Inca o poveste (cumplita, desigur) a lui Sartre

Erostrat

Pe oameni, trebuie să‑i vezi de sus. Stingeam lumina şi mă aşezam la fereastră: nici prin gând nu le trecea că puteau fi observaţi de sus. Îşi îngrijesc faţada, uneori chiar şi spinările, dar toate efectele lor sunt calculate pentru spectatori de un metru şaptezeci. Cine s‑a gândit vreodată la forma unei pălării melon aşa cum apare văzută de la etajul şase? Neglijează, nu‑şi apără, cu ajutorul unor culori vii şi al unor stofe ţipătoare, umerii şi craniile, habar n‑au cum să lupte împotriva acestui mare duşman al Umanului: perspectiva aeriană. Mă aplecam şi mă umfla râsul: unde e faimoasa lor „poziţie verticală” de care sunt atât de mândri? Apăreau literal­mente striviţi de trotuar, şi de sub umeri le ieşeau două picioare lungi, aproape târâtoare.

La balconul de la etajul şase: acolo ar fi trebuit să‑mi petrec întreaga viaţă. Superiorităţile morale trebuie să se spri­jine pe nişte simboluri materiale, altfel riscă să cadă. Aşadar, în ce constă superioritatea mea faţă de oameni? E o superio­ritate de poziţie, nimic altceva: m‑am situat deasupra umanu­lui care sălăşluieşte în mine şi îl contemplu. Iată de ce‑mi plac turnurile catedralei Notre‑Dame, platformele turnului Eiffel, bazilica Sacré‑Coeur, balconul meu de la etajul şase de pe strada Delambre. Constituie excelente simboluri.

Uneori eram nevoit să cobor pe străzi. Ca să mă duc la serviciu, de pildă. Mă sufocam. Când te afli la acelaşi nivel cu oamenii, e mult mai greu să‑i consideri furnici: te ating. Odată, am văzut un tip mort pe stradă. Căzuse în nas. Cineva l‑a întors cu faţa în sus, era plin de sânge. I‑am văzut ochii deschişi şi aerul echivoc; şi tot sângele ăla... Îmi ziceam:

„Nu‑i nimic, nu‑i cu nimic mai impresionant decât nişte vopsea proaspătă. I‑au dat cu roşu pe la nas, asta‑i tot.” Dar am simţit o duioşie abjectă, care m‑a luat de la picioare şi de la ceafă; am leşinat. M‑au dus într‑o farmacie, m‑au bătut pe umeri şi mi‑au băgat pe gât alcool. Mi‑a venit să‑i omor.

Ştiam că sunt duşmanii mei, ei însă nu ştiau acest lucru. Se iubeau unii pe alţii, erau solidari; şi mie mi‑ar fi dat totuşi din când în când câte o mână de ajutor fiindcă mă credeau semenul lor. Dacă ar fi putut însă ghici cea mai infimă părti­cică de adevăr, m‑ar fi bătut. Mai târziu au şi făcut‑o de altfel. După ce m‑au prins şi au aflat cine sunt, m‑au snopit în bătaie la comisariat, m‑au tăbăcit două ceasuri, mi‑au tras palme şi pumni, mi‑au răsucit braţele, mi‑au smuls pantalonii şi în final mi‑au aruncat ochelarii pe jos, şi în timp ce‑i căutam, în patru labe, râdeau şi‑mi dădeau picioare în fund. Totdeauna am prevăzut că până la urmă ăştia or să mă bată: nu sunt puter­nic şi nu pot să mă apăr. Unii mă pândeau de mult: grangurii. Pe stradă mă înghesuiau, aşa în glumă, ca să vadă ce‑o să fac. Nu spuneau nimic. Mă făceam că n‑am înţeles. Şi totuşi m‑au păcălit. Îmi era frică de ei: o presimţire. Vă daţi însă bine seama că aveam motive mult mai serioase să‑i urăsc.

Din acest punct de vedere, totul a mers mai bine începând din ziua în care mi‑am cumpărat un revolver. Omul se simte puternic când poartă statornic asupra sa unul din acele obiecte capabile să explodeze şi să facă zgomot. Îl luam duminica, îl băgăm pur şi simplu în buzunarul de la pantaloni şi pe urmă mă duceam să mă plimb — în general pe bulevarde. Îl simţeam cum mă trage de pantaloni ca un crab, îl simţeam lângă şold, rece de tot. Încet, încet, se încălzea în contact cu trupul meu. Mergeam cu o oarecare rigiditate, aveam ati­tudinea unui tip în erecţie şi pe care penisul îl frânează la fiecare pas. Îmi strecuram mâna în buzunar şi pipăiam obiectul. Din când în când intram într‑un pisoar — chiar şi acolo eram foarte atent fiindcă omul are adesea vecini — îmi scoteam revolverul, îl cântăream în palmă, mă uitam la patul cu pătrăţele negre şi la trăgaciul negru care seamănă cu o pleoapă închisă pe jumătate. Ceilalţi, cei de afară, văzându‑mi picioarele depărtate şi partea de jos a pantalonilor, credeau că mă uşurez. Dar eu nu mă uşurez niciodată în pisoare.

