Unul din cele câteva lucruri extraordinare pe care le-am întâlnit/văzut/auzit de-a lungul vieţii, e povestirea unei bătrâne dintr-un sat din Apuseni, al cărei soţ făcuse parte din Rezistenţă, refuzând să accepte - în esenţă - comunismul care se instaura în România. Ce s-a petrecut în anii ăia e cu totul excepţional - a fost un moment în care nişte oameni oarecare, simpli ţărani, profesori, muncitori, preoţi, şi-au descoperit eroismul latent, s-au împotrivit cu preţul vieţii sistemului propus de sovietici şi au suferit pentru ideile şi demnitatea lor mai mult decât, poate, îşi vor fi închipuit că pot suferi.
Bătrâna despre care vorbesc povestea - într-unul din episoadele Memorialului durerii - cum a fost terorizată, umilită şi torturată de securitate, pentru că soţul ei se ascundea în munţi şi rezista acolo, cu arma în mână. În timp ce era bătută de securistul care trebuia să o facă să-şi trădeze soţul, acea femeie îşi făcea cruce cu limba în cerul gurii şi îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că o lăsase să fie victimă şi nu torţionar. Cu gândurile astea, luându-şi putere din ele, a rezistat până la capăt, învingându-l pe torţionar şi, în mod simbolic, întregul sistem pe care el îl reprezenta.
Îmi aduc din când în când aminte de această bătrână şi de povestea ei. Şi de fiecare dată mă întreb: ce-aş face eu, oare, dacă - Doamne fereşte - m-aş afla pe scaunul de tortură? Aş putea să mă ridic la înălţimea eroismului acelei bătrâne din munţii Apuseni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu