luni, 15 aprilie 2013

Zidul lui Sartre

Azi e ziua mortii lui Sartre. Urc aici una dintre povestile lui. Care povesti, in general, nu mai pot fi uitate.

Zidul
         Ne-au împins într-o sală mare, albă şi am început să clipesc fiindcă mă dureau ochii din cauza luminii. Mai apoi am văzut o masă şi patru tipi în civil, care stăteau la masă şi se uitau prin nişte hîrtii. Ceilalţi prizonieri fuseseră îngrămădiţi în fundul sălii şi am fost nevoiţi să străbatem toată încăperea ca să ajungem pînă la ei. Pe unii îi cunoşteam, pe alţii nu, erau probabil străini. Cei doi din faţa mea erau blonzi, cu capete rotunde; semănau unul cu celălalt: francezi, bănuiesc. Cel mai mărunţel îşi tot ridica pantalonii: era ca un fel de tic nervos.
         Toată treaba a ţinut aproape trei ore; eram la capătul puterilor şi mi se golise capul; încăperea era bine încălzită şi deci mi se părea destul de plăcut: de douăzeci şi patru de ore încoace dîrdîisem fără încetare. Gardienii îi aduceau pe prizonieri unul după altul, în faţa mesei. Cei patru tipi le cereau numele şi profesia. De cele mai multe ori se opreau aici sau, dacă nu, puneau cîte o întrebare răzleaţă: „Ai participat la sabotarea muniţiilor?“ Sau: „Unde te aflai în dimineaţa zilei de 9 şi ce făceai?“ Nu ascultau răspunsul sau cel puţin aşa lăsau impresia: tăceau un moment, se uitau drept înainte şi apoi începeau să scrie. L-au întrebat pe Tom dacă e adevărat că face parte din Brigada internaţională: Tom nu putea nega din cauza legitimaţiei care i se găsise în haină. Pe Juan nu l-au întrebat nimic, dar, după ce şi-a spus numele, au scris o grămadă.
 — Fratele meu Jose este anarhist, spuse Juan. Ştiţi bine că nu mai e aici. Eu nu sunt înscris în nici un partid, n-am făcut niciodată politică.
 Nu i-au răspuns. Juan a mai zis:
 — N-am făcut nimic. Nu vreau să plătesc pentru alţii.
 Îi tremurau buzele. Un gardian i-a spus să tacă şi l-a luat. Mi-a venit rîndul.
 — Te numeşti Pablo Ibbieta?
 Am spus că da.
 Tipul s-a uitat în hîrţoagele lui şi m-a întrebat:
 — Unde e Ramon Gris?
 — Nu ştiu.
 — L-ai ascuns în casa dumitale de pe 6 pînă pe 19.
 — Nu.
 Au scris un moment şi gardienii m-au scos din sală. Pe culoar, Tom şi Juan aşteptau între doi gealaţi. Am pornit.
 Tom l-a întrebat pe unul din ei:
 — Şi acum?
 — Şi acum ce? zise gardianul.
 — E un interogatoriu sau un proces?
 — Asta a fost procesul, spuse tipul.
 — Şi? Ce-o să se întîmple cu noi?
 Gardianul a răspuns sec:
 — O să vi se comunice sentinţa în celulă.
 De fapt, ceea ce slujea drept celulă era unul din beciurile spitalului. Din cauza curentului, era un frig cumplit. Toată noaptea clănţănisem şi nici peste zi n-o dusesem mai bine.
 Primele cinci zile le petrecusem într-o carceră de la arhiepiscopie, un fel de închisoare subterană, probabil de pe vremea Evului Mediu; întrucît erau mulţi prizonieri şi puţin loc, îi băgau unde se nimerea. Nu-mi părea rău după carcera mea: nu-mi fusese frig, dar eram singur; cu timpul devine enervant. În beci aveam companie. Juan nu prea vorbea: îi era frică şi apoi era prea tînăr ca să aibă dreptul la cuvînt. Tom, în schimb, era foarte vorbăreţ şi ştia bine spaniola.
 În beci se aflau o bancă şi patru saltele de paie. După ce ne-au adus înapoi aici, ne-am aşezat şi am aşteptat în tăcere. Peste cîtva timp, Tom a spus:
 — S-a zis cu noi!
 — Aşa cred şi eu, am confirmat, dar presupun că puştiului n-o să-i facă nimic.
 — N-au de ce să se lege de el, preciză Tom. E fratele unui militant, asta-i tot.
 M-am uitat la Juan: nu părea să fi auzit. Tom a continuat:
 — Ştii ce fac ăştia la Saragosa? Îi culcă pe oameni pe şosea şi-i calcă pe urmă cu camioanele. Ne-a spus-o un dezertor marocan. Cică fac astfel economie de muniţii.
 — Dar nu şi de benzină, am zis eu.
 Eram supărat pe Tom: n-ar fi trebuit să spună una ca asta.
 — Nişte ofiţeri se plimbă pe şosea, continuă el, şi supraveghează operaţia asta cu mîinile în buzunar, fumînd. Crezi că le dau cumva lovitura de graţie amărîţilor ălora? Nici gînd! Îi lasă să urle. Uneori, cîte un ceas întreg. Marocanul zicea că prima dată a fost gata-gata să verse.
 — Nu cred că o să facă asta aici, am zis eu. Numai dacă, pe bune, or fi rămas fără muniţii.
 Lumina pătrundea prin patru răsuflători şi printr-o gaură rotundă din tavan, mai pe stînga, prin care se vedea doar un petic de cer. Pe aici, prin gaura asta rotundă, de obicei închisă cu un chepeng, se descărcau cărbunii în pivniţă. Chiar sub gaură se găsea un strat gros de praf de cărbune; urma să fie utilizat pentru încălzirea spitalului, dar, încă de la începutul războiului, bolnavii au fost evacuaţi, iar cărbunele rămăsese acolo, nefolosit; uneori, chiar ploua peste el fiindcă uitaseră să închidă chepengul.
 Tom a început să clănţăne.
 — ... mama mă-sii de treabă, iar am început să clănţănesc, zise el.
 S-a sculat şi a început să facă gimnastică. La fiecare mişcare, cămaşa i se întredeschidea, scoţîndu-i la iveală pieptul alb şi păros. S-a întins pe spate cu picioarele în sus şi a făcut foarfeca: vedeam cum îi tremură şalele grase. Tom era voinic, dar avea prea multă grăsime. Mă gîndeam că gloanţele sau baionetele aveau în curînd să se înfigă în masa asta de carne moale ca într-o bucată de unt. Dacă ar fi fost slab, nu mi-ar fi venit în minte aceeaşi idee.