Într‑o seară, mi‑a venit ideea să trag în oameni. Era într‑o sâmbătă seară, mă dusesem s‑o caut pe Lea, o blondă care făcea trotuarul în faţa unui hotel de pe strada Montparnasse. Nu am avut niciodată relaţii intime cu o femeie: m‑aş fi simţit furat. Le încaleci, e drept, dar ele îţi înfulecă vintrele cu gura lor mare şi păroasă şi, după câte am auzit, tot ele câştigă — şi încă cum — din acest schimb. Eu unul nu‑i cer nimănui nimic, dar nici nu vreau să dau ceva. Sau atunci, aş fi avut nevoie de o femeie frigidă şi pioasă care să mă suporte în silă. În prima sâmbătă din fiecare lună, mă urcam cu Lea într‑o cameră din hotelul Duquesne. Ea se dezbrăca şi eu mă uitam la ea fără s‑o ating. Uneori îi dădeam drumul în pantaloni, alteori aveam timp să ajung până acasă şi apoi să termin. În seara aceea n‑am găsit‑o la locul ei. Am aşteptat un moment şi văzând că nu vine, mi‑am închipuit că are gripă. Era începutul lui ianuarie şi era foarte frig. Am fost dezolat: sunt un imaginativ şi‑mi reprezentasem plăcerea pe care contam s‑o resimt în seara aceea. Exista, e drept, pe strada Odessa, o brunetă pe care o observasem deseori, cam trecută, dar durdulie şi destul de bine conservată: nu‑mi displac femeile trecute - când sunt dezbrăcate, par mai goale decât celelalte. Dar tipa nu era la curent cu preferinţele mele şi mă cam intimida să i le explic aşa, direct. Şi, în plus, nu‑mi place să fac noi cunoştinţe, nu am încredere: femeile astea sunt în stare să ascundă după uşă un vagabond şi, pe urmă, tipul vine dintr‑o dată şi‑ţi ia toţi banii. Şi încă ai noroc dacă nu‑ţi mai dă şi câţiva pumni. Cu toate astea, în seara cu pricina mă stăpânea nu ştiu ce îndrăzneală, aşa că m‑am hotărât să trec pe acasă să‑mi iau revolverul şi să încerc să mă aventurez.

Peste un sfert de oră, când am acostat femeia, aveam arma în buzunar şi nu mă mai temeam de nimic. Văzută de aproape, arăta destul de mizerabil. Semăna cu vecina mea de vizavi, nevasta plutonierului major, şi m‑am bucurat grozav, pentru că de mult aveam chef s‑o văd goală pe dumneaei. Când plutonierul nu era acasă, se îmbrăca în faţa ferestrei deschise şi de multe ori stătusem în spatele perdelei ca s‑o surprind. Toaleta şi‑o făcea însă în fundul camerei.

La hotelul Stella nu rămăsese decât o singură cameră liberă, la etajul patru. Ne‑am urcat. Femeia era destul de greoaie şi se tot oprea la fiecare treaptă, ca să‑şi tragă sufle­tul. Eu sunt foarte sprinten: am un trup uscat, în ciuda burţii, şi patru etaje nu‑s de‑ajuns ca să mă facă să‑mi pierd suflul. Pe palierul etajului patru femeia s‑a oprit şi şi‑a pus mâna dreaptă pe inimă, respirând adânc. În mâna stângă ţinea cheia camerei.

— E sus, zise ea încercând să‑mi zâmbească.

I‑am luat cheia fără să‑i răspund şi am descuiat uşa. Îmi ţineam revolverul cu mâna stângă, îndreptat înaintea mea şi nu l‑am lăsat din mână decât după ce am aprins lumina. Camera era goală. Pe lavabou se afla un pătrăţel de săpun verde pentru fiecare cuplu care trecea pe acolo. Am zâmbit: cu mine, nici bideul, nici pătrăţelul de săpun nu prea au căutare. În spatele meu femeia gâfâia, ceea ce mă excita. M‑am întors spre ea; mi‑a întins buzele. Am respins‑o.

— Dezbracă‑te, i‑am zis.

M‑am aşezat comod într‑un fotoliu. În aceste împrejurări, îmi pare rău că nu fumez. Femeia şi‑a scos rochia, apoi s‑a oprit şi mi‑a aruncat o privire plină de neîncredere.

— Cum te cheamă? am întrebat‑o rezemându‑mă bine.

— Renee.

— Hai, Renée, grăbeşte‑te, aştept.

— Nu te dezbraci?

— Hai, hai, i‑am spus, vezi‑ţi de treabă, lasă‑mă pe mine.

Şi‑a scos chiloţii, care au căzut lângă picioarele ei, apoi i‑a ridicat de jos şi i‑a aşezat frumos peste rochie, alături de sutien.

— Eşti deci un băieţel vicios, scumpule, mic şi leneş? m‑a întrebat ea; vrei ca biata femeie să facă singură toată munca?

Tot vorbind a făcut un pas spre mine şi sprijinindu‑se de braţele fotoliului meu a încercat, greoi, să se aşeze în genunchi între picioarele mele. Am ridicat‑o însă brutal:

— Fără de‑astea, scuteşte‑mă, i‑am zis.

S‑a uitat la mine mirată.

— Dar ce vrei să fac?

— Nimic. Umblă, plimbă‑te, nu‑ţi cer nimic altceva.

