Trei milenii de umor (6)

Samuel Johnson, ajuns în culmea gloriei, a izbutit să aibă o lojă la Teatrul Naţional din Londra. Un general, care avea foarte mare influenţă la curtea regală, a reuşit să-l înlăture pe John­son şi să acapareze loja. A doua zi, jignit pînă la sînge, John­son a scris în ziarul său: „Caesar a cucerit Galia, Pompei Iudeea, Carol cel Mare Saxonia, Wilhelm Cuceritorul Anglia, Henric al Vl-lea Parisul şi Ludovic al XlV-lea Alsacia. Ce-a cucerit generalul X? O lojă!

Autorul care şi-a făcut o intrare triumfală în saloanele lon­doneze, o dată cu apariţia ciudatului său roman „Tristram Shandy", Laurence Sterne, discuta cu un ministru.

  —    Geniile n-au niciun strop de talent în afaceri, observa, nu fără maliţiozitate, omul de stat.

   —    Mylord, a răspuns Sterne liniştit, un geniu nu este prea mic, ci prea mare pentru o afacere oarecare!

După şase ani de interdicţie, dictaţi de intransigenta cenzură franceză, piesa lui Beaumarchais „Nunta lui Figaro" se afla la ultima repetiţie. A doua seară urma să aibă loc mult aştep­tata premieră. Aflat la repetiţie, un prieten de-al autorului a spus:

    —    Piesa nu va rezista. Va cădea chiar în prima seară:

   —  O, nu,  s-a grăbit să-l corecteze simpatica actriţă Sophie Arnould. Am o părere diferită. Va cădea după cinci­zeci de spectacole, mai mult nu cred ca să reziste!

După o viaţă agitată, în anul 1775, poetul suedez Carl Michael Bellman a intrat în graţiile regelui Gustav al III-lea. Poetul vizita des curtea, unde era bine primit şi rămînea dese­ori la ospeţe. Căzînd în dizgraţie, i-a fost interzis accesul la curtea regală. Om de viaţă, veşnic în mijlocul petrecăreţilor, înglodat în datorii, Bellman a hotărît să-şi recîştige înalta simpatie. Odată, regele trecînd prin faţa casei scriitorului a observat ceva ciudat. Dinspre stradă era proptită de casă o scară lungă iar în vîrful ei era cocoţat un bărbier, care îl săpunea de zor pe poet.

—    Ce nelegiuire mai e şi asta?! a exclamat regele.

—  O, Sire, a răspuns poetul, scoţînd pe fereastră faţa înspu­mată. N-am avut încotro. Din cauza unor mărunţişuri băr­bierul a căzut în dizgraţia mea. Ca atare, i-am interzis să-mi calce pragul casei, dar vedeţi cum e, eu nu pot trăi fără serviciile lui!

Gustav al III-lea a izbucnit în rîs şi a dispus reprimirea la curte a apreciatului poet.

Unul din cei mai mari autori de maxime ai literaturii franceze, Sebastien Roch Nicolas Chamfort, credea că metafizicieni­lor li se potriveşte întocmai părerea lui Julius Caesar Sealiger despre basci: „îndeobşte se crede despre ei că îşi pricep propria lor limbă, dar eu unul nu cred!“

Chamfort agrea discuţiile spirituale şi deşi era recunoscut prin ascuţimea minţii sale, el nu ieşea întotdeauna învingător în astfel de dispute. Discutînd cu un om de lume, scriitorul s-a lăudat că despre fiecare participant din sală el ar putea spune cîte ceva.

— Vedeţi, domnule Chamfort, i-a spus interlocutorul, diferenţa dintre personalităţile noastre s-ar putea caracteriza şi în acest mod: la un bal mascat unde cunoaşteţi toate măştile, dumneavoastră i-aţi spune fiecăruia cine este şi ce are de ascuns. Eu în schimb, care mă bucur de tot atît renume ca dumneavoastră, le-aş lăsa plăcerea ca fiecare să rămînă incognito, deşi cunosc suficiente amănunte ale vieţii lor. Din acest motiv sunt şi mai iubit decît dumneavoastră!

Chamfort povestea despre un dramaturg care, într-o discuţie cu un nobil ar fi spus următoarele:

  —   Ştiu, mon Prince, că dumneavoastră vă aflaţi deasupra mea pe scara ierarhiei sociale, cu mult deasupra mea. A sta deasupra mea, însă, este mult mai uşor decît a-mi sta alături!

Un individ lipsit de orice har, i-a spus într-o zi marelui maestru al aforisticii, Georg Christoph Lichtenberg, următoarele:

   —    Sunteţi cult, inteligent dar aveţi nişte urechi atît de mari, încît vă anulează restul calităţilor.

Lichtenberg, care avea într-adevăr acest defect fizic, i-a răspuns:

  —    Inchipuiţi-vă urechile mele şi creierul dumneavoastră. Această combinaţie ar da un măgar cu un aer de nobleţe!

 P5