 Nu-mi era chiar frig, dar nu-mi mai simţeam umerii şi braţele. Din cînd în cînd mi se părea că-mi lipseşte ceva şi începeam să-mi caut haina pe lîngă mine, apoi îmi aduceam aminte că nu-mi dăduseră haină. Chiar că era neplăcut! Ne luaseră îmbrăcămintea ca s-o dea soldaţilor lor şi nu ne lăsaseră decît cămăşile şi pantalonii de pînză pe care bolnavii internaţi în spital îi purtau în toiul verii. După o vreme, Tom s-a ridicat şi a venit să se aşeze lîngă mine, gîfîind.
 — Te-ai încălzit?
 — ... mama mă-sii, nu. Dar în schimb mi-a ieşit sufletul.
 Seara, pe la opt, a intrat un maior, însoţit de doi falangişti. Ţinea o foaie de hîrtie în mînă. L-a întrebat pe gardian:
 — Cum îi cheamă pe ăştia trei?
 — Steinbock, Ibbieta şi Mirbal, zise gardianul.
 Maiorul şi-a pus ochelarii şi s-a uitat pe listă:
 — Steinbock... Steinbock... Aha, uite-l! Eşti condamnat la moarte. Vei fi împuşcat mîine dimineaţă.
 S-a mai uitat o dată pe listă.
 — Şi ceilalţi doi la fel, spuse el.
 — Nu se poate, zise Juan. Eu nu.
 Maiorul s-a uitat la el uimit:
 — Cum te cheamă?
 — Juan Mirbal, răspunse el.
 — Şi numele dumitale e aici, zise maiorul, eşti condamnat.
 — Dar n-am făcut nimic, protestă Juan.
 Maiorul a dat din umeri şi s-a întors spre Tom şi spre mine.
 — Sînteţi basci?
 — Nimeni nu e basc.
 Părea agasat.
 — Mi s-a spus că sunt trei basci pe aici. Doar n-o să-mi pierd vremea alergînd după ei. Presupun că nu vreţi să vi se trimită un preot.
 Nici măcar nu i-am răspuns. A mai zis:
 — Un medic belgian va veni îndată. Are aprobare să petreacă noaptea asta cu voi.
 A salutat milităreşte şi a ieşit.
 — Ce-ţi spuneam eu, spuse Tom. Ne-am ars.
 — Da, zisei eu, dar pentru ăsta mic e o porcărie.
 Vorbeam aşa fiindcă voiam să fiu drept, dar puştiul nu-mi plăcea. Avea un chip prea fin, iar frica, suferinţa îl desfiguraseră, îi schimonosiseră trăsăturile. Acum trei zile era un băieţandru, genul ăla drăgălaş, dar cam feminin, care unora poate că le place; acum însă arăta ca un poponar bătrîn şi mi-a trecut aşa prin minte că niciodată de acum înainte, chiar dacă i s-ar da drumul, n-avea cum să mai fie tînăr. N-ar fi stricat să am un pic de milă să-i dăruiesc, dar mi-e scîrbă de milă, băiatul îmi inspira mai degrabă oroare. Nu mai scosese nici o vorbă, dar devenise pămîntiu: faţa şi mîinile lui erau pămîntii. S-a aşezat la loc şi s-a holbat la podea cu nişte ochi rotunzi de tot. Tom avea suflet bun, a încercat să-l ia de braţ, dar puştiul s-a tras violent înapoi, strîmbîndu-se.
 — Lasă-l, i-am zis eu în şoaptă, că o să se pornească pe bocete.
 Tom s-a supus cu părere de rău; i-ar fi prins bine să-l consoleze pe băiat; şi-ar fi făcut astfel de lucru şi n-ar fi fost ispitit să se gîndească la el. Pe mine chestia asta mă irita: nu mă gîndisem niciodată la moarte pentru că nu avusesem ocazia, acum însă se ivise şi n-aveam altceva mai bun de făcut decît să mă gîndesc la ea.
 Tom a început să vorbească; m-a întrebat:
 — Ai curăţat mulţi tipi, cu mîna ta?
 Nu i-am răspuns. A început să-mi explice că, de la începutul lunii august, curăţase şase inşi; nu-şi dădea seama în ce situaţie se afla şi vedeam clar că nu vrea să-şi dea seama. Nici eu nu realizam încă pe deplin; mă întrebam dacă doare rău, mă gîndeam la gloanţe, îmi închipuiam grindina lor care frige trupul, sfredelindu-l. Toate astea erau în afara adevăratei probleme; eram însă liniştit: aveam toată noaptea la dispoziţie ca să înţeleg. După cîteva minute, Tom a tăcut şi m-am uitat la el cu coada ochiului: am văzut că şi el era pămîntiu la faţă şi că arăta îngrozitor; mi-am zis: „Acum începe“. Se înnopta, o lumină slabă şi mohorîtă se strecura prin răsuflători, iar grămada de cărbune era ca o pată mare sub cer; prin gaura din tavan se vedea deja o stea: noaptea avea să fie senină şi geroasă.
 S-a deschis uşa şi au intrat doi gardieni. În urma lor venea un bărbat blond, îmbrăcat într-o uniformă bej. Ne-a salutat.
 — Sunt medic, spuse el. Am fost autorizat să vă asist în aceste împrejurări penibile.
 Avea o voce plăcută şi distinsă. I-am zis:
 — Cu ce scop aţi venit încoace?
 — Sunt la dispoziţia dumneavoastră. Voi face tot ce se poate ca aceste cîteva ore să vă fie mai puţin apăsătoare.
 — Dar de ce aţi venit tocmai la noi? Mai există şi alţi amărîţi, spitalul e plin.
 — Aici am fost trimis, răspunse el vag. Aţi dori să fumaţi, aşa-i? adăugă el repede. Am ţigări, chiar şi trabucuri.
 Ne-a oferit ţigări englezeşti, ba şi ţigări de foi Puros, dar le-am refuzat. M-am uitat în ochii lui şi am constatat că părea jenat. I-am spus:
 — N-aţi venit aici din compasiune. De altfel, vă cunosc. V-am văzut cu fasciştii în curtea cazărmii, în ziua cînd m-au arestat.
