându-l în preajmă pe scumpul sau prieten şi vechi tovarăş - că fericirea sa este desăvârşită. Stătură îndelung la sfat despre trecutele vremi, îşi aduseră aminte de zilele pctrccute îm­preună la învăţătură şi de ştrengăriile lor tinereşti, şi i le povestiră de la capăt Hermionei, care lua parte totdeauna cu voioşie la aceste taifasuri.

Când, după o îndelungată şedere, Polixenes se pregăti de ple­care, Hermiona - la dorinţa soţului său - îşi alătură şi ea rugămin­ţile ca să mai zăbovească la ci.

Şi de-aici s-au tras pătimirile bunei regine, căci Polixenes, mai întâi nevoind să rămână la rugămintea lui Leontes, fu câştigat de cuvintele calde şi convingătoare ale Hermionei şi îşi mai amână cu câteva săptămâni plecarea. După această întâmplare, Leontes, deşi cunoştea bine de-atâta vreme cinstea nepătată a prietenului său Po­lixenes, precum şi neasemuitele însuşiri ale virtuoasei sale regine, fu cuprins de o gelozie neînfrânată. Fiecare semn de bunăvoinţă pe care, ca gazdă, Hermiona i-l arăta lui Polixenes - chiar dacă era ur­marea vreunei dorinţe anume rostite de soţul ei şi făcută numai spre a-i fi pe plac - sporea gelozia nefericitului rege; şi din prie­tenul iubitor şi devotat şi cel mai bun şi drăgăstos soţ, Leontes se prefăcu deodată într-o fiară sălbatică şi lipsită de orice fărâmă de omenie. Trimiţând după Camillo, unul din curtenii săi, şi împărtăşindu-i bănuielile ce le nutrea, îi porunci să-l otrăvească pe Po­lixenes.

Camillo era om bun la inimă şi, ştiind prea bine că gelozia lui Leontes nu-şi găsea nici cel mai şubred temei în adevărul faptelor, în loc de a-l otrăvi pe Polixenes, îi dădu de ştire despre porunca stă­pânului său crăiesc şi se învoi să fugă cu el din cuprinsul Siciliei. Astfel Polixenes, cu ajutorul lui Camillo, ajunse teafăr şi nevătă­mat în regatul său, în Boemia, unde Camillo trăi de-aci-nainte la curtea craiului şi ajunse cel mai apropiat prieten şi sfetnic de încre­dere al lui Polixenes.

Fuga lui Polixenes asmuţi şi mai mult mânia gelosului Leontes. El se duse în încăperile reginei, unde preabuna doamnă stătea cu băieţaşul ei Mamillius, care tocmai începuse să-i spună una din cele mai frumoase poveşti ce le ştia el, ca să-şi înveselească mama, când regde intră şi, smulgându-i copilul, o trimise pe Hermiona în temniţă.

Mamillius, deşi era abia un copil de-o şchioapă, îşi iubea cu nespusă duioşie mama, iar când o văzu făcută de ocară şi află că-i era răpită pentru a fi azvârlită într-o temniţă, se amărî nespus de mult şi, pierzându-şi pofta de mâncare şi somnul, începu să se topească văzând cu ochii, încât toţi crezură că mâhnirea îl va ucide.

Când o trimisese pe regină la închisoare, regele poruncise lui Cleomenes şi lui Dion, doi nobili sicilieni, să se ducă la Delfi şi să întrebe oracolul din templul lui Apolo dacă regina sa i-a călcat credinţa datorată.

Peste câtăva vreme, Hermiona aduse pe lume, în temniţă, o feti­ţă. Mare fu mângâierea sărmand doamne la vederea acelui prunc drăgălaş; ea îi spuse: “Biata mea prizonieră micuţă, sunt la fel de nevinovată ca şi tine”.

Hermiona avea o prietenă bună, Paulina, cea cu suflet ales, so­ţia unui nobil sicilian, pe nume Antigonus. Când Paulina auzi că stăpâna ei a născut, se duse la închisoarea unde era ţinută Hermiona şi-i spuse Emiliei - o doamnă de la curte, care o slujea pe regină:

-   Rogu-te, Emilia, spune-i bunei crăiese că dacă înălţimea sa se încumetă să-mi încredinţeze pruncul, eu îl voi duce la rege, tatăl său; cine ştie cât de mult i-ar putea muia inima vederea acestui copilaş nevinovat.

