Lumea pierduta (6)

"Am fost biciul lui Dumnezeu!"

Lord John Roxton şi cu mine am luat-o după colţul străzii Vigo şi am trecut pe sub poarta mohorâtă a celebrului cuib de şoimi. La capătul unui coridor lung, de culoare cenuşie, noua mea cunoştinţă a deschis o uşă şi a întors un buton electric. Câteva lămpi cu abajururi colorate au răspândit în odaia încăpătoare, în pragul căreia eram, o lumină roşiatică. Am avut chiar din prag, privind de jur-împrejurul meu, impresia învăluitoare a unui confort extraordinar şi a unei rare eleganţe, asociate cu o impresie de bărbăţie. Întâlneai peste tot obiecte de lux aparţinând omului bogat şi de gust, aruncate cu nepăsarea şi cu dezordinea proprie celibatarului. Pe jos erau risipite blănuri bogate şi covoare în culori ciudate, cumpărate de la vreun bazar oriental. Tablouri şi gravuri, pe care până şi privirea mea nepricepută le putea recunoaşte ca fiind opere rare şi de mare preţ, atârnau greoi de-a lungul pereţilor. Schiţe reprezentând boxeri, dansatoare şi cai de curse stăteau alături de un senzual Fragonard, de un Girodet marţial sau de un visător Turner. 

 

Dar printre aceste diverse podoabe erau împrăştiate trofee, care mi-au adus dintr-o dată aminte că lord John Roxton era unul dintre marii sportivi şi atleţi, îndeobşte cunoscuţi, ai zilei. O vâslă albastru-închis se încrucişa deasupra căminului cu alta de culoarea garoafei roşii, trofee ale fostului şef de echipă de la Oxford, în timp ce floretele şi mănuşile de box aşezate şi deasupra şi dedesubtul lor dovedeau a fi fost uneltele unui om care-şi câştigase, cu fiecare dintre ele, întâietatea. De jur-împrejurul odăii, ca o îmbrăcăminte în relief, se înşirau pe pereţi, într-o aliniere desăvârşită, splendide capete de vânat mare, cele mai remarcabile în felul lor, din toate colţurile lumii, printre care şi rinocerul alb al Lado Enclavei, atât de rar, care-şi apleca deasupra tuturora botul cutezător.

In mijlocul covorului roşu şi bogat se afla o masă Louis XV, neagră cu auriu, o minunată piesă de altădată, pângărită acum cu urme de pahare şi mucuri de ţigări. Pe această masă era o tavă de argint pentru fumători şi o casetă cu băuturi. Cu ajutorul lor, precum şi al unui sifon de lângă ele, tăcutul meu amfitrion a început să umple două pahare înalte. După ce mi-a oferit un fotoliu şi şi-a aşezat băutura răcoritoare alături, mi-a întins o havană lungă şi fragedă. Apoi, aşezându-se şi el în faţa mea, m-a privit lung şi ţintă cu ochii lui sclipitori, ciudaţi şi plini de nepăsare — ochi de un albastru rece ca un lac îngheţat.

Prin norul subţire de fum al havanei, îmi notam amănuntele unei figuri pe care o cunoşteam din multe fotografii: nasul puternic încovoiat, obrazul tras şi obosit, părul roşcat, întunecat şi rar în creştetul capului, mustăţile bărbăteşti şi ciocul mic şi agresiv care-i acoperea bărbia ieşită în afară. In toate acestea era ceva care amintea de Napoleon al III-lea, ceva care amintea de Don Quijote. Dar mai era ceva, care alcătuieşte însăşi esenţa gentlemenului rural englez, şi anume aerul hotărât, vioi şi deschis al omului iubitor de cai şi de câini. Faţa-i era rumenă, arsă de soare şi de vânt. Sprâncenele îi atârnau stufoase, ceea ce dădea ochilor lui, şi aşa destul de reci, un aer aproape feroce, impresie sporită încă de fruntea puternic brăzdată. În general era uscat, dar foarte puternic. Şi într-adevăr, dovedise de multe ori că nu se găseau mulţi oameni în Anglia în stare de eforturi prelungite ca el. Statura lui depăşea 6 picioare, totuşi părea mai scurt din pricina umerilor neobişnuit de rotunzi. Aşa arăta vestitul lord John Roxton în clipa când stătea în faţa mea, muşcându-şi cu hotărâre ţigara şi urmărindu-mă cu o privire directă, într-o tăcere tulburătoare şi fără sfârşit.

— Bine, a început în cele din urmă. Cum s-ar zice, am făcut-o lată, iubitul meu cavaler. Pronunţa aceste vorbe ca şi cum ar fi alcătuit una singură: iubitulmeucavaler. Da, am făcut-o lată, şi dumneata, şi eu. Îmi place să cred că în clipa când ai păşit în sala aceea nu te gândiseşi deloc la aşa ceva. Nu-i aşa?

— Nici nu-mi trecuse prin gând.

— Nici mie. Habar n-aveam de una ca asta. Şi acum, iată-ne aici. Am cam încurcat-o. Pentru că nu-s decât trei săptămâni de când m-am întors din Uganda. Abia îmi organizasem campania de vânătoare în Scoţia şi iscălisem contractele respective, şi celelalte... Frumoasă treabă, ce zici? Dar pe dumneata, tot atât de prost te-a nimerit?

— Deloc. Totul e în spiritul profesiunii mele. Sunt ziarist la ,,Gazette".