 Era gata să mai spun ceva cînd, brusc, mi s-a întîmplat un lucru care m-a uimit: dintr-o dată, prezenţa acelui medic nu m-a mai interesat. De obicei, cînd îmi căşună pe cineva, nu-l slăbesc. Şi totuşi, n-am mai avut chef să vorbesc; am dat din umeri şi m-am uitat în altă parte. Puţin mai tîrziu am ridicat capul: tipul mă examina, plin de curiozitate. Gardienii se aşezaseră pe saltelele de paie. Pedro, cel înalt şi slab, stătea cu mîinile în sîn, celălalt dădea cînd şi cînd din cap ca să nu-l fure somnul.
 — Doriţi lumină? îl întrebă brusc Pedro pe medic.
 Acesta a dat din cap în semn că „da“: cred că avea cam tot atîta inteligenţă cît o buturugă, dar sigur nu era rău. Privindu-i ochii albaştri şi reci, mi-am dat seama că era periculos mai ales fiindcă nu avea imaginaţie. Pedro a ieşit şi s-a întors cu o lampă cu gaz pe care a pus-o pe bancă, într-un colţ. Lumina prost, dar era mai bine decît nimic: în ajun ne lăsaseră pe întuneric. M-am uitat multă vreme la cercul luminos pe care lampa îl proiecta pe tavan. Eram fascinat. Şi apoi, pe neaşteptate, m-am trezit, cercul luminos s-a şters şi m-am simţit strivit de o greutate uriaşă. Nu era vorba despre moarte, nici despre frică: era ceva anonim. Îmi ardeau umerii obrajilor şi mă durea craniul.
 M-am scuturat şi m-am uitat la cei doi tovarăşi ai mei. Tom îşi îngropase faţa în mîini, nu-i vedeam decît ceafa grasă şi albă. Tînărul Juan era de departe cel mai prăpădit, stătea cu gura căscată şi-i tremurau nările. Medicul s-a apropiat de el şi i-a pus mîna pe umăr, ca şi cînd ar fi vrut să-i dea curaj: ochii lui rămăseseră însă reci. Am văzut apoi mîna belgianului coborînd pe furiş de-a lungul braţului lui Juan, pînă la încheietura mîinii. Juan, nepăsător, nu protesta. Adoptînd un aer indiferent, belgianul i-a apucat încheietura cu trei degete, dar în acelaşi timp s-a tras puţin înapoi, astfel încît să stea cu spatele la mine. Eu însă m-am aplecat un pic şi l-am văzut scoţîndu-şi ceasul din buzunar şi uitîndu-se la el fără să-i dea drumul mîinii puştiului. După un moment i-a dat totuşi drumul şi mîna a căzut inertă; doctorul s-a dus să se sprijine de perete, apoi, ca şi cînd şi-ar fi adus dintr-o dată aminte de ceva foarte important, care trebuia notat pe loc, a scos un carnet din buzunar şi a scris cîteva rînduri. „Ticălosul, m-am gîndit eu furios, nu care cumva să îndrăznească să vină la mine să-mi ia pulsul, că-i ard un pumn peste botul lui împuţit!“
 N-a venit, dar am simţit că se uită la mine. Am ridicat capul şi m-am uitat în ochii lui. Mi-a spus pe un ton impersonal:
 — Nu ţi se pare că aici e un frig de-ţi clănţăne dinţii?
 Părea că într-adevăr îi era frig; se învineţise.
 I-am răspuns:
 — Nu mi-e frig.
 Se uita în continuare la mine, cu ochii lui duri. Am înţeles imediat şi mi-am pus mîinile pe faţă: eram leoarcă de sudoare. În beciul acela, în toiul iernii, într-un curent nemaipomenit, transpiram. Mi-am vîrît mîinile în părul jilav de năduşeală; în acelaşi moment mi-am dat seama că şi cămaşa era udă şi că se lipise de mine: şiroiam de cel puţin un ceas şi nu simţisem nimic. Porcul ăla de belgian observase însă: văzuse picăturile curgîndu-mi pe obraji şi se gîndise: „Asta e manifestarea unei stări de teroare aproape patologică“; şi se simţise normal şi mîndru de a fi normal, pentru că-i era frig. Mi-a venit să mă scol şi să mă duc să-i trăsnesc una peste mutră, dar nici n-am apucat să schiţez un gest că atît ruşinea cît şi furia mi-au trecut; m-am prăbuşit la loc pe bancă, indiferent.
 M-am mulţumit să mă frec pe gît cu batista fiindcă începusem să simt transpiraţia care-mi picura din păr pe ceafă, ceea ce nu-mi plăcea deloc. De altfel, în curînd am renunţat să mă mai şterg, era inutil: batista ajunsese o zdreanţă bună s-o storci, şi eu transpiram în continuare. Pînă şi fesele îmi transpirau, iar pantalonul ud se lipea de bancă.
 Deodată, tînărul Juan a întrebat:
 — Sînteţi medic?
 — Da, răspunse belgianul.
 — Omul suferă... multă vreme?
 — Cînd...? Ah! Nu, nici vorbă, zise belgianul cu o voce părintească, se termină imediat.
 Vorbea de parcă ar fi liniştit un bolnav care plătea din gros.
 — Dar... mi s-a spus... că e nevoie deseori de două salve.
 — Uneori, zise belgianul, dînd din cap. Se întîmplă că la prima salvă nu e atins nici un organ vital.
 — Atunci trebuie să-şi încarce puştile şi să ochească din nou?
 S-a gîndit ce s-a gîndit, apoi a adăugat cu o voce răguşită:
 — Durează ceva!
 Îi era înfiorător de frică de suferinţă, numai la asta se gîndea: aşa e la vîrsta lui. Eu nu prea mă mai gîndeam şi, în orice caz, nu teama de suferinţă mă făcea să transpir.