-  Preavrednică doamnă - răspunse Emilia - o voi vesti pe regină de nobilul gând al domniei tale; chiar astăzi îşi dorea să aibă o prietenă care să cuteze a-i înfăţişa regelui copilul.  

-  Şi spune-i - adăugă Paulina - că-i voi lua apărarea cu îndrăz­neală în faţa lui Leontes.

-   Domnul să te binecuvânteze pentru bunătatea ce-o arăţi mi­lostivei noastre regine - spuse Emilia.

După aceea se duse la Hermiona, care îi dădu fetiţa, bucuroasă că s-a găsit cineva care să cuteze a înfăţişa copilul dinaintea regelui.

Paulina luă în braţe pruncul şi, croindu-şi drum până la rege - cu toate că soţul ei, temându-se de mânia acestuia, se străduia s-o împiedice - puse plăpândul vlăstar la picioarele regelui. Apoi Paulina rosti cuvinte calde întru apărarea Hermionei, aducându-i re­gelui amarnică dojană pentru neomenia lui şi cerşindu-i îndurare pentru soţia şi copila sa nevinovată. Insă mustrările însufleţite ale Paulinei nu izbutiră decât să-l întărâte şi mai mult pe Leontes, care-i porunci soţului ei, Antigonus, s-o ia din faţa lui.

Plecând, Paulina lăsă copilaşul la picioarele tatălui său, gândind că, după ce va rămâne singur cu fetiţa, o va privi şi-i va fi milă de fiinţa nevinovată şi lipsită de ocrotire.

Dar buna Paulina se înşelase. Abia ieşi ca din sala tronului, că nemilosul tată porunci lui Antigonus, soţul Paulinei, să ia copila, s-o ducă în largul mării şi s-o lase apoi pe vreun ţărm, pustiu, ca să piară acolo.

Antigonus, spre deosebire de bunul Camillo, îndeplini întocmai ordinele lui Leontes. Duse numaidecât copila pe puntea unei co­răbii şi ieşi în larg, cu gândul de a o părăsi pe cel dintâi ţărm pustiu pe care-l va întâlni în cale.

Atât de nestrămutat era regele în credinţa sa că Hermiona este vinovată, încât nici nu voi să mai aştepte întoarcerea lui Cleomencs şi a lui Dion - pe care-i trimisese să cerceteze părerea oracolului lui Apolo din Delfi - ci, înainte ca regina să se înzdrăvenească du­pă lehuzia ci şi de pe urma durerii căşunate de pierderea nepreţuitei sale eopile, o târî la judecată, dinaintea adunării tuturor nobililor şi curtenilor săi. Iar când toţi marii seniori, judecători şi întreaga no­bilime a ţării fură strânşi laolaltă ca s-o judece pe Hermiona, şi ne­fericita regină stătea ca o pârâtă dinaintea supuşilor săi, pentru a primi judecata lor, Cleomcncs şi Dion intrară în adunare şi înfăţişară regelui răspunsul oracolului, pecetluit. Leontes porunci ca si­giliul să fie desfăcut şi cuvintele oracolului citite cu glas tare. Ora­colul suna astfel:

„Hermiona este nevinovată, Polixenes are cugetul nepătat, Ca­millo este un supus plin de credinţă, Leontes - un tiran gelos, iar regele va trăi fără moştenitor, dacă cel care este pierdut nu va fi găsit”.

Regele nu dădu nici o crezare cuvintelor oracolului, spuse că era o născocire scornită de prietenii reginei, şi ceru ca judecata să-­şi urmeze cursul. Dar în vreme ce Leontes vorbea, intră un om ca­re-i spuse că prinţul Mamillius, aflând că viaţa mamei sale atârnă de judecata la care este supusă, covârşit de durere şi ruşine, a murit pe neaşteptate.