A început să meargă de colo‑colo cu stângăcie. Nimic nu le stânjeneşte mai mult pe femei decât să meargă, atunci când sunt goale. Nu sunt învăţate să calce fără tocuri. Târfa se cocoşase, iar braţele îi atârnau. Eu unul eram încântat: stăteam acolo liniştit în fotoliu, îmbrăcat din cap până în picioare, nici mănuşile nu mi le scosesem, şi tipa asta răscoaptă se dezbrăcase în pielea goală şi zburătăcea în jurul meu, numai fiindcă aşa îi poruncisem eu.

A întors capul spre mine şi, pentru a salva aparenţele, mi‑a zâmbit cochet:

— Sunt frumoasă, aşa‑i? Îţi clăteşti ochii?

— Vezi‑ţi de treaba ta.

— Ia ascultă, m‑a întrebat cu o indignare subită, ai de gând să mă mai faci mult să alerg aşa?

— Aşează‑te.

S‑a aşezat pe pat şi ne‑am uitat unul la celălalt în tăcere. Tipei i se făcuse pielea de găină. De cealaltă parte a peretelui s‑a auzit tic‑tacul unui ceas deşteptător.

I‑am zis pe neaşteptate:

— Depărtează picioarele.

A şovăit o fracţiune de secundă, apoi s‑a supus. M‑am uitat între picioarele ei şi am adulmecat. Apoi m‑a umflat râsul şi am râs atât de mult că mi‑au dat lacrimile. I‑am spus simplu:

— Îţi dai seama?

Şi iar m‑am pornit pe râs.

S‑a uitat la mine uimită, s‑a înroşit toată şi şi‑a strâns picioarele.

— Scârbosule, mi‑a zis printre dinţi.

Eu însă râdeam din ce în ce mai tare; atunci a sărit în picioare şi şi‑a luat sutienul de pe scaun.

— Ah! nu, i‑am spus, nu s‑a terminat. O să‑ţi dau imediat cincizeci de franci, dar vreau să mă distrez pe banii ăştia.

Şi‑a luat enervată chiloţii.

— M‑am săturat, auzi. Habar n‑am ce vrei. Şi dacă m‑ai adus aici ca să‑ţi baţi joc de mine...

Atunci mi‑am scos revolverul şi i l‑am arătat. S‑a uitat la mine cu o mutră serioasă şi şi‑a dat jos chiloţii fără să zică nimic.

— Umblă, i‑am poruncit, plimbă‑te.             

Atunci când am simţit că mi s‑au umezit pantalonii m‑am sculat, i‑am întins o bancnotă de cincizeci de franci. A luat‑o. Am adăugat:

— La revedere. Nu te‑am obosit prea rău pe banii ăştia.

Am plecat şi am lăsat‑o goală puşcă în mijlocul încăperii, cu sutienul într‑o mână şi cu bancnota de cincizeci de franci în cealaltă. Nu‑mi părea râu de bani: o zăpăcisem de tot şi o curvă nu se miră chiar aşa, cu una, cu două. Coborând scara, m‑am gândit: „Asta e ce‑aş vrea, să‑i uimesc pe toţi”. Eram vesel ca un copil. Luasem săpunul verde şi, o dată ajuns acasă, l‑am frecat îndelung sub jetul de apă caldă, până ce n‑a rămas decât o foiţă subţire care semăna cu o bomboană de mentă suptă multă vreme.

Peste noapte însă, m‑am trezit brusc şi i‑am văzut din nou chipul şi burta ei grasă care tresaltă la fiecare pas; am revăzut cu ce ochi s‑a uitat când i‑am arătat pistolul.

Ce tâmpit am fost, mi‑am zis. Şi am simţit cum mă cuprinde un regret amarnic: dacă tot am avut ocazia, trebuia să trag, să crăp burta aia, s‑o fac strecurătoare. În noaptea aceea şi în cele trei nopţi care au urmat am visat şase găuri roşii aşezate în cerc jur împrejurul buricului.

După aceea n‑am mai ieşit fără revolver. Mă uitam la spinările oamenilor şi‑mi închipuiam, după mersul lor, felul în care s‑ar prăbuşi dacă aş trage în ei. Mi‑am făcut un obicei: duminica mă duceam să mă postez în faţă la Châtelet, la ieşirea de la concertele clasice. Pe la ora şase auzeam o sonerie şi plasatoarele veneau să prindă în cârlige uşile mari cu geamuri. Aşa începea: mulţimea ieşea încet; oamenii mergeau cu un pas plutitor, cu ochii plini încă de vise, cu inima plină încă de sentimente frumoase. Mulţi se uitau în jurul lor cu o expresie mirată: strada li se părea probabil albastră toată. Atunci zâmbeau misterios: treceau dintr‑o lume în cealaltă. Eu îi aşteptam în cealaltă. Îmi strecurasem mâna dreaptă în buzunar şi‑mi strângeam din răsputeri arma. Peste câteva clipe mă vedeam trăgând în ei. Îi puneam la pământ ca pe popice, cădeau unii peste alţii, iar supra­vieţuitorii fugeau înapoi în teatru, spărgând geamurile uşilor. Era un joc foarte emoţionant: la sfârşit îmi tremurau mâinile şi eram nevoit, ca să‑mi revin, să intru la Dreher şi să beau un coniac.