 M-am sculat şi m-am dus pînă la grămada de praf de cărbune. Tom a tresărit şi mi-a aruncat o privire încărcată de ură: îl agasam fiindcă îmi scîrţîiau pantofii. M-am întrebat dacă şi faţa mea era la fel de pămîntie ca şi a lui: am văzut că şi el asuda. Cerul era minunat, nicio lumină nu se strecura pînă în acel colţişor întunecos şi-mi era de ajuns să ridic privirea ca să zăresc Ursa-Mare. Dar nu mai era ca altădată: cu două zile înainte, din celula mea de la arhiepiscopie puteam să văd o bucată mare de cer şi fiecare oră a zilei îmi aducea aminte de altceva. Dimineaţa, cînd cerul era de un albastru tăios şi transparent, mă gîndeam la cîte o plajă de pe malul Atlanticului; la amiază, vedeam soarele şi-mi aminteam de un bar din Sevilla unde obişnuiam să beau manzanilla şi să mănînc scrumbiuţe şi măsline; după-amiaza, mă aflam în zona de umbră, aşa încît mă gîndeam la umbra care se întindea peste jumătate din arenă, în timp ce jumătatea cealaltă scînteia în soare: era într-adevăr trist să vezi astfel tot pămîntul reflectat pe cer. Acum însă puteam să mă uit în sus cît pofteam, cerul nu-mi mai evoca nimic. Era mai bine aşa. M-am întors şi m-am aşezat iar lîngă Tom. A trecut o bună bucată de vreme.
 Tom a început să vorbească în şoaptă. Trebuia să vorbească întruna, altfel i se încîlceau gîndurile. Cred că mi se adresa mie, dar nu se uita la mine. Îi era fără îndoială frică să mă vadă aşa cum eram acum, pămîntiu la faţă şi asudat: semănam, fiecare dintre noi era mai rău ca o oglindă a celuilalt. Se uita la belgian, la omul viu.
 — Tu înţelegi? zicea el. Eu, unul, nu înţeleg.
 Am început şi eu să vorbesc în şoaptă. Mă uitam la belgian.
 — Ce, ce să înţeleg?
 — O să mi se întîmple ceva ce nu pot să înţeleg.
 În jurul lui Tom plutea un miros ciudat. Mi s-a părut că am devenit mai sensibil ca înainte la mirosuri.
 Am rînjit.
 — Nu mai e mult şi o să înţelegi.
 — Nu mi-e clar, zise el cu un aer încăpăţînat. Sunt dispus să am curaj, dar ar trebui cel puţin să ştiu... Ascultă, ne vor duce în curte. Bun. Tipii se vor alinia în faţa noastră. Cîţi o să fie?
 — Nu ştiu. Cinci sau opt. Nu mai mulţi.
 — E-n regulă. Vor fi opt. Li se va da comanda: „Foc“ şi voi vedea opt puşti îndreptate spre mine. Cred că o să-mi vină să intru în zid, că o să împing din răsputeri zidul cu spinarea, iar zidul va rezista, ca în coşmaruri. Toate astea mi le pot imagina. Ah! dacă ai şti ce bine mi le pot imagina!
 — Termină! i-am zis. Şi eu mi le imaginez.
 — Probabil că doare îngrozitor. Ştii, adăugă el cu răutate, ăştia trag dinadins în ochi şi în gură, ca să desfigureze oamenii. Am şi început să simt rănile; de o oră mă doare în cap şi în gît. Nu sunt chiar dureri adevărate; e vorba de ceva mai rău: e vorba de durerile pe care o să le simt mîine dimineaţă. Dar după aia?
 Înţelegeam prea bine ce vrea să spună, dar nu voiam să par că înţeleg. Cît despre dureri, şi eu le simţeam în tot corpul, ca o mulţime de tăieturi mici. Nu mă puteam obişnui, dar, ca şi el, refuzam să le acord importanţă.
 — După aia, am spus dur, dai ortul popii.
 A început să vorbească numai pentru el: nu-l slăbea din ochi pe belgian. Doctorul nu părea să asculte. Ştiam de ce venise; nu-l interesau gîndurile noastre; venise să se uite cum mor de vii trupurile noastre.
 — E ca în coşmaruri, zicea Tom. Vrei să te gîndeşti la ceva, ai tot timpul impresia că s-a făcut, că ai să înţelegi, şi pe urmă alunecă, îţi scapă, dispare. Îmi zic: după, nu mai e nimic. Dar tot nu înţeleg ce înseamnă asta. Există momente cînd sunt gata-gata să reuşesc... Şi pe urmă deviez, mă gîndesc iar la dureri, la gloanţe, la zgomot. Sunt materialist, îţi jur, n-am înnebunit. Dar e ceva care nu merge. Îmi văd cadavrul: asta nu e greu, dar eu sunt cel care îl vede, eu, cu ochii mei. Ar trebui să fiu în stare să gîndesc... să înţeleg că nu voi mai vedea nimic, că nu voi mai auzi nimic şi că lumea va merge înainte pentru ceilalţi. Omul nu e făcut să gîndească una ca asta, Pablo. Poţi să mă crezi: mi s-a mai întîmplat să veghez o noapte întreagă aşteptînd ceva. Dar asta e cu totul altceva: o să ne înhaţe pe la spate, Pablo, şi nu vom fi reuşit să ne pregătim.
 — Tacă-ţi fleanca, îi spusei, ce, vrei să-ţi chem un popă?
 N-a răspuns. Observasem că avea tendinţa s-o facă pe profetul şi să-mi zică Pablo cu o voce lipsită de orice expresie. Nu prea-mi plăcea chestia asta; se pare însă că toţi irlandezii sunt aşa. Aveam vaga impresie că miroase a urină. În fond, Tom nu-mi era grozav de simpatic şi nu vedeam de ce, sub pretext că vom muri împreună, ar fi trebuit să-mi devină. Existau cîţiva tipi cu care totul ar fi fost altfel. Cu Ramon Gris, de pildă. Dar alături de Tom şi de Juan mă simţeam singur. Pe de altă parte era mai bine aşa: cu Ramon poate că m-aş fi înduioşat. În momentul acela eram teribil de dur şi voiam să rămîn dur.
 Tom i-a dat înainte, mormăind oarecum distrat. Vorbea, desigur, ca să nu aibă răgaz să gîndească. Puţea a urină ca bătrînii bolnavi de prostată. Evident, eram de aceeaşi părere cu el, tot ceea ce spunea el aş fi putut să spun şi eu: nu e firesc să mori. Şi, de cînd urma să mor, nimic nu mi se mai părea firesc, nici grămada aia de praf de cărbune, nici banca, nici mutra împuţită a lui Pedro. Faptul că gîndeam la fel cu Tom nu-mi făcea plăcere. Şi ştiam bine că, de-a lungul întregii nopţi, vom continua să ne gîndim la aceleaşi lucruri în acelaşi timp, cu un decalaj de cel mult cinci minute, că vom continua să transpirăm sau să clănţănim în acelaşi timp. M-am uitat la el dintr-o parte şi pentru prima dată mi s-a părut straniu: îşi purta moartea gravată pe chip. Orgoliul meu era rănit: trăisem douăzeci şi patru de ore alături de Tom, îl ascultasem, vorbisem cu el ştiind că nu aveam nimic în comun. Şi iată că acum semănam ca nişte fraţi gemeni, numai şi numai pentru că urma să crăpăm împreună. Tom m-a luat de mînă, fără să se uite la mine.
