joi, 11 aprilie 2013

Suferintele tanarului Werther(5)

                                                                                                              15 august
E sigur că nimic pe lume nu e mai trebuincios omului decât iubirea. Am simţit asta la Lotte, am văzut că nu i-ar plăcea să mă piardă, iar copiii îşi închipuie că eu am să mă întorc mereu, în fiecare dimineaţă. Astăzi m-am dus să acor­dez pianul Lottei, dar n-a fost chip, fiindcă micuţii se ţineau de mine să le spun o poveste şi Lotte singură mi-a cerut să le fac pe plac. Le-am împărţit pâinea cu unt, pe care ei acuma o primesc de la mine aproape cu tot atâta plăcere ca şi de la Lotte, şi le-am povestit întâmplarea cu prinţesa care e slujită de mâini nevăzute. Învăţ multe cu ocazia asta, te asigur, şi mă minunez de impresia pe care o fac poveştile asupra lor. Din pricină că de multe ori trebuie să născocesc un incident pe care a doua oară îl uit, ei îmi spun imediat că data trecută a fost altfel, aşa încât mă deprind să recit totul fără nici o schimbare, într-o cadenţă cântătoare şi în aceeaşi ordine. Am învăţat din asta că un autor îşi strică opera dacă o publică într-o ediţie revăzută, chiar dacă din punct de vedere poetic a devenit acum mai bună. Prima impresie e cea hotărâtoare, şi omul e astfel alcătuit, încât îl poţi convinge de cele mai nemaipomenite lucruri; totul se lipeşte imediat de suflet, dar vai de acela care vrea să cureţe şi să şteargă ce a fost lipit.
                                                                                                                  18 august
Trebuie oare ca tot ceea ce face fericirea omului să devină izvorul nenorocirii lui? Sentimentul deplin şi cald al inimii mele faţă de natura vie, sentiment care mă umplea de atâta desfătare şi care preschimba în paradis lumea dimprejurul meu, devine pentru mine acum un chin nesuferit, un duh al caznei, ce mă urmăreşte pretutindeni!
Când, altădată, priveam de pe stâncă râul şi valea mănoasă ce se întinde până la dealurile din depărtare şi vedeam cum totul împrejurul meu încolţeşte şi pulsează; când vedeam munţii îmbrăcaţi de la poale până în vârf cu copaci înalţi şi stufoşi, văile cu multe cotituri, umbrite de păduri fermecătoare, râul domol alune­când printre trestiile foşnitoare şi oglindind în el norii pe care molcomul vânt al serii îi mâna pe cer; când auzeam apoi în jurul meu păsărelele însufleţind pădurea şi milioanele de roiuri de musculiţe dansând vesele în cea din urmă rază a soarelui; când acesta, cu ultima lui licărire pâlpâitoare, dezrobea din iarbă gândacul care zumzăie şi când zbârnâitul şi frea­mătul din preajma mea mă îndemnau să mă uit pe jos; când muşchiul care îşi stoarce hrana din stânca cea aspră şi tufi­şurile care cresc pe dealul uscat şi nisipos îmi destăinuiau viaţa lăuntrică, arzătoare a naturii, o, cum le culegeam şi le strângeam pe toate în inima mea caldă! Mă simţeam în îmbelşugarea asta ca divinizat, şi minunatele forme ale lumii infinite mişcau, înviorând totul în sufletul meu. Creste uriaşe mă înconjurau, în faţa mea erau prăpăstii şi pâraie se prăvăleau în ele, râuri curgeau la picioarele mele, şi muntele şi pădurea vuiau; vedeam cum în adâncurile pământului se frământă şi lucrează toate aceste forţe de nepătruns, iar pe pământ şi în văzduh mişună speciile feluritelor fiinţe. Pretutindeni, pretutindeni mii şi mii de făpturi; şi oamenii se aciuează în căsuţe şi se cuibăresc şi îşi închipuie că sunt stăpâni peste întreaga lume! Biet nerod care pe toate le socoteşti mărunte, fiindcă tu însuţi eşti atât de mic! De la munţii cei nepătrunşi, trecând peste deşertul nestrăbătut de piciorul omului, până la capătul oceanului necunoscut pluteşte spiritul creatorului veşnic, care se bucură de fiecare fir de praf ce trăieşte şi îl simte... Pe vremea aceea, de câte ori n-am dorit să ajung la ţărmul mării nemăsurate, cu aripile unui cocor care zbura deasupra mea, să beau din pocalul înspumat al infinitului voluptatea covârşitoare a vieţii şi să simt numai o clipă, în vlaga încătuşată a pieptului meu, o picătură din beatitudinea fiinţei în care şi prin care iau naştere toate.