Pe femei nu le‑aş fi omorât. Le‑aş fi împuşcat în şale. Sau în picioare, ca să le fac să danseze.

Nu hotărâsem încă nimic. M‑am decis însă să fac totul ca şi când aş fi fost perfect hotărât. Am început să mă ocup de detaliile secundare. M‑am dus să fac exerciţii de tir la un stand de la bâlciul de pe strada Denfert‑Rochereau. Rezultatele mele nu erau prea grozave, dar oamenii constituie ţinte mari, mai ales dacă tragi de aproape. După aceea m‑am ocupat de publicitate. Am ales o zi când toţi colegii mei erau la birou. O dimineaţă de luni. Din principiu, eram foarte amabil, deşi aveam oroare să dau mâna cu ei. Îşi scoteau mănuşile ca să spună bună ziua, aveau un mod obscen de a‑şi dezgoli mâna, de a‑şi trage mănuşa făcând‑o să lunece încet de‑a lungul degetelor, dezvăluind goliciunea grasă şi zbârcită a palmei. Eu îmi păstram totdeauna mănuşile.

Lunea dimineaţă nu prea se face mare lucru. Dactilografa de la serviciul comercial tocmai ne adusese chitanţele. Lemercier a tachinat‑o amabil şi după ce fata a ieşit, i‑au comentat calităţile feminine cu o competenţă blazată. Au vorbit apoi despre Lindbergh. Le plăcea Lindbergh. Le‑am spus:

— Mie‑mi plac eroii negri.

— Negri? întrebă Massé.

— Nu, negri în sensul în care se zice Magie Neagră. Lindbergh e un erou alb. Nu mă interesează.

— Încearcă să traversezi Atlanticul şi o să vezi ce uşor e, zise Bouxin acru.

Le‑am expus punctul meu de vedere despre eroul negru:

— Un anarhist, a rezumat Lemercier.

— Nu, am zis blând, anarhiştii, în felul lor, îi iubesc pe oameni.

— Atunci e un ţăcănit. În acest moment a intervenit Masse, care avea o oarecare cultură clasică:

— Ştiu cine e tipul dumitale, mi‑a spus el. Se numeşte Erostrat. Ţinea morţiş să ajungă celebru şi n‑a găsit nimic mai bun decât să dea foc templului din Efes, una din cele şapte minuni ale lumii.

— Şi cum îl chema pe arhitectul templului?

— Nu‑mi mai aduc aminte, mărturisi el, mi se pare chiar că nici nu i se, ştie numele.

— Adevărat? Dar ţii minte numele lui Erostrat........... Vezi deci că tipul nu şi‑a făcut o socoteală aşa de greşită.

După aceste cuvinte conversaţia s‑a întrerupt, dar eram perfect liniştit: la momentul potrivit aveau să şi‑o amintească. Întrucât nu auzisem niciodată vorbindu‑se despre Erostrat, m‑am simţit încurajat de povestea lui. Murise de mai bine de două mii de ani şi fapta lui încă mai strălucea, asemenea unui diamant negru. Începusem să cred că destinul meu va fi scurt şi tragic. La început mi‑a fost frică, pe urmă m‑am obişnuit cu acest gând. Dacă priveşti problema dintr‑un anumit punct de vedere, e atroce, dar dintr‑altul, îi conferă clipei care trece o forţă şi o frumuseţe considerabile. Când coboram în stradă, simţeam în trupul meu o putere stranie. Aveam la mine revolverul, obiectul acela care explodează şi face zgomot. Totuşi, siguranţa mea nu‑şi mai avea obârşia în el, ci în mine: eram o fiinţă care aparţinea aceleiaşi specii ca şi revolverele, explozivele, bombele. Şi eu, într‑o zi, la capătul întunecatei mele vieţi, voi exploda şi voi lumina pământul, flacără vio­lentă şi scurtă, ca o străfulgerare de magneziu. În perioada aceea mi s‑a întâmplat să visez mai multe nopţi la rând acelaşi vis. Eram un anarhist, mă plasasem pe traseul ţarului şi purtam asupra mea o bombă. La ora fixată cortegiul trecea, bomba exploda şi, sub ochii mulţimii, săream în aer, eu, ţarul şi trei ofiţeri plini de fireturi aurii.

Acum începusem să lipsesc săptămâni întregi fără să mai dau pe la birou. Mă plimbam pe bulevarde în mijlocul viitoarelor mele victime sau mă închideam în camera mea şi făceam planuri. La începutul lui octombrie am fost conce­diat. Atunci, având timp liber, am întocmit următoarea scrisoare, pe care am copiat‑o în o sută două exemplare:

