Somnul de veci (11)

UNSPREZECE

Purta o fustă din tweed cafeniu, o cămaşă bărbă­tească cu cravată şi pantofi de stradă lucraţi manual. Ciorapii erau la fel de fini ca în ziua precedentă, deşi nu-şi mai expunea atât de mult picioarele. Părul negru strălucea sub o pălărie cafenie, gen Robin Hood, care ar fi putut costa cincizeci de dolari şi părea făcută cu o singură mână dintr-o bucată de sugativă.

— Ei bine, în sfârşit te-ai sculat, spuse ea, strâmbându-şi nasul la sofaua roşie decolorată, la cele două fotolii desperecheate, la perdelele de plasă care trebuiau spălate şi la măsuţa de scris mică, ca a unui şcolar şi plină cu reviste vechi, menite să dea came­rei un aspect profesional. Începeam să-mi spun că poate lucrezi în pat, ca Marcel Proust.

— Cine-i ăsta?

Am vârât o ţigară în gură şi mi-am aţintit privirea asupra ei. Arăta puţin palidă şi încordată, dar părea o fată în stare să acţioneze sub încordare.

— Un scriitor francez, expert în degeneraţi. N-ai de unde să-l cunoşti.

— I-auzi, am spus. Haideţi în budoarul meu.

Se ridică şi spuse:

— Nu ne-am înţeles prea bine ieri. Poate c-am fost nepoliticoasă.

— Amândoi am fost nepoliticoşi.

Am descuiat uşa de comunicare şi i-am ţinut-o deschisă ca să intre. Am pătruns în restul aparta­mentului, care cuprindea un covor roşu-ruginiu, nu prea nou, cinci clasoare verzi, trei dintre ele pline de aerul californian, un calendar reclamă, reprezentând formaţia Quint, alunecând pe patine pe un podium albastru ca cerul, îmbrăcate în rochii roz, cu păr cafeniu-închis şi cu ochi pătrunzători şi negri, mari ca nişte prune altoite. Se mai aflau trei scaune din imitaţie de nuc, biroul obişnuit cu sugativa obiş­nuită, serviciul de scris, o scrumieră, un telefon şi obişnuitul scaun turnant, scârţâind în spatele birou­lui.

— Faţada nu-i prea grozavă, zise ea, luând loc pe scaunul clientului la marginea biroului.

M-am îndreptat spre cutia poştală şi-am scos dinăuntru şase plicuri, două scrisori şi patru reclame. Mi-am pus pălăria pe telefon şi m-am aşezat pe scaun.

— Nici firma Pinkerton n-are o faţadă grozavă. Nu poţi câştiga prea mulţi bani în meseria asta dacă eşti cinstit. Dacă ai o faţadă, câştigi bani... sau aşa se presupune.

— Ah ... dumneata eşti cinstit? întrebă ea şi îşi deschise poşeta.

Scoase o ţigară dintr-un portţigaret franţuzesc emailat, o aprinse cu o brichetă, dădu drumul la portţigaret şi la brichetă îndărăt în poşetă şi o lăsă deschisă.

— Mă străduiesc.

— Cum te-ai apucat de nenorocita asta de mese­rie?

— Cum apuci să te măriţi cu un traficant de alcool!

— Dumnezeule, să nu începem din nou cearta. Am încercat toată dimineaţa să te prind la telefon. Aici şi acasă.

— În legătură cu Owen?

Faţa i se contractă violent. Vocea suna blând.

— Sărmanul Owen. Aşadar ai aflat.

— Un agent al procurorului m-a dus la Lido. Şi-a închipuit c-aş putea să ştiu ceva în acest caz. Cunoştea însă mult mai multe decât am ştiut eu vreodată. Ştia că Owen a voit să se însoare cu sora dumneavoastră... mai de mult.

Trase tăcută din ţigară şi mă măsură lung cu ochii ei negri.

— Poate că n-ar fi fost o idee rea, zise ea calm. Se îndrăgostise de Carmen. Nu-i un lucru prea des întâlnit în lumea noastră.

— Avea cazier judiciar.

Înălţă nepăsătoare din umeri şi continuă pe un ton neglijent.

— Nu cunoştea pe cine trebuie. Iată tot ce înseamnă un cazier judiciar în ţara asta putredă de-atâtea crime.

— N-aş merge atât de departe cu afirmaţiile.

Îşi scoase mănuşa dreaptă şi îşi muşcă degetul arătător la prima falangă, urmărindu-mă constant cu privirea.

— N-am venit să te văd în privinţa lui Owen. Eşti dispus acum să-mi spui de ce te-a chemat tatăl meu?

— Numai cu consimţământul lui.

— E ceva în legătură cu Carmen?

— Nu vă pot spune nici măcar atât.