Hermiona, auzind de moartea acestui scump şi iubitor copil, care-şi dăduse sufletul de jalea nenorocirilor ei, îşi pierdu simţirea; iar Leontes, cu inima străpunsă de această veste, începu să simtă o fărâmă de milă pentru nefericita lui regină. Porunci deci Paulinei şi doamnelor din suita ei s-o scoată din sala de judecată şi să folo­sească toate mijloacele ce le stăteau la îndemână ca s-o aducă ia­răşi în simţiri. Paulina se întoarse curând şi-i spuse regelui că Her­miona a murit

Când Leontes află că regina a murit, se căi de cruzimea ce-o arătase faţă de ca; şi acum, gândind că purtarea sa nemiloasă zdro­bise inima Hermionei, crezu în nevinovăţia ei. De asemenea, socoti acum adevărate cuvintele oracolului, deoarece ştia că “dacă cel ca­re este pierdut nu va fi găsit” (chibzuia că este vorba de fetiţa sa) el va rămâne fără moştenitor - ţinând seama că prinţul Mamillius era mort. S-ar fi lepădat bucuros de regatul întreg, numai să dea de ur­ma fiicei pierdute. Şi Leontes se lăsă biruit de remuşcări, şi fu stă­pânit mulţi ani de gânduri întunecate şi de amară căinţă.

Corabia în care Antigonus dusese copiliţa în largul mării fu tâ­râtă de o furtună până pe ţărmul Boemiei, tocmai în regatul bu­nului rege Polixenes. Acolo cobori pe ţărm Antigonus şi acolo lăsă el pruncul.

Antigonus nu se mai întoarse în Sicilia ca să-i spună lui Leontes unde-i părăsise copila, fiindcă, pe când se îndrepta spre corabie, un urs ieşi din pădure şi-l sfâşie în bucăţi; era o pedeapsă dreaptă pentru ascultarea dată poruncii ticăloase a lui Leontes.

Copila era înveşmântată în straie bogate şi împodobită cu giuvaeruri, fiindcă Hermiona o gătise foarte frumos când o trimisese la Leontes. Antigonus îi prinsese de mantie un petic de hârtie pe care sta scris numele de “Perdita” şi cuvintele care lăsau a se în­ţelege, în chip nelămurit, că se trăgea dintr-un neam mare şi că soarta îi fusese potrivnică.

Acest biet prunc părăsit fu găsit de un păstor. Era un om cu su­flet, astfel că o duse pe mica Perdita acasă la soţia lui, care o dădăci cu duioşie. Păstorul fu însă ispitit să ascundă bogatele odoare pe care le găsise; de aceea plecă din ţinutul acela, pentru ca nimeni să nu poată iscodi de unde dobândise avuţiile, şi, cu o parte din pietrele scumpe ale Perditei, îşi cumpără turme de oi şi ajunse un păstor cu stare. O crescu pe Perdita ca pe copilul lui şi ea habar nu avea că nu e fată de păstor.

Micuţa Perdita crescu şi se făcu o codană fermecătoare. Şi, deşi nu primise o creştere deosebită de aceea a oricărei fiice de păstor, lotuşi, harurile cu care fusese înzestrată - moştenite de la mama ei, regina - străluceau atât de puternic, încât, judecând după purtarea ei, nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama că nu fusese crescută la curtea unui rege.

Polixenes, regele Boemiei, avea un singur fecior, al cărui nume era Florizel. Odată, pe când tânărul prinţ vâna prin apropierea lo­cuinţei păstorului, o zări pe cea care trecea drept fiica bătrânului şi frumuseţea, sfiala şi ţinuta de regină a Perditei îl făcură să o în­drăgească pe dată. Curând, sub numele de Doricles şi sub înfăţi­şarea unui gentilom oarecare, ajunse să tocească pragul bătrânului păstor. Polixenes, îngrijorat de faptul că Florizel lipsea atât de des de la curte, puse oamenii să-l pândească; aşa descoperi el dragostea tânărului pentru frumoasa fiică de păstor.

