Disperarile tanarului Cioran (3)

Presentimentul nebuniei

Oamenii niciodată nu vor înţelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate din care transpiră un lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasă, încît o reve­nire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravieţui normal după asemenea încor­dări. Resortul intim al fiinţei nu mai susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice consistenţă.

Presentimentul nebuniei nu apare decît după experienţe mari şi capitale. Ca şi cum te-ai fi ridicat la înălţimi prea mari unde te apucă vertijuri, începi să te clatini, îţi pierzi siguranţa şi senzaţia normală de imediat şi concret. O mare greutate pare că apasă cre­ierul şi-l strînge ca pentru a-l reduce la o iluzie, deşi numai aceste senzaţii ne descoperă îngro­zitoarea realitate organică din care izvorăsc experienţele noastre. Şi în această apăsare, care vrea să te izbească de pămînt sau să te arunce în aer, apare groaza ale cărei elemente sunt greu de definit în asemenea caz. Nu este acea groază de moarte, persistentă şi obsedantă care pune stăpânire pe om şi-l domină pînă la sufocare, ce se insinuează în tot ritmul fiinţei noastre pen­tru a lichida procesul vieţii din noi, ci o groază cu străfulgerări, apărînd rar, dar intens, ca o tulburare subită, dar care elimină pentru tot­deauna posibilitatea unei limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza şi defini acest ciudat presentiment al nebuniei. Ceea ce este într-adevăr îngrozitor în el rezultă din faptul că noi presimţim în nebunie o pierdere totală în viaţă, că pierdem tot în mod iremediabil, deja trăind. Continuu să respir sau să mănînc, dar am pier­dut tot ce eu am adăugat funcţiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativă. În nebunie pierzi ce ai specific, ceea ce crezi tu că te indi­vidualizează în univers, perspectiva ta particu­lară şi o anumită orientare a conştiinţei. Prin moarte pierzi totul, dar această pierdere se face prin aruncare în neant. De aceea frica de moarte este persistentă şi esenţială, dar mai puţin ciu­dată decît frica de nebunie, în care semiprezenţa noastră este un element de nelinişte mult mai complex, decît teama organică de o absenţă to­tală din neantul în care ne duce moartea. Şi nu ar fi nebunia o scăpare de mizeriile vieţii?

Această întrebare este justificată numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care suferă de anumite anxietăţi, problema apare cu totul în altă lumină sau mai bine zis în altă umbră. Pre­sentimentul nebuniei se complică de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regăsire, de revenire, cînd intuiţia dezastrului ar putea fi atît de chinuitoare încît să provoace o nebunie şi mai mare. Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de lucidităţile eventuale într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ţi-e frică de luminile din el.

Forma nebuniei este determinată de condiţiile organice şi temperamentale. Cum majoritatea nebunilor se recrutează dintre depresivi, este fatal ca forma depresivă să fie mai frecventă la nebuni decât stările de exaltare plăcută, veselă si debordantă. Este atît de frecventă melancolia neagră la nebuni, încît aproape toţi tind spre sinucidere, o soluţie atît de grea pînă nu eşti nebun.

Aş vrea să înnebuncsc într-un singur caz: când aş şti că aş ajunge un nebun vesel, vioi și permanent bine dispus, care nu-şi pune nicio problemă şi n-are nicio obsesie, dar care rîde fără sens de dimineaţa pînă seara. Deşi doresc infinit extaze luminoase, n-aş vrea nici de acestea, căci ele sunt urmate de depresii. Aş vrea însă o baie de lumină caldă, care să răsară din mine și să transfigureze întreaga lume. O baie care să nu semene încordării din extaz, ci sa păstreze un calm de eternitate luminoasă. Departe de concentrarea extazului, ea să se asemene cu uşurinţa graţiei şi cu căldura zâmbe­tului. Întreaga lume să plutească în acest vis de lumină, în această încîntare de transparenţă şi imaterialitate. Să nu mai existe obstacol şi ma­terie, formă şi margini. Şi într-un asemenea ca­dru să mor de lumină.