O, frate, chiar numai amintirea acelor clipe mă bucură. Chiar străduinţa de a evoca acele sentimente cu neputinţă de exprimat îmi înalţă sufletul deasupra lui însuşi şi mă face să simt îndoit neliniştea stării în care mă aflu acum.
În faţa sufletului meu s-a ridicat parcă o perdea, şi înaintea mea scena vieţii infinite se schimbă-n prăpastia mormântului veşnic deschis. Poţi tu să-mi spui: „Aşa este!” când toate trec, când toate se rostogolesc cu iuţeală de fulger, când rar de tot ajung să dureze atât cât le îngăduie puterile şi, vai!, când sunt smulse şi târâte de şuvoi, înecate şi sfărâmate de stânci? Nu e clipă care să treacă fără să te macine şi fără să-i macine şi pe ai tăi, nu e clipă în care să nu săvârşeşti o distrugere, în care să nu trebuiască s-o săvârşeşti; cea mai paşnică plimbare te costă viaţa a mii de bieţi viermişori, o singură lovitură de picior sfărâmă construcţiile, anevoios lucrate, ale furnicilor şi preface o mică lume într-un mormânt păcătos. Nu marile şi rarele necazuri ale lumii, nu talazurile care vă spulberă satele, nu cutremurele care vă nimicesc oraşele mă mişcă pe mine! Inima mi-e mâncată de forţa mistuitoare ascunsă pretutindeni în natură şi care nu creează nicio fiinţă fără să-i insufle imboldul de-a se distruge pe sine şi de-a distruge fiinţa vecină. Şi mă zbucium cuprins de spaimă, cu cerul şi pământul şi forţele lor împrejurul meu. Nu văd nimic altceva decât un monstru care veşnic înghite şi rumegă veşnic.

                                                                                                               21 august
Zadarnic întind braţele spre ea dimineaţa, când mă tre­zesc din visuri apăsătoare; în van o caut noaptea lângă mine în pat, când m-a amăgit un vis fericit şi nevinovat, în care stau lângă ea în iarbă şi îi ţin mâna în mâna mea şi i-o acopăr cu mii de sărutări. Ah! Şi atunci când, încă pe jumătate adormit, întind braţele după dânsa şi mă trezesc... inima mi se strânge, şi din ea ţâşneşte un şuvoi de lacrimi şi plâng nemângâiat, cu gândul la un viitor întunecat.