Stimate Domn,

Sunteţi celebru şi operele dumneavoastră se scot într‑un tiraj de treizeci de mii de exemplare. Am să vă spun de ce: pentru că îi iubiţi pe oameni. Aveţi umanismul în sânge: norocul dumneavoastră. Înfloriţi când sunteţi în mijlocul oamenilor; cum vedeţi pe undeva un semen de‑al dumnea­voastră, fără măcar să‑l cunoaşteţi, simţiţi un elan de simpatie faţă de el. Vă place trupul lui, faptul că e bine legat, că are nişte picioare care se desfac şi se strâng după cum îi e voia, şi mai ales că are mâini, şi că are câte cinci degete la fiecare mână şi că degetul mare e opozabil. Vă delectaţi când îl vedeţi pe vecinul dumneavoastră luând o ceaşcă de pe masă, întrucât există un mod specific uman de a apuca, pe care l‑aţi descris adesea în lucrările dumneavoastră, mai puţin suplu, mai puţin rapid decât al unei maimuţe, dar infinit mai inteligent, nu‑i aşa? Vă place, de asemenea, carnea omului, alura sa de mare mutilat în curs de reeducare, atitudinea lui care pare a arăta că, la fiece pas, reinventează mersul şi faimoasa sa privire pe care fiarele nu o pot suporta. V‑a fost, aşadar, uşor să găsiţi tonul potrivit pentru a‑i vorbi omului despre el însuşi: un ton pudic, dar pătruns de emoţie. Oamenii se năpustesc lacomi asupra cărţilor dumneavoastră şi le citesc aşezaţi într‑un fotoliu bun, se gândesc la marea iubire nefericită dar discretă pe care o resimţiţi faţă de ei şi toate astea îi consolează de o grămadă de lucruri: că sunt urâţi, că sunt laşi, că sunt încornoraţi, că la întâi ianuarie nu li s‑a mărit leafa. Şi se spune bucuros despre ultimul dumneavoastră roman: e o faptă bună.

Veţi fi curios, presupun, să aflaţi cum arată un om care nu‑i iubeşte pe oameni. Ei bine, eu sunt acela şi‑i iubesc atât de puţin încât în cel mai scurt timp am să omor vreo şase: poate vă veţi întreba: de ce numai şase? Pentru că revolverul meu nu are decât şase cartuşe. Asta e o monstruozitate, nu‑i aşa? Şi în plus, un act total nepolitic? Dar vă spun că nu pot să‑i iubesc. Înţeleg prea bine ce simţiţi. Ceea ce însă pe dumneavoastră vă atrage spre ei, pe mine mă dez­gustă. Am văzut şi eu, ca şi dumneavoastră, oameni mestecând ritmic, păstrându‑şi privirea lucidă, şi frunzărind totodată cu mâna stângă o revistă economică. Ce vină am dacă prefer să asist la masa focilor? Omul nu poate imprima nicio expresie chipului său fără să cadă într‑un joc de fizionomie. Când mestecă, păstrându‑şi totuşi gura închisă, colţurile gurii sale urcă şi coboară, de parcă ar trece necontenit de la seninătate la o uimire plângăreaţă. Ştiu că dumneavoastră vă place acest lucru, îl numiţi vigilenţa Spiritului. Pe mine însă mă îngreţoşează: nu ştiu de ce; aşa m‑am născut.

Dacă între noi n‑ar fi decât o diferenţă de preferinţe, nu v‑aş deranja. Totul se petrece însă ca şi cum dumneavoastră aţi fi în stare de graţie şi eu nu. Sunt liber să‑mi placă sau nu homarul pregătit după reţeta americană, dar, dacă nu‑mi plac oamenii, sunt un mizerabil şi nu am dreptul la un loc sub soare. Ei au acaparat sensul vieţii. Sper că înţelegeţi ce vreau să zic. De treizeci şi trei de ani mă izbesc de uşi închise pe care scrie: „Aici nu intră decât umaniştii.” Am fost nevoit să las baltă tot ceea ce am început; trebuia să aleg: era fie vorba despre o tentaţie absurdă şi condamnată, fie mai devreme sau mai târziu urma să se întoarcă în favoarea lor. Gândurile care nu se îndreptau în mod special către ei, nu reuşeam să le detaşez de mine, să le formulez: rămâneau în mine ca nişte uşoare mişcări organice. Chiar uneltele pe care le foloseam, simţeam eu bine că sunt ale lor; cuvintele, de pildă: aş fi vrut să am nişte cuvinte ale mele. Cele de care dispun au zăcut însă în nu ştiu câte conştiinţe; se rânduiesc de la sine în mintea mea conform unor deprinderi dobândite de la alţii şi acum, când vă scriu, le folosesc deşi îmi inspiră aversiune.

Dar e ultima oară. Vă spun eu: trebuie să‑i iubeşti pe oameni sau nu‑ţi vor îngădui decât cel mult să‑ţi duci zilele de azi pe mâine. Ei bine, eu unul nu vreau să‑mi duc zilele de azi pe mâine. O să pun imediat mâna pe revolver, o să cobor în stradă şi o să văd dacă e posibil să reuşesc ceva împotriva lor. Adio, domnule, poate că am să vă întâlnesc tocmai pe dum­neavoastră. În cazul acesta, nu veţi şti niciodată cu câtă plăcere o să vă zbor creierii. Dacă nu — cel mai probabil — citiţi ziarele de mâine. Veţi vedea că un individ pe nume Paul Hilbert a secerat, într‑un acces de furie, cinci trecători pe bulevardul Edgar‑Quinet. Ştiţi mai bine ca oricine câte parale face proza marilor cotidiene. Veţi înţelege deci că nu sunt „furios”. Dimpotrivă sunt foarte calm şi vă rog să primiţi, sti­mate domn, expresia distinselor mele sentimente.