Atunci Polixenes îl chemă pe Camillo, credinciosul său dregă­tor, care-l izbăvise de furia lui Leontes, şi-i ceru să-l însoţească la casa păstorului, pe care toţi îl socoteau tatăl Perditei.

Polixenes şi Camillo, purtând amândoi straie schimbate, sosiră la locuinţa bătrânului păstor tocmai când se prăznuia tunsul oilor. Şi cum la această sărbătoare oricare oaspete este binevenit, cu toate că erau străini, fură poftiţi să intre şi să ia parte la bucuria obştească.

Veselia se citea pe chipurile lor. Mesele erau întinse şi se fă­ceau mari pregătiri pentru serbarea câmpenească. Câţiva flăcăi şi câteva fetişcane jucau pe pajiştea din faţa casei, în vreme ce alţi tineri cumpărau panglici, mănuşi şi alte asemenea nimicuri de la un negustor, în pragul uşii. .

În tot timpul acestei forfote, Florizel şi Perdita şedeau liniştiţi într-un colţ îndepărtat, mai încântaţi să stea de vorbă decât să se alăture zbenguielilor şi petrecerilor nevinovate ale celor din jurul lor.

Regele era aşa de bine deghizat în straiele sale schimbate, încât era cu neputinţă ca feciorul său să-l recunoască; de aceea se apro­pie destul de mult, ca să poată auzi ce-şi spuneau tinerii. Nu mică fu mirarea lui Polixenes auzind felul simplu şi totuşi ales în care Perdita vorbea cu fiul său, aşa că zise către Camillo:

-   Nicicând n-am mai văzut o fată de rând atât de drăgălaşă; tot ce spune şi tot ce face pare mult mai ales decât o arată starea ei.

Camillo întări şi dânsul:

-  Cu adevărat, este însăşi regina laptelui covăsit şi a smântânii.

-   Rogu-te, bunul meu prieten - spuse regele către bătrânul pas­tor - ce flăcău chipeş este cel care stă de vorbă cu fata ta?

- I se spune Doricles - răspunse păstorul. Zice că o iubeşte pe fata mea şi, ca să vorbesc drept, după sărutările ce şi le dau unul altuia nu poţi hotărî care din ei îl iubeşte mai mult pe celălalt. Dacă tânărul Doricles e în stare să pună stăpânire pe inima ei, dânsa îi va aduce ceva la care el nici nu visează.

Zicând acestea, păstorul se gândea la ceea ce mai rămăsese din giuvaerurile Perditei, pe care - după ce cu o parte din ele îşi cum­părase turmele de oi - le pusese la păstrare cu grijă, pentru zestrea fetei.

Polixenes grăi atunci către fiul său:

-   Ce se întâmplă cu tine, flăcăule? Inima ta pare plină de o sim­ţire care-ţi abate mintea de la petrecere. Când eram tânăr, aveam obiceiul să-mi copleşesc iubita cu daruri, pe când tu l-ai lăsat pe negustor să plece şi nu i-ai cumpărat frumoasei tale nici cel mai neînsemnat lucruşor.

Tânărul prinţ, care nu putea gândi câtuşi de puţin că stă de vorbă cu tatăl său, îi răspunse:

-    Bătrâne domn, ea nu preţuieşte asemenea nimicuri. Darurile pe care Perdita le aşteaptă de la mine sunt închise în sipetul inimii mele.

Apoi, întorcându-se spre Perdita, glăsui astfel:

-    Ascultă ce-ţi voi spune, Perdita, în faţa acestui gentilom în­cărcat de ani, care pare a fi fost şi el cândva îndrăgostit, să audă şi el ce-ţi mărturisesc.

Florizel, cerându-i apoi bătrânului străin să fie martorul solem­nei sule făgăduinţe de a se cununa cu Perdita, adăugă:

-   Rogu-te, pecetluieşte legământul nostru.

-   Pecetluicşte-ţi despărţirea, tinere domnişor - spuse regele, dând pe faţă cine este.