                                                                                                               22 august
E o nenorocire, Wilhelm; puterile mele active sunt dezacordate şi cufundate într-o trândăvie plină de nelinişte; nu pot să stau fără să fac nimic, şi totuşi nici nu sunt în stare să fac ceva. Nu mai am pic de imaginaţie, nu mai simt nimic în faţa naturii, iar cărţile mă dezgustă. Când ne lipsim nouă înşine, totul ne lipseşte. Îţi jur că, de multe ori, aş vrea să fiu muncitor cu ziua numai ca să pot avea dimineaţa, când mă scol, o nădejde în ziua care începe, un imbold, o speranţă. De multe ori îl invidiez pe Albert, pe care îl văd scufundat până peste cap în acte, şi îmi închipui că mi-ar fi mai bine dacă aş fi în locul lui! De câteva ori până acum m-am gândit să-ţi scriu ţie şi să-i scriu şi ministrului, ca să cer postul de la legaţie, care, după cum mă asiguri, nu mi s-ar refuza. Şi eu cred tot aşa. Ministrul mă preţuieşte de multă vreme şi de mult mi-a tot spus că ar trebui să mă apuc de o treabă oarecare. Câteodată vreau şi eu tot aşa. Pe urmă, când mă gândesc iarăşi, îmi aduc aminte de fabula cu calul care, nerăbdător să-şi capete libertatea, lasă să i se pună şaua şi frâul, şi apoi e călărit până la istovire... În clipa aceea, nu mai ştiu ce trebuie să fac... Şi, dragul meu, nu e oare dorul meu de schimbare o neprielnică nerăbdare interioară care mă va urmări pretutindeni?

                                                                                                                 28 august
E adevărat că, dacă boala mea ar putea fi vindecată, oamenii aceştia ar putea s-o vindece. Azi e ziua mea de naştere(*). Dis-de-dimineaţă primesc un pacheţel de la Albert. Când îl deschid, dau de una din fundele roze pe care le purta Lotte când am cunoscut-o şi pe care, de-atunci încoace, am rugat-o de multe ori să mi-o dea. Alături mai erau două cărţi în format mic, Homer, în ediţia lui Wetstein, ediţie pe care mi-am dorit-o adesea, ca să nu mai car după mine, în plim­bările mele, pe aceea a lui Ernesti. După cum vezi, ei îmi preîntâmpină dorinţele! Caută toţi micile daruri ale prieteniei, care sunt de o mie de ori mai scumpe decât toate acele daruri orbitoare, înjositoare pentru noi prin vanitatea celui ce ni le-a făcut. Sărut de mii de ori această fundă şi cu fiecare răsuflare sorb amintirea fericirilor cu care m-au copleşit zilele acelea puţine, minunate, ce nu se mai pot întoarce. Aşa este, Wilhelm, şi nu mă supăr; florile vieţii sunt ca nişte arătări! Câte nu trec fără să lase după ele nici o urmă, cât de puţine dau roade şi cât de puţine din aceste fructe ajung să se pâr­guiască! Şi totuşi sunt destule şi de acestea; şi totuşi... O, frate!... putem noi oare să părăsim fructele coapte, să le dispreţuim, să le lăsăm să putrezească fără să le gustăm?
Rămâi cu bine! E o vară splendidă; mă urc uneori în pomii din livada Lottei şi culeg cu prăjina perele din vârf. Ea stă jos şi le prinde când i le arunc.
 
                                                                                                                30 august
Nefericitule! Nu eşti nebun? Nu te înşeli oare pe tine însuţi? Ce înseamnă această pasiune cumplită şi fără sfârşit? Nu-mi mai îndrept decât spre ea rugăciunile; în închipuirea mea nu mai apare alt chip decât al ei, văd totul în jurul meu numai în legătură cu dânsa. Şi asta îmi dăruieşte multe clipe fericite... până când trebuie iar să mă smulg de lângă ea! Ah, Wilhelm! La câte şi mai câte nu mă îndeamnă uneori inima!...