PAUL HILBERT

Am vârât cele o sută două scrisori în o sută două plicuri şi am scris pe plicuri adresele a o sută doi scriitori francezi. Pe urmă le‑am pus într‑un sertar împreună cu şase coli de timbre.

În următoarele două săptămâni am ieşit foarte puţin, m‑am lăsat pătruns încet-încet de crima mea. Mă uitam uneori în oglindă şi constatam cu plăcere cum mi se schimba chipul. Ochii deveniseră mai mari, îmi înghiţiseră toată faţa. Erau negri şi duioşi sub ochelari şi‑i dădeam peste cap ca pe nişte planete. Nişte ochi frumoşi, de artist şi de ucigaş. Ştiam însă că după săvârşirea masacrului aveam să mă schimb mult mai profund. Am văzut fotografiile celor două fete frumoase, servitoarele care şi‑au ucis şi şi‑au jefuit stăpânele. Le‑am văzut fotografiile făcute înainte şi după. Înainte, feţele lor se legănau ca nişte flori cuminţi deasupra gulerelor de pichet. Păreau numai curăţenie şi cinste care inspiră încredere. Îşi ondulaseră cu discreţie părul, identic. Şi chiar mai liniştitoare decât părul ondulat, gulerele şi aerul lor de fete în vizită la fotograf, era asemănarea lor de adevărate surori, o asemănare atât de cuviincioasă, care sublinia imediat legăturile de sânge şi rădăcinile fireşti ale grupului familial. După, feţele lor străluceau ca incendiile. Aveau gâturile golaşe ale celor ce vor fi decapitaţi. Riduri peste tot, oribile riduri de frică şi de ură, cute, găuri în carne, ca şi cum un animal cu gheare ar fi umblat de colo‑colo pe feţele lor. Şi ochii, mereu aceiaşi ochi negri şi adânci — ca ai mei. Totuşi, nu mai semănau. Fiecare purta într‑alt fel amintirea crimei lor comune. „Dacă o nelegiuire în care întâmplarea joacă cel mai mare rol e de‑ajuns ca să transforme astfel aceste capete de orfelinat, câte nu pot spera de la o crimă concepută şi organizată integral de mine.” M‑ar lua în stăpânire, mi‑ar zdruncina urâţenia prea ome­nească... o crimă taie în două viaţa celui ce o comite. Există probabil momente când ai vrea să te întorci din drum, dar mineralul acela strălucitor e acolo, în spatele tău, îţi barează trecerea. Nu ceream decât o oră ca să‑mi savurez crima, ca să‑i simt strivitoarea greutate. Voi face în aşa fel încât să am la dispoziţie această oră: am decis să procedez la execuţie în partea de sus a străzii Odessa. Voi profita de nebunia care o să‑i cuprindă pe toţi şi o să fug, lăsându‑i să‑şi ridice morţii. Voi alerga, voi traversa bulevardul Edgar‑Quinet, voi coti rapid pe strada Delambre. Nu voi avea nevoie decât de treizeci de secunde ca să ajung la uşa imobilului în care locuiesc. În momentul acela, cei ce mă vor urmări vor fi încă pe bulevardul Edgar‑Quinet, îmi vor pierde urma şi vor avea cu siguranţă nevoie de mai mult de o oră ca să‑mi dea iarăşi de urmă. Îi voi aştepta acasă şi când îi voi auzi bătând la uşă voi încărca iar revolverul şi mă voi împuşca în gură.

Trăiam într‑un oarecare belşug; mă înţelesesem cu un birtaş de pe strada Vavin să‑mi trimită dimineaţa şi seara câte ceva bun de mâncare. Băiatul suna; nu deschideam, aşteptam câteva minute, apoi deschideam puţin uşa şi vedeam, într‑un coş lunguieţ pus pe jos, nişte farfurii pline, aburind.

Pe 27 octombrie la ora şase seara mai aveam doar şaptesprezece franci cincizeci. Mi‑am luat revolverul şi pachetul cu scrisori, am coborât. Am avut grijă să nu închid uşa, ca să pot să intru mai repede după ce voi fi dat lovitura. Nu mă simţeam bine, mâinile îmi erau reci şi mi se suise sângele la cap, mă mâncau ochii. M‑am uitat la magazine, la şcoală, la papetăria de unde‑mi cumpăram creioanele, şi nu le‑am recunoscut. Îmi ziceam: „Ce stradă o fi asta?” Bulevardul Montparnasse era plin de oameni. Mă îmbrânceau, mă izbeau, mă înghionteau cu coatele şi cu umerii. Mă lăsam împins, nu aveam puterea să mă strecor printre ei. Brusc m‑am văzut în mijlocul acestei mulţimi, îngrozitor de singur şi de mic. Cât rău ar fi putut să‑mi facă dacă ar fi vrut! Îmi era frică din cauza armei din buzunarul meu. Mi se părea că vor ghici că e acolo. Se vor uita la mine cu ochii lor duri, vor spune: „Stai aşa... stai aşa...” cu o indignare veselă, pripo­nindu‑mă cu labele lor de oameni. Linşaj! Mă vor arunca în sus, deasupra capetelor lor şi voi cădea în braţele lor ca o marionetă. Am considerat mai înţelept să amân pe a doua zi aplicarea planului meu. M‑am dus să cinez la Coupole de şaisprezece franci şi optzeci. Îmi rămăseseră şaptezeci de centime pe care le‑am aruncat la canal.