Îşi mustră apoi fiul pentru că a cutezat să-şi lege viaţa de ase­menea fetişcană de rând, poreclind-o pe Perdita mucoasa unui păs­tor, slugă de cioban, aruncându-i şi alte nume de ocară şi ameninţând-o că, dacă-i va îngădui cumva fiului său să o mai vadă vreo­dată, o va osândi deopotrivă cu tatăl ei, bătrânul păstor, la o moarte crudă.

Apoi regele plecă, stăpânit de o mare mânie, şi-i porunci lui Camillo să-l urmeze, împreună cu prinţul Florizel.

După ce craiul se depărtă, Perdita, a cărei fire regească fusese stârnită de mustrările lui Polixenes, zise:

-    Deşi suntem cu toţii pierduţi, nu m-am înspăimântat prea mult; şi o dată sau de două ori eram cât pe-aci să vorbesc şi să-i spun că acelaşi soare care străluceşte deasupra palatului său îşi ara­tă chipul şi deasupra căsuţei noastre umile, aruncându-şi privirile la fel asupra amândurora. Apoi adăugă, plină de mâhnire: Dar acum m-am trezit din acest vis; nu-l voi mai legăna nicicând. Lasă-mă în voia mea, domnia-ta; îmi voi mulge mai departe oile şi voi plânge.

Sufletul bun al lui Camillo fu fermecat de curajul şi purtarea cuviincioasă a Perditei şi, pricepând că în inima tânărului prinţ era sădită prea adânc dragostea pentru ca să-şi jertfcască aleasa la po­runca regescului său părinte, se gândi cum să-i împace pe îndră­gostiţi şi totodată să ducă la capăt un plan ce i se născuse în minte.

Camillo aflase de multă vreme că Leontes, regele Siciliei, se pocăise cu adevărat şi, cu toate că acum Camillo era prietenul de nădejde al regelui Polixenes, nu-şi putea înăbuşi dorinţa de a-şi mai vedea o dată fostul stăpân şi locul său de baştină. De aceea îl îmbie pe Florizel şi Perdita să-l însoţească la curtea regelui Siciliei, unde fl va îndupleca pe Leontes să-i ocrotească, până când, prin mijlocirea lui, vor putea dobândi iertarea lui Polixenes şi încuviin­ţarea sa pentru cununia lor.

Ei primiră cu dragă inimă propunerea lui Camillo, care se în­griji de toate cele trebuincioase pentru fuga lor, îngăduindu-i şi bu­nului păstor să vină cu ei.

Păstorul luă cu el giuvaerurile care-i mai rămăseseră Perditei, veşmintele ei de prunc şi peticul de hârtie pe care-l găsise prins de mantia ei.

După o călătorie izbutită, Florizel, Perdita, Camillo şi bătrânul păstor ajunseră nestingheriţi la curtea lui Leontes. Regde, care tot o mai jelea pe Hermiona lui cea moartă şi pe copila pierdută, îl primi pe Camillo cu multă bunătate şi îi ură un călduros bun venit prinţului Florizel.

Dar Perdita, pe care Florizel o dădu drept prinţesa lui, păru să atragă toată atenţia lui Leontes; desluşind o asemănare între ea şi regina sa moartă, Hermiona, rana dureroasă din inimă i se deschise iar şi spuse că şi fiica lui ar fi putut ajunge o făptură la fel de ră­pitoare, dacă el nu i-ar fi nimicit viaţa în chip atât de crud.

-   Şi, pe lângă acestea toate - îi mai spuse el lui Florizel - am pierdut tovărăşia şi prietenia viteazului tău tată, şi acum aş preţui, mai presus de însăşi viaţa mea, norocul de a-l mai vedea măcar odată.

Când bătrânul păstor află cât de mult se uitase regele la Perdita şi că el însuşi pierduse o fată care fusese părăsită în voia soartei, din pruncie, începu să socotească şi să pună alături anul când o gă­sise pe micuţa Perdita, cu felul în care fusese părăsită, gândindu-se şi la odoarele şi celelalte chezăşii ale naşterii sale alese; iar din toa­te aceste fapte îi fu cu neputinţă să nu se convingă că Perdita şi cu fiica pierdută a regelui erau una şi aceeaşi fiinţă.