Când stau cu dânsa două-trei ceasuri şi mă desfăt privindu-i faţa, văzându-i mişcările, ascultând sunetul ceresc al vorbelor ei, când, încetul cu încetul, toate simţurile mi se încordează, când mi se întunecă înaintea ochilor şi abia mai aud, când mă înăbuş ca un ucigaş, iar apoi inima mea încearcă, bătând nă­valnic, să aducă aer simţurilor apăsate, dar nu izbuteşte decât să le sporească rătăcirea, atunci, o, Wilhelm, uneori nu mai ştiu dacă sunt pe lume! Şi... dacă nu se întâmplă să precumpănească melancolia şi Lotte să-mi îngăduie o biată mângâiere, aceea de-a plânge pe mâna ei... atunci trebuie să plec! Rătăcesc apoi pe câmp, departe, şi e o bucurie pentru mine să urc un deal râpos, să-mi croiesc o potecă printr-o pădure neumblată, prin tufişuri care mă zgârie, printre spini care mă sfâşie! Atunci mă simt puţin mai bine! Puţin! Dacă, uneori, pe drum mă opresc ostenit şi însetat — uneori în noapte adâncă, în timp ce luna plină veghează deasupră-mi în singurătatea pădurii — şi mă aşez pe un copac crescut strâmb, ca să aduc un pic de alinare tălpilor mele rănite şi să gust o istovitoare odihnă în slaba lumină a lunii, atunci, o, Wilhelm, singurătatea unei chilii, cămaşa de păr aspru şi cingătoarea de ţepi ar fi mângâierile după care sufletul meu tînjeşte. Adio! Nu văd alt sfârşit al acestui chin decât mor­mântul.
 
                                                                                                             3 septembrie
Trebuie să plec! Îţi mulţumesc, Wilhelm, că m-ai făcut să-mi statornicesc hotărârea şovăitoare. Sunt două săptămâni de când mă bate gândul s-o părăsesc. Trebuie să plec. Lotte e iarăşi în oraş la o prietenă. Şi Albert... şi.... trebuie să plec.

                                                                                                           10 septembrie
Ce noapte a fost! Wilhelm! Acum pot înfrunta orice! N-am s-o mai văd! O, de ce nu pot să zbor la pieptul tău, să-ţi mărturisesc, dragul meu, cu mii de lacrimi, fermecat, sentimentele care mă năpădesc. Acum stau şi răsuflu greu, încerc să mă liniştesc, aştept dimineaţa, căci am poruncit ca în zorii zilei să vină caii să mă ia.
Ah, ea doarme liniştită şi nu se gândeşte că n-are să mă mai vadă niciodată. M-am smuls de lângă dânsa şi am fost destul de tare ca într-o convorbire de două ceasuri, să nu-mi trădez planul. Şi, Doamne-Dumnezeule, ce convorbire!
Albert îmi făgăduise că, imediat după masa de seară, va veni cu Lotte în grădină. Eu stăteam pe terasă, sub castanii înalţi, şi mă uitam la soarele pe care acum îl vedeam pentru cea din urmă oară cum asfinţea în zarea acelei văi minunate, deasupra râului liniştit. De atâtea ori stătusem aici cu ea, privind acelaşi spectacol măreţ, şi acum... Mă plimbam încoace şi încolo pe aleea care îmi era atât de dragă. O atracţie tainică mă adusese aici deseori, încă înainte de-a o cunoaşte pe Lotte, şi mi-amintesc ce mult ne-am bucurat când, la începutul cunoştinţei noastre, ne-am descoperit simpatia amândurora faţă de locul acesta, în adevăr unul dintre cele mai romantice pe care le-am văzut plăsmuite de artă.
Mai întâi ai, printre castani, o vastă perspectivă... Ah, dar îmi aduc aminte că ţi-am scris, mi se pare, de multe ori, cum şiruri înalte de fagi te împrejmuiesc, cum aleea, din cauza unei dumbrăvi învecinate, se face tot mai întunecoasă, până când totul se sfârşeşte într-un loc închis din toate părţile, învăluit de fiorii singurătăţii. Simt şi acum liniştea care m-a cuprins când am venit aici întâia oară, într-o zi pe la amiază. Presimţeam, nelămurit, că va deveni un loc de fericiri şi de dureri.