Am stat închis în casă trei zile, fără să mănânc, fără să dorm. Lăsasem obloanele şi nu îndrăzneam să mă apropii de fereastră, nici să aprind lumina. Luni a sunat cineva la uşă. Mi‑am ţinut răsuflarea şi am aşteptat. După un minut, a mai sunat o dată. M‑am dus în vârful picioarelor şi m‑am uitat pe gaura cheii. N‑am văzut decât o bucată de stofă neagră şi un nasture. Tipul a mai sunat, apoi a coborât: nu ştiu cine a fost. Noaptea am avut viziuni proaspete, palmieri, apă care curge, un cer violet deasupra unei cupole. Nu‑mi era sete fiindcă mă duceam din oră în oră să beau apă de la robinetul din bucătărie. Îmi era însă foame. Am revăzut‑o şi pe târfa brună, într‑un castel pe care mi‑l ridicasem la Causses Noirs, la douăzeci de leghe de orice sat. Era goală şi singură cu mine. Am silit‑o ameninţând‑o cu revolverul, să se aşeze în genunchi, să alerge în patru labe; am legat‑o apoi de un stâlp şi după ce i‑am explicat pe larg ce aveam de gând să‑i fac, am ciuruit‑o cu gloanţe. Aceste imagini m‑au tulburat atât de tare încât a trebuit să mă satisfac. După aceea am stat singur pe întuneric, cu mintea absolut goală. A început să trosnească mobila. Era ora cinci dimineaţa. Aş fi dat orice numai să pot ieşi din camera mea, dar nu puteam coborî din cauza oame­nilor care mergeau pe stradă. S‑a luminat de ziuă. Nu‑mi mai era foame, dar am început să transpir: cămaşa mi s‑a făcut fleaşcă. Afară era soare. Atunci m‑am gândit: „El stă pitit într‑o cameră închisă, în întuneric. De trei zile. Nici n‑a mâncat, nici n‑a dormit. A sunat cineva dar El n‑a deschis. Îndată El va ieşi în stradă şi va ucide.” Mi s‑a făcut frică de mine. La şase seara m‑a apu­cat din nou foamea. Eram înnebunit de furie. Câteva clipe m‑am lovit de mobilă, pe urmă am aprins electricitatea în toate camerele, la bucătărie, la toaletă. Am început să cânt cât mă ţinea gura, m‑am spălat pe mâini şi am ieşit. Am avut nevoie de două minute bune ca să‑mi bag toate scrisorile în cutia poştală. Le‑am împins înăuntru în pachete de câte zece. Am mototolit probabil câteva plicuri. Am luat‑o apoi pe bule­vardul Montparnasse până la strada Odessa. M‑am oprit în faţa vitrinei unei lenjerii şi când mi‑am văzut faţa, m‑am gândit: „Pe diseară”.

M‑am postat la capătul străzii Odessa, nu departe de un felinar şi am aşteptat. Au trecut două femei. Se ţineau de braţ, blonda zicea:

— Împodobiseră toate ferestrele cu covoare şi nobilii din ţinut făceau figuraţie.

— Sunt lefteri? întrebă cealaltă.

— Nu e nevoie să fii lefter ca să accepţi o muncă de o sută de franci pe zi.

— O sută de franci! zise blonda plină de admiraţie. A adăugat, trecând pe lângă mine: „Şi în plus îmi închipui că i‑a amuzat să se îmbrace cu costumele strămoşilor lor.”

S‑au depărtat. Îmi era frig, dar transpiram din belşug. După un moment am văzut sosind trei bărbaţi; i‑am lăsat să treacă: aveam nevoie de şase. Cel din stânga s‑a uitat la mine şi a plescăit din limbă. M‑am uitat în altă parte.

La şapte şi cinci, două grupuri apropiate au venit de pe bulevardul Edgar‑Quinet: un bărbat şi o femeie cu doi copii, în spatele lor erau trei femei bătrâne. Am făcut un pas înainte. Femeia părea furioasă şi‑l zgâlţâia pe băieţel, trăgându‑l de braţ. Bărbatul a spus cu o voce tărăgănată:

— Mare pisălog mai e şi mucosul ăsta.

Îmi bătea inima atât de tare încât mă durea braţul. Am înaintat şi m‑am proţăpit în faţa lor. În buzunar, degetele mi se înmuiaseră pe trăgaci.

— Pardon, zise bărbatul dându‑mă la o parte.

Mi‑am adus aminte că închisesem uşa apartamentului meu, ceea ce m‑a contrariat: voi fi nevoit să pierd un timp preţios deschizând‑o. Oamenii se depărtau. Am făcut stânga împrejur şi m‑am luat, maşinal, după ei. Dar nu mai aveam chef să‑i împuşc. S‑au pierdut în gloata de pe bulevard. M‑am sprijinit de perete. Am auzit bătând de ora opt şi apoi de nouă. Îmi repetam: „Ce rost are să‑i omor pe oamenii ăştia care sunt deja morţi”, şi‑mi venea să râd. Un câine a venit să‑mi adulmece picioarele.