Florizel şi Perdita, Camillo şi credincioasa Paulina erau de faţă când bătrânul păstor povesti regelui felul în care găsise copila şi totodată împrejurările în care îşi aflase moartea Antigonus, căci văzuse cum tăbărâse asupră-i ursul. El arătă mantia bogată în care Hermiona îşi înfăşurasc copila; scoase la iveală un giuvaer, de care buna Paulina îşi aminti că Hermiona îl atârnase de gâtul Perditei, şi peticul de hârtie pe care Paulina recunoscu scrisul soţului ei. Nu mai putea să încapă nici o îndoială că Perdita era chiar fiica lui Leontes. Dar, vai! Ce luptă crudă se dădu în sufletul Paulinei, sfâ­şiată între durerea căşunată de vestea morţii soţului ei şi bucuria că prevestirea se împlinise, fiindcă regele îşi aflase moştenitorul în făp­tura fiicei sale demult pierdută. Când Leontes auzi că Perdita era fiica lui, marea durere pe care o simţi la gândul că Hermiona nu mai era în viaţă ca să-şi vadă copila îl făcu ca multă vreme să nu fie în stare a rosti altceva decât: „Vai, de ce nu e şi mama ta aici?!”

Paulina curmă această voioasă şi totuşi tristă revedere, spunându-i lui Leontes că avea o statuie - de curând cioplită de acel neîntrecut maestru italian, Julio Romano - care păstra o asemănare atât de desăvârşită cu răposata crăiasă, încât dacă luminăţia sa ar binevoi sa meargă până la dânsa acasă s-o vadă, ar fi gata să creadă că este Hermiona însăşi. Se duseră deci cu toţii la Paulina - regele, nerăbdător să vadă întruparea Hermionei sale, iar Perdita, dornică să privească cum arăta mama ei, pe care n-o văzuse niciodată.

Când Paulina trase în lături perdeaua care ascundea faimoasa statuie, aceasta semăna într-adevăr atât de desăvârşit cu Hermiona, încât toată durerea regelui renăscu la vederea ei. Vreme îndelungată rămase locului, neavând putere de a rosti vreo vorbă sau de a se clinti.

-   Îmi place tăcerea accasta, înălţimea ta - zise Paulina - căci ea vădeşte şi mai bine cât vă minunaţi. Nu-i aşa că statuia aceasta este aidoma reginei?

În cele din urmă, regele spuse:

-   O, da, regina era întocmai. La fel de maiestuoasă, când am îndrăgit-o întâia dată. Şi totuşi, Hermiona nu avea vârsta ce se citeşte pe trăsăturile acestei statui.

-   Cu atât mai mare - răspunse Paulina - este iscusinţa sculp­torului care a dăltuit statuia Hermionei aşa cum ar fi arătat regina dacă ar fi fost în viaţă acum. Dar îngăduiţi-mi să trag perdeaua, alt­minteri îndată vi se va părea că se şi mişcă.

   Regele strigă atunci:

-   Nu trage perdeaua! Mai bine muream! Priveşte, Camillo, n-ai crede că răsuflă? Ochii par că au viaţă în ei.

-   Trebuie să trag perdeaua înălţimea ta - grăi Paulina. Sunteţi atât de dus pe cea lume, încât v-aţi putea închipui că statuia tră­ieşte.

-   O, bună Paulina - strigă Leontes — fă-mă să gândesc aşa chiar douăzeci de ani în şir! Şi, totuşi, pare-mi-se că o boare vine dinspre ca. Ce daltă minunată a putut vreodată ciopli în piatră suflarea? Să nu-şi râdă nimeni de mine, dacă o voi săruta.

-   Ferească sfântul, stăpâne! zise Paulina. Roşeaţa de pe buzele sale este umedă; vă veţi mânji buzele cu ulei. Să trag perdeaua?

-   Nu, nici gând, nici douăzeci de ani de-acum încolo! spuse Leontes.

Perdita, care în tot timpul acesta stătuse îngenuncheată privind - cuprinsă de o mută admiraţie - statuia mamei sale, ce nu-şi găsea pereche în frumuseţe, zise atunci:

-   Şi tot atât de mult aş putea rămâne eu aci, cu privirea pironită asupra scumpei mele mame...