De vreo jumătate de ceas mă desfătam cu mistuitor de dulcile gânduri ale despărţirii şi ale revederii, când i-am auzit urcând spre terasă. Am alergat să-i întâmpin, am luat înfiorat mâna Lottei şi am sărutat-o. Când am ajuns sus, luna tocmai răsărea de după deal. Tot vorbind împreună ba de una, ba de alta, ne-am apropiat de chioşcul întunecos. Lotte a intrat şi s-a aşezat, cu Albert şi cu mine alături. Totuşi, neliniştea mea nu mi-a dat răgaz să şed mult timp aşa. M-am ridicat, am stat în faţa ei, m-am plimbat încoace şi încolo, m-am aşezat iarăşi; era o situaţie chinuitoare. Lotte ne atrase atenţia asupra efectului deosebit al luminii de lună, care, de la capătul şirurilor de fagi, învăluia toată terasa în faţa noastră; era o privelişte splendidă, cu atât mai izbitoare, cu cât noi stăteam învăluiţi într-o umbră adâncă. Tăceam cu toţii. După un timp, ea începu să vorbească:
― Ori de câte ori mă plimb la lumina lunii, mă gândesc la morţii mei, copleşită de sentimentul pieirii şi al viitorului. Vom dăinui mereu, urmă ea cu glasul celui mai adânc sentiment, dar oare, Werther, ne vom mai întâlni? Ne vom mai recunoaşte? Ce crezi? Ce spui?
― Lotte, am spus eu, în timp ce îi întindeam mâna şi ochii mi se umpleau de lacrimi, ne vom vedea din nou! Ne vom revedea şi aici, şi dincolo!
N-am mai putut să vorbesc. O, Wilhelm, de ce a trebuit oare să mă întrebe asemenea lucruri tocmai acum, când inima mi-era frământată de această tristă despărţire?
― Oare cei care ne-au fost dragi şi au murit, urmă ea, mai ştiu ceva despre noi, mai ştiu ei când ne aducem aminte cu dragoste de dânşii? O! Chipul mamei pluteşte mereu în preajma mea când, seara, stau în mijlocul copiilor ei, al copiilor mei, care se adună împrejurul meu aşa cum se adunau împrejurul ei. Şi mă uit la cer cu o lacrimă de dor în ochi şi mă gândesc ce bine ar fi dacă şi ea ar putea să se uite o clipă în jos şi să vadă cum îmi ţin cuvântul pe care i l-am dat în ceasul morţii: să fiu mama copiilor ei. Cu câtă simţire strig atunci: „Iartă-mă, mamă scumpă, dacă nu sunt pentru ei ceea ce ai fost tu! Ah! fac şi eu tot ceea ce pot. Sunt hrăniţi, îmbrăcaţi şi, mai mult decât toate acestea, îngri­jiţi şi iubiţi. Dacă ai putea vedea ce bine se înţeleg, sfântă şi nespus de iubită! atunci tu ai slăvi cu cea mai caldă mulţumire pe Dumnezeu, căruia, cu ultimele tale lacrimi, şi cele mai amare, i te-ai ruga pentru binele copiilor tăi.” Aşa a spus! O, Wilhelm, cine poate repeta ce a spus?! Cum poate litera rece şi moartă să exprime această floare a spiritului!
Albert i-a tăiat domol vorba:
― Te tulburi prea tare, dragă Lotte! Ştiu că sufletului tău îi sunt tare dragi aceste gânduri, dar te rog...
― O, Albert, spuse ea, ştiu că nu uiţi serile în care stăteam împreună la măsuţa cea rotundă, când tata era plecat la drum, iar copiii fuseseră trimişi la culcare. De multe ori aveai la tine o carte bună, şi totuşi atât de rar îţi venea să citeşti din ea... Nu preţuia oare mai mult decât orice să stai de vorbă cu fiinţa aceea minunată? Cu femeia frumoasă, blândă, veselă şi mereu activă! Dumnezeu ştie lacrimile cu care de atâtea ori m-am aruncat în faţa lui, rugându-l să mă facă asemenea ei!