Am terminat să-mi umplu pipa şi-am aprins-o cu un chibrit. O clipă urmări fumul. Apoi îşi vârî mâna în poşetă deschisă şi o scoase cu un plic gros şi alb. Îl aruncă pe birou.

— Nu strică în orice caz să vezi ce-i înăuntru.

L-am luat. Adresa bătută la maşină era pe numele doamnei Vivian Regan, Alta Brea Crescent, nr. 3765, West Hollywood. Plicul fusese expediat printr-un mesager de serviciu şi ştampila biroului indica 8,35 dimineaţa, ca oră de trimitere. Am deschis plicul şi am scos o fotografie lucioasă de 10 pe 8 centi­metri. În plic nu se mai afla altceva.

Fotografia o reprezenta pe Carmen aşezată pe piedestal în fotoliul cu spătar înalt, din lemn de tek, a lui Geiger, cu cerceii ei şi în costumul din ziua când s-a născut. Ochii ei aveau o expresie mai demenţială decât cea pe care mi-o aminteam. Pe dosul fotogra­fiei nu era scris nimic. Am vârât fotografia la loc în plic.

— Cât vor? am întrebat-o.

— Cinci mii de dolari pentru clişeu şi restul de poze. Târgul trebuie încheiat astă-seară, sau trimit fotografiile la un ziar de scandal.

— Cum a venit cererea?

— Mi-a telefonat o femeie, cam la o jumătate de oră după ce-am primit plicul.

— Ziarele de scandal nu se pot folosi de fotografie. Orice juriu condamnă pe loc pentru aşa ceva astăzi. Ce mai e la mijloc?

— Trebuie să mai fie ceva?

— Da.

Se uită lung la mine, puţin nedumerită.

— Mai e ceva. Femeia a spus că fotografia e legată de o încurcătură cu poliţia şi dacă n-am să plătesc repede, soră-mea are să dea de bucluc.

— E mai clar acum. Ce fel de încurcătură?

— Habar n-am.

— Unde-i Carmen?

— E acasă. I-a fost rău aseară. E încă în pat, bănuiesc.

— A plecat undeva aseară?

— Nu. Eu am plecat, dar servitorii spun că ea a stat acasă. M-am dus la Las Olindas, să joc la ru­letă la Clubul Chiparoşilor, tripoul lui Eddie Mars. Mi-am pierdut toţi banii.

— Aşadar vă place să jucaţi la ruletă. Eram sigur.

Îşi încrucişă picioarele şi îşi aprinse o nouă ţigară.

— Da. Îmi place ruleta. Tuturor celor din familia Sternwood le plac jocurile la care se pierde, ca ruleta, ori căsătoria cu bărbaţi care te lasă baltă, ori cursele de cai primejdioase cu obstacole, la cincizeci şi opt de ani, ori răsturnarea de pe cal şi schilodirea pe viaţă. Familia Sternwood are bani. Dar banii nu i-au adus decât decepţii.

— Ce făcea Owen aseară în maşina dumneavoas­tră?

— Cine ştie? Mi-a luat-o fără să ceară voie. Îl lăsam să ia o maşină în seara când e liber, numai că aseară nu era liber. Se strâmbă. Crezi...?

— Că el ştia despre această fotografie a nudului? De unde să ştiu? Nu-l exclud. Puteţi să strângeţi ime­diat cinci mii de dolari în bancnote?

— Numai dacă îi spun tatei... sau să-i împrumut. Aş putea să-i împrumut eventual de la Eddie Mars. Ar trebui să fie generos cu mine. Dumnezeu mi-e martor.

— Încercaţi mai bine posibilitatea asta. Veţi avea nevoie de bani în mare grabă.

Se lăsă pe spate şi îşi atârnă un braţ pe spătarul scaunului.

— Ce-ar fi să anunţăm poliţia?

— O idee excelentă. Dar n-o s-o faceţi.

— Eşti sigur?

— Da. Trebuie să vă apăraţi tatăl şi sora. Nu puteţi şti ce-o să scoată poliţia la iveală. S-ar putea să fie ceva ce nu se poate muşamaliza. Deşi în cazu­rile de şantaj, poliţia de obicei depune eforturi.

— Mă poţi ajuta în vreun fel?

— Cred că da. Dar nu vă pot spune nici de ce şi nici cum.

— Îmi placi. Crezi în miracole. Ai vreo băutură aici la birou?

Am descuiat sertarul de jos şi-am scos sticla din care beau la birou şi două păhărele. Le-am umplut şi-am băut. Îşi închise la loc poşeta şi împinse scau­nul.

— Am să fac rost de cinci mii de dolari. Am fost o bună clientă a lui Eddie Mars. Şi mai există un motiv pentru care ar trebui să fie amabil cu mine, pe care s-ar putea să nu-l cunoşti.