-   Domoliţi-vă şi unul şi celălalt această înflăcărare - grăi Pau­lina către Leontes. Şi lăsaţi-mă să trag perdeaua, sau pregătiţi-vă să vă cuprindă o uimire şi mai mare. Pot face ca statuia să se mişte; ba încă să coboare de pe soclu şi să vă ia de mână. Însă atunci veţi crede că sunt ajutată de vreo putere nelegiuită, de care mărturisesc că nu m-am folosit niciodată.

-   Orice o poţi face să săvârşească, sunt bucuros să privesc - spuse regele, uluit. Orice o poţi face să rostească, sunt bucuros să aud; fiindcă este la fel de greu s-o faci să vorbească, pe cât este de greu să-i dăruieşti mişcare.

Paulina făcu atunci un semn şi se porni o muzică înceată şi so­lemnă, pe care ea o pregătise anume şi, spre uimirea tuturor pri­vitorilor, statuia coborî de pe soclu şi-şi încolăci braţele pe după gâtul lui Leontes. Apoi statuia începu să vorbeasă, rugându-se să coboare binecuvântările cerului asupra soţului său şi asupra copilei sale, Perdita, cea găsită din nou.

Nu e nicio mirare că statuia se prinse de gâtul lui Leontes şi-şi binecuvântă soţul şi copila. Nu e nici o mirare, fireşte, căci statuia era însăşi Hermiona, regina cea adevărată, cea vie.

Paulina minţise când îl înştiinţase pe rege că Hermiona a murit, chibzuind că aceasta era singura cale de a scăpa viaţa stăpânei sale. Din clipa aceea, Hermiona trăise cu buna Paulina, hotărând ca Leontes să nu afle că ea este în viaţă decât când va auzi că Perdita a fost găsită, fiindcă, deşi-i iertase de mult lui Leontes nedreptatea ce i-o făcuse, nu-i putea ierta cruzimea faţă de biata sa copilă, trup din trupul lui.

Văzându-şi regina readusă la viaţă şi pe fiica pierdută găsită iarăşi, Leontes, care suferise atâta amar de vreme, abia putu îndura fericirea asta fără margini.

Din toate părţile nu se mai auzeau decât urări şi vorbe drăgăs­toase. Apoi părinţii, încântaţi, îi mulţumiră prinţului Florizel pentru că a iubit-o pe fata lor, deşi credea că are obârşie de rând, iar după aceea îl blagosloviră pe bunul şi bătrânul păstor pentru că păstrase viaţa copilului lor. Nespus se mai bucurară Camillo şi Paulina că au trăit să vadă un sfârşit atât de fericit al credincioasei lor slujiri.

Şi, ca nimic să nu lipsească pentru a întregi această nemaivă­zută şi negândită bucurie, însuşi regele Polixenes intră în clipa aceea în palat.

Descoperind lipsa fiului său şi a lui Camillo, ştiind că sfetnicul lui dorea mult să se întoarcă în Sicilia, Polixenes bănuise că îi va găsi pe fugari acolo şi, ţinându-se pe urmele lor cu cea mai mare iuţeală, sosi tocmai în clipa aceea, clipa cea mai fericită din viaţa lui Leontes.

Polixenes luă parte la bucuria tuturora; îi iertă prietenului său Leontes gelozia nedreaptă pe care o nutrise faţă de el şi se legară din nou cu aceeaşi caldă prietenie de odinioară. Acuma, Polixenes nu mai avea niciun temei de a se împotrivi căsătoriei fiului său cu Perdita. Ea nu mai era “toiag de cioban”, ci moştenitoarea coroanei Siciliei.

Astfel am văzut cum a fost răsplătită virtutea răbdătoare a Hermionei, cea îndelung încercată de suferinţă. Această neasemuită doamnă a trăit de atunci ani mulţi împreună cu Leontes şi cu Per­dita ei, fiind cea mai fericită mamă şi cea mai fericită regină.

Repovestire de Charles si Mary Lamb

Visul unei nopti de vara