― Lotte! am strigat eu, aruncându-mă în faţa ei, luându-i mâna şi acoperind-o cu mii de lacrimi. Lotte! Binecuvânta­rea lui Dumnezeu şi duhul mamei tale sunt asupra ta!
― O, dacă ai fi cunoscut-o! spuse ca, strângându-mi mâna. Merita s-o cunoască un om ca dumneata!
Am crezut că pier. Niciodată nu s-a spus despre mine o vorbă mai mare şi mai frumoasă. Apoi ea urmă:
― Şi femeia asta a trebuit să moară în floarea vârstei, când băiatul ei cel mai mic n-avea nici şase luni! N-a fost multă vreme bolnavă. Era liniştită, resemnată, numai grija de copii o chinuia, mai ales grija de cel mic. Când a fost aproape să moară, mi-a spus: „Adu-mi-i încoace!” I-am adus pe toţi, pe cei mai mici, care nu ştiau, pe cei mai mari, care erau adânc cutremuraţi. Când i-a văzut pe toţi în jurul patului, a ridicat mâinile şi s-a rugat pentru ei, i-a sărutat pe rând, le-a spus să plece şi s-a întors spre mine, zicându-mi: „Să le fii mamă!...” I-am dat mâna şi i-am făgăduit că aşa am să fac. Ea mi-a spus: „Făgăduieşte-mi mai mult, fata mea: inima unei mame şi ochii unei mame. Am văzut adesea, după lacri­mile tale de recunoştinţă, că ştii ce înseamnă asta. Aşa să fii faţă de fraţii şi surorile tale, iar faţă de tatăl tău să arăţi credinţa şi ascultarea unei soţii! Să-i aduci mângâiere.” A întrebat apoi de dânsul, dar nu era acasă, plecase ca să nu vedem durerea de neîndurat pe care o simţea. Era zdrobit cu totul. Albert, tu erai în odaie. Auzind zgomot de paşi, a întrebat cine e şi te-a strigat. Apoi s-a uitat la tine şi la mine, cu o privire plină de mulţumire şi de încredere, fiindcă vedea că suntem fericiţi şi că vom fi fericiţi împreună...
Albert o îmbrăţişă şi o sărută, spunând:
― Suntem şi vom fi.
Albert, atât de liniştit de obicei, era foarte mişcat, iar eu nu mai ştiam ce e cu mine.
― Şi femeia aceasta, Werther, începu din nou Lotte, a tre­buit să moară! Doamne! Mă gândesc că lăsam să ni se ia tot ce am iubit mai mult în viaţă, şi nimeni nu simte asta atât de tare cum simt copiii, care încă multă vreme se tân­guiau că oamenii cei negri le-au luat mama!
S-a ridicat. Eu, trezit deodată şi cutremurat, tot mai stăteam jos, ţinând-o de mână.
― Să plecăm, a spus ea, e vremea.
Vru să-şi tragă mâna, eu însă i-o ţineam strâns.
― Ne vom revedea, am strigat, ne vom găsi, ne vom re­cunoaşte printre toate celelalte făpturi. Eu plec, plec bucu­ros, şi totuşi; dacă aş spune că plec pentru totdeauna, nu m-aş ţine de cuvânt. Rămâi cu bine, Lotte! Rămâi cu bine, Albert! Ne vom revedea!
― Cred că mâine, spuse ea glumind.
Ce adânc am simţit acest „mâine”! Ah! Ea nu ştia, atunci când şi-a tras mâna din mâna mea, că...
Au plecat pe alee. Eu m-am ridicat, m-am uitat după dânşii în lumina lunii, m-am azvârlit la pământ şi am plâns îndelung, apoi am sărit în picioare, am dat fuga pe terasă şi am văzut în umbra teilor înalţi rochia ei albă lucind la poarta grădinii. Am întins braţele, şi rochia albă a dispărut.
P4


(*) Ziua de naştere a lui Werther — 28 august — coincide cu cea a lui Goethe.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!