Când bărbatul gras m‑a depăşit, am tresărit şi m‑am luat după el. Îi vedeam cutele de pe ceafa roşie dintre pălăria melon şi gulerul pardesiului. Se legăna puţin şi respira tare, părea voinic. Mi‑am scos revolverul: era lucios şi rece, mă dezgusta, nu prea‑mi mai aduceam exact aminte ce trebuia să fac cu el. Mă uitam când la el când la ceafa tipului. Cuta de pe ceafă îmi zâmbea, ca o gură surâzătoare şi amară. Mă între­bam dacă nu cumva o să arunc revolverul într‑un canal.

Dintr‑o dată tipul s‑a întors şi s‑a uitat la mine cu o expre­sie iritată. M‑am tras cu un pas înapoi.

— Aş fi vrut... să vă întreb...

Nu părea că mă ascultă, se uita la mâinile mele. Am încheiat cu greu:

— Puteţi să‑mi spuneţi unde e strada Gaîté?

Avea o faţă lată şi‑i tremurau buzele. N‑a zis nimic, a întins mâna. M‑am mai dat un pas înapoi şi am spus:

— Aş vrea...

În clipa aceea am ştiut că o să încep să urlu. Nu voiam: i‑am slobozit trei gloanţe în burtă. A căzut ca un idiot în genunchi şi capul i s‑a aplecat pe umărul stâng.

— Ticălosule, i‑am spus, jigodie ticăloasă!

Am rupt‑o la fugă. L‑am auzit tuşind, am mai auzit şi nişte ţipete şi zgomotul unor paşi alergând în urma mea. Cineva a întrebat: „Ce e, se bat?” apoi imediat, altcineva a strigat: „Săriţi! Ucigaşul! Ucigaşul!” Nu credeam că ţipetele acelea au vreo legătură cu mine. Mi se păreau însă sinistre, aşa ca sirenele pompierilor, când eram copil. Sinistre şi uşor ridicole. Alergam cât mă ţineau picioarele.

Atâta doar că făcusem o greşeală de neiertat: în loc s‑o iau în sus pe strada Odessa în direcţia bulevardului Edgar Quinet, o luasem în jos spre bulevardul Montparnasse. Mi‑am dat seama când era prea târziu: eram deja în mijlocul mulţimii, nişte feţe uimite se întorceau spre mine (mi‑o amintesc pe aceea a unei femei violent fardate care purta o pălărie verde cu o egretă) şi i‑am auzit pe imbecilii de pe strada Odessa strigând „săriţi” în spatele meu. Cineva mi‑a pus mâna pe umăr. Atunci mi‑am pierdut capul: nu voiam să mor sufocat de gloata aia. Am mai tras de două ori. Oamenii au început să chirăie şi s‑au dat la o parte. Am intrat în fugă într‑o cafenea. Consumatorii s‑au sculat în picioare făcându‑mi loc, fără să încerce să mă oprească; am traversat cafeneaua cât era de lungă şi m‑am închis la toaletă. Îmi mai rămăsese un glonţ în revolver.

Au trecut câteva momente bune. Gâfâiam, îmi ieşise sufle­tul. Domnea o tăcere extraordinară, ca şi când oamenii ar fi tăcut dinadins. Am ridicat arma în dreptul ochilor şi am văzut o gaură mică, neagră şi rotundă: pe acolo urma să iasă glonţul; praful de puşcă îmi va arde faţa. Mi‑am lăsat braţul în jos şi am aşteptat. După un moment au sosit în vârful picioarelor; erau probabil o turmă întreagă, judecând după fâşâitul picioarelor pe podea. Au şuşotit puţin, apoi au tăcut. Eu gâfâiam în continuare şi mă gândeam că ăia mă aud de cealaltă parte a peretelui despărţitor. Cineva a venit încet şi a scuturat clanţa. Probabil că stătea lipit de zid ca să se ferească de gloanţele mele. Am avut chef să trag — dar ultimul glonţ era pentru mine.

— Ce tot aşteaptă? m‑am întrebat. Dacă s‑ar năpusti cu toţii pe uşă şi ar sparge‑o imediat, n‑aş mai avea timp să mă omor şi m‑ar prinde viu. Tipii însă nu se grăbeau, îmi lăsau răgaz să mor pe îndelete. Jigodiilor le era frică.

După câteva clipe s‑a auzit o voce:

— Hai, deschide, n‑o să ţi se întâmple nimic.

S‑a lăsat liniştea şi aceeaşi voce a continuat:

— Ştii prea bine că n‑ai unde să fugi.

Nu i‑am răspuns, încă mai gâfâiam. Ca să‑mi dau curaj să trag, îmi spuneam: „Dacă mă prind, o să mă bată, o să‑mi spargă dinţii, poate că or să‑mi scoată şi un ochi”. Aş fi vrut să ştiu dacă grăsanul murise. Poate că doar îl rănisem... iar celelalte două gloanţe poate că nu nimeriseră pe nimeni... Pregăteau ceva, nu cumva târau un obiect greu pe podea? M‑am grăbit să‑mi bag ţeava armei în gură şi am muşcat cu putere. Dar nu puteam să trag, nici măcar să pun degetul pe trăgaci. Tăcerea se înstăpânise din nou. 

Atunci am aruncat revolverul şi le‑am deschis uşa.