Îmi aruncă unul din acele zâmbete pe care buzele îl uită până să ajungă la ochi.

— Doamna cu care a fugit Rusty e chiar blonda nevastă a lui Eddie.

N-am spus nimic. Mă fixă şi adăugă:

— Nu te interesează?

— Ar putea să mă ajute să-l găsesc... dacă l-aş căuta. Nu credeţi că-i amestecat în treaba asta, nu?

Împinse spre mine paharul gol.

— Mai dă-mi să beau. Eşti cel mai dificil bărbat de la care se poate scoate ceva. Nici măcar nu mişti urechile.

I-am umplut păhărelul.

— Aţi obţinut de la mine tot ce-aţi dorit... Convingerea că nu-l caut pe soţul dumneavoastră.

Brusc dădu pe gât băutura. O făcu să se înece, sau îi oferi prilejul să respire adânc. Răsuflă încet.

— Rusty n-a fost un escroc. Iar dacă ar fi fost, n-ar fi făcut-o pentru bani mărunţi. Avea asupra lui cincisprezece mii de dolari în bancnote. Spunea că-s banii lui de nebunii. Îi avea când m-am căsătorit cu el şi-i avea când m-a părăsit. Nu... Rusty nu-i ames­tecat în nici un şantaj ieftin.

Întinse mâna după plic şi se ridică.

— Am să ţin legătura cu dumneavoastră, i-am spus. Dacă doriţi să-mi lăsaţi un mesaj, are să mi-l transmită telefonista de la tabloul de comandă al blocului unde locuiesc.

Ne-am îndreptat spre uşă. În timp ce se bătea cu plicul de dosul palmei, zise:

— Nu eşti încă dispus să-mi spui ce ţi-a cerut tata?

— Trebuie să-l văd mai întâi.

Scoase fotografia şi rămase în pragul uşii, pri­vind-o.

— Are un corp micuţ şi frumos, nu?

— Hm.

Se aplecă uşor spre mine:

— Ar trebui să-l vezi şi pe-al meu, zise ea grav.

— Putem aranja să fie văzut?

Izbucni într-un râs violent, trecu dincolo de prag, apoi îşi întoarse capul şi spuse cu o voce rece:

— Marlowe, n-am întâlnit un animal cu sânge mai rece ca al tău. Să-ţi spun Phil?

— Desigur.

— Spune-mi Vivian.

— Mulţumesc, doamnă Regan.

— Du-te dracului, Marlowe.

Ieşi fără să se mai uite înapoi.

Am închis uşa şi-am rămas cu mâna pe clanţă, cu privirea aţintită asupra mâinii. Mă simţeam îm­bujorat. M-am întors la birou, am vârât whiskyul la loc, am spălat cele două păhărele şi le-am pus şi pe ele la loc.

Am ridicat pălăria de pe telefon şi-am telefonat la biroul procurorului, cerându-l pe Bernie Ohls.

Se întorsese la birou.

— Ei bine, nu l-am deranjat pe bătrân, zise el. Majordomul mi-a spus c-are să-i comunice el sau una dintre fete. Acest Owen Taylor locuia deasupra garajului şi i-am cercetat lucrurile. Are părinţii la Dubuque, în statul Iowa. Am telegrafiat setului poliţiei de acolo să-i întrebe ce dispoziţii dau. Fami­lia Sternwood o să plătească pentru înmormântare.

— E o sinucidere? l-am întrebat.

— Nimeni nu ştie. N-a lăsat nici o notă. N-avea dreptul să ia maşina. Cu excepţia doamnei Regan toţi au fost aseară acasă. Doamna a plecat la Las Olindas cu un tânăr fără ocupaţie, dar plin de bani, un anume Larry Cobb. I-am verificat afirmaţiile. Cunosc pe un băiat care lucrează la o masă de joc.

— Ar trebui să puneţi capăt jocurilor ăstora nebuneşti.

— Cu organizaţia criminală din ţinutul ăsta? Fii serios, Marlowe. Urma de lovitură de pe tâmpla şoferului mă pune pe gânduri. Eşti sigur că nu-mi poţi da o mână de ajutor?

Mi-a plăcut felul cum m-a întrebat. Mi-a îngăduit să spun nu, fără să mint. Ne-am luat rămas bun şi-am plecat din birou, am cumpărat cele trei ziare de după-amiază şi-am mers într-un taxi până la Palatul Justi­ţiei ca să-mi scot maşina de la parcare. În nici unul dintre ziare nu se pomenea ceva despre Geiger. Am mai aruncat o privire prin carneţelul lui albastru, dar numele codificate rămâneau la fel de impenetra­bile ca şi în noaptea trecută.

Cap10