 — Pablo, mă întreb... mă întreb dacă o fi adevărat că suntem nimiciţi cu totul.
 Mi-am retras mîna şi i-am spus:
 — Mai bine uită-te între picioarele tale, măgarule!
 Între picioarele lui se formase o băltoacă şi din pantalonii lui încă mai picura ceva.
 — Ce-i asta? întrebă el, înspăimîntat.
 — Te-ai pişat în pantaloni, i-am zis.
 — Nu-i adevărat, spuse el furios, nu mă piş, nu simt nimic.
 Belgianul se apropiase. A întrebat cu o prefăcută bunăvoinţă:
 — Nu vă simţiţi bine?
 Tom n-a răspuns. Belgianul s-a uitat în tăcere la băltoacă.
 — Nu ştiu ce-i asta, zise Tom pe un ton sălbatic, dar frică nu mi-e. Vă jur că nu mi-e frică!
 Belgianul n-a răspuns. Tom s-a sculat şi s-a dus într-un colţ să se uşureze. S-a întors încheindu-se la pantaloni, s-a aşezat şi a tăcut mîlc. Belgianul nota de zor în carneţel.
 Ne uitam la el; şi tînărul Juan se uita: toţi trei ne uitam la el pentru că era viu. Avea gesturile unui om viu, grijile unui om viu; clănţănea în beciul ăsta aşa cum trebuie să clănţăne oamenii vii; avea un trup ascultător şi bine hrănit. Noi, ăştilalţi, nu ne mai simţeam trupurile - în orice caz nu în acelaşi fel. Îmi venea să-mi pipăi pantalonii între picioare, dar nu îndrăzneam; mă uitam la belgian, înfipt bine pe picioarele lui, stăpîn pe muşchii lui - el, unul, putea să se gîndească la ziua de mîine. Noi însă eram trei umbre lipsite de sînge; ne uitam la el şi-i sugeam viaţa ca nişte vampiri.
 Pînă la urmă s-a apropiat de Juan. O fi vrut poate să-i pipăie ceafa din vreun motiv profesional sau o fi fost mînat de un impuls de milă? Dacă a acţionat din milă a fost desigur singura dată în toată acea noapte. A mîngîiat capul şi gîtul băiatului. Puştiul n-a reacţionat, dar nu-şi lua ochii de la el, apoi, fulgerător i-a luat mîna şi s-a uitat la ea cu un aer ciudat. Ţinea mîna belgianului între ale sale, iar cele două gheare cenuşii care strîngeau mîna aceea grasă şi roşcovană nu erau deloc plăcute la vedere. Bănuiam ce avea să se întîmple şi Tom bănuia probabil şi el: belgianul însă nu-şi dădea seama de nimic, zîmbea cu o expresie părintească. După cîteva clipe, băiatul a dus laba mare şi roşie la gură, şi a dat s-o muşte. Belgianul şi-a tras-o repede şi împleticindu-se, a făcut cîţiva paşi înapoi, pînă la perete. Preţ de o secundă s-a uitat îngrozit la noi, pesemne că atunci înţelesese, dintr-o dată, că nu mai eram oameni ca el. Am început să rîd şi unul din gardieni a tresărit. Celălalt adormise cu ochii deschişi de i se vedea numai albul ochilor.
 Mă simţeam sleit şi, totodată, surescitat. Nu voiam să mă mai gîndesc la ceea ce avea să se întîmple în zori, la moarte. Nu avea niciun rost, întîlneam în cale doar vorbe goale sau vid. Dar, de îndată ce încercam să mă gîndesc la altceva, vedeam ţevile puştilor îndreptate spre mine. Cred că mi-am trăit execuţia de zeci de ori la rînd; o dată chiar am crezut că e pe bune: probabil că am aţipit un minut. Mă tîrau spre zid şi eu mă zbăteam; le ceream iertare. M-am trezit brusc şi m-am uitat la belgian: mă temeam să nu fi răcnit în somn. Tipul îşi netezea însă mustaţa, nu observase nimic. Dacă aş fi vrut, cred că aş fi putut să dorm puţin: nu închisesem ochii de patruzeci şi opt de ore, eram istovit. N-aveam însă chef să pierd două ore de viaţă: ar fi venit să mă trezească în zori, i-aş fi urmat ameţit de somn şi aş fi crăpat fără să apuc să zic: „of“, nu voiam una ca asta, nu voiam să mor ca o vită, voiam să înţeleg. Şi, pe urmă, îmi era teamă de coşmaruri. M-am sculat şi m-am apucat să umblu de colo-colo, iar ca să-mi abat gîndurile, am început să mă gîndesc la viaţa mea trecută. O groază de amintiri mi se învîrtejeau în minte. Unele erau plăcute, altele, neplăcute - sau cel puţin aşa le denumeam înainte. Chipuri şi întîmplări. Am revăzut chipul unui novillero tînăr pe care taurul îl luase în coarne la Valencia, la Feria; pe al unuia dintre unchii mei, pe al lui Ramon Gris. Mi-am adus aminte de întîmplări: cum am fost şomer trei luni de zile în 1926, cum era să crăp de foame. Mi-am adus aminte de o noapte pe care am petrecut-o pe o bancă la Granada: nu mîncasem de trei zile, eram turbat, nu voiam să crăp. Mi-a venit să rîd. Ce aprig alergam după fericire, după femei, după libertate! Pentru ce? Voisem să eliberez Spania, îl admiram pe Pi y Margall, aderasem la mişcarea anarhistă, ţinusem cuvîntări în adunări publice: luam totul în serios, ca şi cînd aş fi fost nemuritor.
 În clipa aceea mi s-a părut că am în faţă toată viaţa mea şi m-am gîndit: „E o minciună sfruntată“. Nu făcea nici cît o ceapă degerată, de vreme ce se sfîrşise. Mă întrebam cum putusem oare să mă plimb, să mă hlizesc cu gagicile: dacă mi-aş fi putut închipui măcar o clipă că aveam să mor aşa, n-aş fi mişcat un deget. Viaţa mea se afla în faţa mea, închisă, încheiată, ca un sac, şi totuşi, toate cîte erau în ea erau neterminate. Am încercat o clipă s-o judec. Aş fi vrut să pot să-mi spun: e o viaţă frumoasă. Nu putea însă fi judecată, era doar o schiţă; îmi risipisem timpul semnînd poliţe pentru veşnicie, nu înţelesesem nimic. Nu regretam nimic: existau multe lucruri după care ar fi putut să-mi pară rău, gustul manzanillei sau zilele de vară, cînd mă duceam să mă scald într-un golfuleţ de lîngă Cadix; moartea le răpise tuturor farmecul.
 Pe neaşteptate, belgianului i-a venit o idee nemaipomenită:
 — Oameni buni, ne-a spus, pot să mă ofer - sub rezerva aprobării de către administraţia militară - să transmit un mesaj, o amintire din partea voastră pentru cei care vă iubesc...
 Tom a mîrîit:
 — N-am pe nimeni.
 N-am răspuns nimic. Tom a aşteptat puţin, apoi s-a uitat la mine, plin de curiozitate.
 — Nu-i transmiţi nimic lui Concha?
 — Nu.
 Uram această duioasă complicitate: eu eram de vină, vorbisem noaptea trecută despre Concha, ar fi trebuit să mă stăpînesc. Eram cu ea de un an. În ajun, mi-aş fi tăiat braţul cu toporul numai ca s-o mai văd măcar cinci minute. De aia vorbisem despre ea, nu fusesem în stare să tac. Acum nu mai aveam poftă s-o văd, nu mai aveam nimic să-i spun. N-aş fi vrut nici măcar s-o strîng în braţe: îmi era groază de trupul meu fiindcă se făcuse pămîntiu şi asuda - şi poate că şi de al ei îmi era groază. Concha avea să plîngă aflînd de moartea mea; îi va pieri cheful de viaţă pentru luni şi luni de zile. Totuşi, eu eram cel care urma să moară. Mă gîndeam la ochii ei frumoşi şi calzi. Cînd se uita la mine, ceva din ea ajungea pînă la mine. Mă gîndeam însă că s-a sfîrşit: acum dacă s-ar uita la mine, privirea ei ar rămîne în ochii ei, n-ar mai ajunge pînă la mine. Eram singur.
 Şi Tom era singur, dar într-alt fel. Se aşezase călare pe bancă şi se uita la ea cu un soi de zîmbet; părea uimit. A întins mîna şi a atins lemnul cu mare grijă, ca şi cînd i-ar fi fost frică să nu spargă ceva, apoi şi-a tras repede mîna înapoi; l-a trecut un fior. Dacă aş fi fost în locul lui Tom, nu m-aş fi jucat de-a atinsul băncii cu mîna; şi astea erau tot hachiţe de irlandez, dar e drept că şi mie mi se părea că obiectele au un aer ciudat: erau mai şterse, mai puţin dense decît de obicei. Era de-ajuns să mă uit la bancă, la lampă, la grămada de praf de cărbune, ca să-mi gîndesc lucid moartea, dar o vedeam pretutindeni, pe obiecte, în modul în care obiectele se depărtaseră şi se ţineau deoparte cu discreţie, ca nişte oameni care vorbesc în şoaptă la căpătîiul unui muribund. Tom atinsese propria sa moarte cînd pusese mîna pe bancă.
 În starea în care mă aflam, dacă cineva ar fi venit să mă anunţe că mă pot întoarce acasă liniştit, că scăpasem cu viaţă, chestia asta m-ar fi lăsat rece: să aştepţi cîteva ore sau cîţiva ani e totuna cînd ai pierdut iluzia că eşti etern. Într-un anumit sens, nu mai ţineam la nimic, eram calm. Era însă un calm oribil - din cauza trupului meu: trupul ăsta pe care încă îl foloseam, căci vedeam cu ochii lui, auzeam cu urechile lui, nu-mi mai aparţinea; transpira şi tremura independent, şi eu nu-l mai recunoşteam. Eram nevoit să-l ating şi să-l privesc ca să ştiu ce-i cu el, ca şi cînd ar fi fost al altuia. Uneori îl mai simţeam încă, simţeam nişte alunecări, un soi de prăbuşiri, ca atunci cînd eşti într-un avion în picaj, sau îmi simţeam bătăile inimii. Dar nici asta nu mă liniştea: tot ceea ce venea de la trupul meu avea un aer împuţit şi suspect. În cea mai mare parte a timpului se îngrămădea, stătea cuminte, iar eu nu mai simţeam decît un fel de apăsare, o prezenţă dezgustătoare lipită de mine; mi se părea că sunt legat de un vierme uriaş. La un moment dat, mi-am pipăit pantalonul şi am constatat că e umed; nu ştiam dacă e ud de transpiraţie sau de urină, dar mi-am luat precauţia şi m-am dus să mă uşurez pe grămada de cărbuni.
 Belgianul şi-a scos ceasul, s-a uitat şi a zis:
 — E trei şi jumătate.
 Bestia! Făcuse, desigur, dinadins. Tom a sărit în sus: încă nu ne dădusem seama că timpul trece; noaptea ne îmbrăţişase ca o masă informă şi întunecoasă, nici nu-mi aduceam aminte cînd începuse.
 Tînărul Juan a început să urle. Îşi frîngea mîinile, implora:
 — Nu vreau să mor, nu vreau să mor!
 A luat-o la fugă prin tot beciul cu braţele ridicate, apoi s-a prăbuşit pe una dintre saltele, plîngînd în hohote. Tom se uita la el cu o privire posomorîtă, nu mai avea chef nici măcar să-l consoleze. De fapt, nici nu era nevoie: băiatul făcea mai mult zgomot decît noi, dar era mai puţin lovit: era ca un bolnav care se apără împotriva bolii făcînd febră. E mult mai rău cînd omul nu mai are nici măcar febră.
 Plîngea: vedeam prea bine că-i e milă de el; nu se gîndea la moarte. Preţ de o clipă, de o singură clipă, mi-a venit şi mie să plîng, să-mi plîng de milă. S-a întîmplat însă pe dos: m-am uitat puţin la puşti, i-am văzut umerii slăbuţi zguduiţi de plîns şi m-am simţit inuman: nu reuşeam să-mi fie milă nici de ceilalţi, nici de mine. Mi-am zis: „Vreau să mor curat“.
 Tom s-a ridicat, s-a dus chiar sub gaura rotundă din tavan şi a început să pîndească zorile.
 Eu însă mă încăpăţînasem, voiam să mor curat şi nu mă mai gîndeam decît la asta. Totuşi, de cînd ne spusese doctorul cît e ceasul, simţeam în străfunduri că timpul trece, că se scurge picătură cu picătură.
 Era încă întuneric cînd am auzit vocea lui Tom:
 — Îi auzi?
 — Da.
 Nişte tipi mergeau prin curte.
 — Ce... mă-sa fac? Doar nu au cum să tragă pe întuneric.
 Peste cîtva timp, n-am mai auzit nimic. I-am spus lui Tom:
 — S-a luminat de ziuă.
 Pedro s-a sculat căscînd şi a venit să sufle în lampă. I-a spus colegului său:
 — Frigul naibii.
 Beciul devenise cenuşiu. Am auzit, în depărtare, împuşcături.
 — A început, îi spusei lui Tom, probabil că fac treaba asta în curtea din spate.
 Tom i-a cerut medicului o ţigară. Eu nu voiam; nu voiam nici ţigară, nici alcool. Din acel moment, împuşcăturile n-au mai încetat.
 — Îţi dai seama? zise Tom.
 A vrut să adauge ceva, dar a tăcut, se uita la uşă. Uşa s-a deschis şi un locotenent cu patru soldaţi au intrat. Tom a aruncat ţigara.
 — Steinbock?
 Tom n-a răspuns, Pedro l-a arătat.
 — Juan Mirbal?
 — E cel de pe saltea.
 — Scoală-te, zise locotenentul.
 Juan nu s-a mişcat. Doi soldaţi l-au luat de subsuori şi l-au ridicat în picioare. Cum i-au dat însă drumul, a căzut la loc.
 Soldaţii au şovăit.
 — Nu e primul căruia i se face rău, spuse locotenentul, n-aveţi decît să-l căraţi voi doi; vedem noi acolo.
 S-a întors spre Tom.
 — Hai, vino!
 Tom a ieşit între doi soldaţi. Alţi doi soldaţi veneau în urma lor, ţinîndu-l pe puşti de subsuori şi de picioare. Băiatul nu era leşinat; stătea cu ochii larg deschişi, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Cînd am vrut să ies şi eu, locotenentul m-a oprit.
 — Dumneata eşti Ibbieta?
 — Da.
 — Vei aştepta aici: vor veni să te ia imediat.
 Au ieşit. Belgianul şi cei doi gardieni au plecat şi ei; am rămas singur. Nu înţelegeam ce se întîmplă cu mine, dar aş fi preferat să se termine imediat.
 Auzeam salve la intervale aproape regulate: la fiecare din ele tresăream. Îmi venea să urlu şi să-mi smulg părul din cap. Strîngeam însă din dinţi şi-mi vîrîsem mîinile în buzunar fiindcă voiam să rămîn curat.
 După o oră au venit să mă ia şi m-au dus la primul etaj, într-o încăpere mică, unde mirosea a tutun şi era o căldură care mi s-a părut sufocantă. Doi ofiţeri fumau, stînd în fotolii, cu nişte hîrtii pe genunchi.
 — Te numeşti Ibbieta?
 — Da.
 — Unde e Ramon Gris?
 — Nu ştiu.
 Cel care mă interoga era mic şi gras. În spatele ochelarilor avea nişte ochi duri. Mi-a spus:
 — Apropie-te!
 M-am apropiat. S-a sculat şi m-a apucat de braţ, uitîndu-se la mine cu o expresie menită să mă facă să intru în pămînt. Totodată, m-a ciupit de braţ cît a putut de tare. Nu ca să mă doară, ci ca să arate cine e stăpîn: voia să mă domine. Considera necesar, de asemenea, să-mi pufăie în faţă răsuflarea lui împuţită. Am stat aşa cîteva clipe; mie îmi cam venea să rîd. Nu era de-ajuns ca să-l intimidezi pe un om care avea să moară imediat: nu ţinea. M-a împins violent şi s-a aşezat la loc. A zis:
 — Viaţa ta în schimbul vieţii lui. Dacă ne spui unde e, te lăsăm în viaţă.
 Aceşti doi tipi plini de fireturi, cu cravaşele şi cizmele lor, erau şi ei totuşi nişte oameni care vor muri. Puţin mai tîrziu decît mine, dar nu cu mult mai tîrziu. Şi cu toate acestea se agitau căutînd nişte nume prin hîrţoagele lor, alergînd după alţi oameni ca să-i bage în închisoare sau ca să-i suprime; aveau păreri cu privire la viitorul Spaniei, ca şi asupra altor probleme. Măruntele lor activităţi mi se păreau şocante şi comice: nu mai reuşeam să mă pun în locul lor, mi se părea că sunt nebuni.
 Cel mic şi gras se uita la mine în continuare, lovindu-se cu cravaşa peste cizmă. Toate gesturile lui erau calculate, astfel încît să-i dea înfăţişarea unei fiare iuţi şi pline de ferocitate.
 — Deci? Ai înţeles?
 — Nu ştiu unde e Gris, i-am răspuns. Credeam că e la Madrid.
 Celălalt ofiţer şi-a ridicat alene mîna albă. Indolenţa lui era şi ea calculată. Le vedeam micile manevre şi eram uimit că există oameni capabili să-şi piardă vremea cu aşa ceva.
 — Ai timp un sfert de oră ca să te gîndeşti, zise el încet. Duceţi-l în încăperea unde se ţine lenjeria; peste un sfert de oră îl aduceţi înapoi. Dacă persistă în refuz, va fi executat pe loc.
 Ştiau ei ce făceau: petrecusem toată noaptea aşteptînd; după aceea mă mai lăsaseră să aştept încă un ceas în beci, în timp ce-i împuşcau pe Tom şi pe Juan, şi acum mă încuiau un sfert de oră; sigur că-şi pregătiseră tactica încă din ajun. Îşi ziceau că, în timp, nervii se uzează şi sperau să mă dea gata în felul acesta.
 Se înşelau amarnic. M-am aşezat pe un scăunel, fiindcă mă simţeam foarte slăbit şi am început să mă gîndesc. Nu la propunerea lor. Evident, ştiam unde e Gris: se ascundea la verii lui, la patru kilometri de oraş. Ştiam prea bine că nu voi da în vileag ascunzătoarea lui, afară doar dacă mă vor tortura (dar nu păreau să se fi gîndit la asta). Toate chestiile astea erau perfect clare, definitive şi nu mă interesau cîtuşi de puţin. Aş fi vrut doar să înţeleg motivele purtării mele. Preferam să crăp decît să-l trădez pe Gris. De ce? Nu-l mai iubeam pe Ramon Gris. Prietenia mea faţă de el murise cu puţin timp înainte de zorii zilei, odată cu dragostea pentru Concha, odată cu dorinţa de a trăi. Desigur, îl stimam în continuare; era un dur. Dar nu pentru asta acceptam să mor în locul lui; viaţa lui nu avea mai multă importanţă decît a mea; nicio viaţă nu avea importanţă. Un om va fi proptit de un zid şi se va trage în el pînă ce va crăpa: că e vorba despre mine sau despre Gris, sau despre altul e totuna. Ştiam, evident, că pentru Spania el e mai util decît mine, dar mi se rupea de Spania şi de anarhie: nimic nu mai avea importanţă. Şi totuşi, stăteam acolo, puteam să scap cu viaţă predîndu-l pe Gris şi refuzam s-o fac. Toată treaba mi se părea mai degrabă comică: asta era încăpăţînare sadea. Mă gîndeam:
 „Încăpăţînat mai eşti!...“ Şi m-am simţit cuprins de o stranie veselie.
 Au venit să mă ia şi m-au dus din nou în faţa celor doi ofiţeri. Un şobolan ne-a tăiat calea şi mi-a venit să rîd. M-am întors spre unul din cei doi falangişti şi l-am întrebat:
 — Ai văzut şobolanul?
 Nu mi-a răspuns. Era posomorît şi pătruns de importanţă. Mie tot îmi venea să rîd, dar mă stăpîneam fiindcă-mi era teamă că, dacă încep, nu mă mai pot opri. Falangistul purta mustăţi. I-am mai spus:
 — Trebuie să-ţi tai mustaţa, prostovane!
 Mi se părea caraghios să-ţi laşi faţa cotropită de păr. Mi-a tras un picior fără prea mare convingere, aşa că am tăcut.
 — Ei, zise ofiţerul cel gras, te-ai gîndit?
 M-am uitat la el plin de curiozitate, ca şi cînd ar fi fost o gînganie dintr-o specie foarte rară. I-am spus:
 — Ştiu unde e. Se ascunde în cimitir. Într-un cavou sau în baraca groparilor.
 Voiam să le fac o farsă. Să-i văd sculîndu-se, încheindu-şi centurile şi dînd ordine cu un aer agitat.
 Au sărit în picioare.
 — Hai să mergem! Moles, du-te şi cere-i locotenentului Lopez cincisprezece oameni. Tu, îmi zise mărunţelul gras, bagă de seamă, dacă ai spus adevărul, să ştii că eu, unul, mă ţin de cuvînt. Dar dacă ţi-ai bătut joc de noi, o să mi-o plăteşti scump.
 Au plecat făcînd gălăgie, iar eu am aşteptat liniştit, păzit de falangişti. Din cînd în cînd, zîmbeam fiindcă mă gîndeam la mutrele lor. Mă simţeam îndobitocit şi maliţios. Mi-i închipuiam ridicînd pietre de mormînt, deschizînd, rînd pe rînd, uşile cavourilor. Îmi reprezentam situaţia ca şi cînd aş fi fost un altul: acel prizonier care se încăpăţînează s-o facă pe eroul, falangiştii ăia gravi cu mustăţile lor şi oamenii în uniformă alergînd printre morminte; era de un comic irezistibil.
 După o jumătate de ceas, grăsanul mărunţel s-a întors singur. Am crezut că vine să dea ordin să mă execute. Ceilalţi, pesemne, rămăseseră la cimitir.
 Ofiţerul s-a uitat la mine. Nu părea cîtuşi de puţin plouat.
 — Duceţi-l în curtea mare cu ceilalţi, zise el. La sfîrşitul operaţiunilor militare, un tribunal obişnuit îi va decide soarta.
 Am crezut că n-am înţeles bine. L-am întrebat:
 — Atunci... nu mă împuşcă...?
 — În orice caz, nu acum. Mai tîrziu, nu mă mai priveşte.
 Tot nu înţelegeam. I-am zis:
 — Da’ de ce?
 A dat din umeri fără să-mi răspundă, iar soldaţii m-au luat. În curtea mare erau vreo sută de prizonieri, femei, copii, cîţiva bătrîni. Am început să dau ocol peluzei centrale, eram ca prostit. La amiază, ni s-a dat de mîncare în sala de mese. Doi sau trei tipi mi-au vorbit. Probabil că îi cunoşteam, dar nu le-am răspuns: nici nu mai ştiam unde mă aflu.
 Spre seară, au fost aduşi în curte vreo zece noi prizonieri. L-am recunoscut pe Garcia, brutarul. Mi-a zis:
 — Băftosule! Nu credeam să te mai văd în viaţă.
 — Mă condamnaseră la moarte, am spus, şi pe urmă s-au răzgîndit. Nu înţeleg de ce.
 — M-au arestat la ora două, zise Garcia.
 — De ce?
 Garcia nu făcea politică.
 — Habar n-am, spuse el. Îi arestează pe toţi cei care nu gîndesc la fel ca ei.
 Mi-a spus, în şoaptă:
 — L-au prins pe Gris.
 Am început să tremur.
 — Cînd?
 — Azi-dimineaţă. A făcut pe nebunul. Marţi a plecat de la văru-său fiindcă s-au cam certat. Erau destui tipi dispuşi să-l ascundă, dar n-a vrut să mai datoreze nimănui nimic. A zis: „M-aş fi ascuns la Ibbieta, dar de vreme ce l-au ridicat, o să mă duc să mă ascund în cimitir“.
 — În cimitir?
 — Da. E o dobitocie. Evident că au căutat şi acolo azi-dimineaţă, pînă la urmă trebuia să se ajungă şi la asta. L-au găsit în baraca groparilor. Au tras în el şi l-au lichidat.
 — La cimitir!
 Totul a prins a se învîrti în jurul meu şi m-am pomenit stînd jos, pe pămînt: rîdeam atît de tare, încît mi-au dat lacrimile.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!