— Da, îmi aduc aminte, aşa ai spus când te-ai hotărât să faci pasul ăsta. Cu această ocazie, am găsit pentru dumneata o mică afacere, dacă vrei să mă ajuţi.

— Cu plăcere.

— Te gândeşti cumva să-ţi asumi vreun risc?

— Ce fel de risc?

— Mda... Riscul se numeşte Ballinger. Ai auzit de el?

— Nu.

— Cum se poate, tinere? Unde trăieşti? Sir Jack Ballinger e cel mai desăvârşit călăreţ dintre gentlemenii din nordul Angliei. Mă pot măsura cu el pe teren plat, când sunt în forma cea mai bună, dar la obstacole mă bate. Nu-i un secret pentru nimeni că, după ce-şi termină antrenamentul, bea zdravăn: zice că asta înseamnă a face o medie onorabilă. Marţi s-a îmbătat până a căzut într-un fel de delirium tremens, şi de atunci e curios ca un diavol. Odaia lui e deasupra odăii acesteia. Doctorul spune că nu se poate face nimic cu bietul om până n-o să vâri ceva mâncare în el. Dar cum stă culcat în pat cu un pistol pe plapumă şi se jură că o să bage şase gloanţe în cel care-o să se apropie de el, servitorii au cam stat la o parte. E un încăpăţânat, un nebun şi un rătăcit. Dar putem lăsa să moară aşa un câştigător al Grand National-ului? Ce zici?

— Şi ce aveţi de gând să faceţi? l-am întrebat.

— Mă gândeam că am putea să ne aruncăm amândoi asupra lui. Poate c-o fi adormit, şi în cel mai prost caz ar putea să răpună pe unul din noi. In schimb, celălalt l-ar stăpâni. Dacă izbutim să-i prindem braţele cu cuvertura şi să-i facem o spălătură stomacală, apoi îi dăm, drăguţului de el, cea mai bună masă din viaţa lui!

Era o treabă mai curând prost venită, care se vâra pe neaşteptate printre ocupaţiile zilnice ale unui om. Nu mă socotesc din cale-afară de curajos. Am o imaginaţie irlandeză, care-mi arată necunoscutul şi neobişnuitul în culori mai posomorâte decât sunt în realitate. Pe de altă parte, am un adânc dispreţ faţă de sentimentul care se cheamă frică şi mă înspăimântă gândul că s-ar putea descoperi în mine simptomele ei. Îndrăznesc să spun că, asemeni hunului din istorie, aş fi în stare să mă arunc într-o prăpastie dacă mi-ar pune cineva la îndoială curajul de a o face, cu toate că gestul meu ar fi inspirat mai curând de mândrie şi de frică decât de curaj. De aceea, deşi fiecare nerv din trup mi se contracta numai la gândul omului înnebunit de băutură, pe care închipuirea mi-l arăta în odaia de deasupra noastră, am răspuns, căutând să-mi iau un glas cât mai nepăsător, că eram gata să merg. Încă o observaţie a lordului Roxton cu privire la primejdia care mă aştepta mi-a provocat un început de enervare.

— Ne pierdem vremea cu vorba, şi asta nu foloseşte la nimic! i-am răspuns. Hai să mergem.

Ne-am ridicat, eu de pe scaunul meu, el de pe al lui. Şi atunci, râzând pe înfundate pe sub mustaţă, m-a lovit uşor de două-trei ori peste piept, apoi m-a îmbrâncit la loc pe scaun.

— Bravo, băieţaşule, aşa te vreau! a zis.

L-am privit mirat.

— Pe Jack Ballinger l-am văzut eu singur azi dimineaţă. Mi-a făcut o gaură destul de serioasă în poalele kimonoului — fie-i binecuvântată mâna bătrână şi neputincioasă! Dar până la urmă am izbutit să-l imobilizez într-o cămaşă, şi peste o săptămână o să fie cum nu se poate mai sănătos. Cred că n-o să-mi iei toate astea în nume de rău, tinere, nu-i aşa? Vezi — dar asta rămâne între noi — eu consider această aventură sud-americană ca pe o afacere foarte serioasă, şi dacă am un tovarăş cu mine, vreau să fie un om pe care să mă pot bizui. De aceea te-am pus la încercare şi am tot dreptul să spun că ai ieşit cu bine. Iţi dai seama că totul depinde de dumneata şi de mine, deoarece bătrânul Summerlee o să aibă nevoie de dădacă la început. Nu cumva eşti, din întâmplare, acel Malone de la care unii aşteaptă să fie selecţionat în echipa internaţională de rugby a Irlandei?

— Ca rezervă, poate.

— Îmi spuneam eu că-mi amintesc de figura dumitale! Doar eram acolo când ai marcat punctul contra echipei Richmond — cel mai bun punct pe care l-am văzut în tot sezonul! N-am lipsit de la nici un meci de rugbi când am putut să fiu de faţă, deoarece e jocul cel mai bărbătesc din câte cunosc. Dar nu te-am chemat să vii aici ca să vorbim de sport. Trebuie să ne sfătuim cu privire la afacerea noastră. Avem aci, în prima pagină a Times-ului, lista vapoarelor. Iată un vapor al companiei Booth care pleacă spre Para vinerea viitoare. Şi dacă atât profesorul, cât şi dumneata vă puteţi aranja, sunt de părere că am putea să-l luăm, nu? Foarte bine, o să stabilesc lucrul ăsta cu el. Cum stai cu echipamentul dumitale?

— Gazeta mea o să se îngrijească de toate.

— Ştii să tragi?

— Cam cât toţi cei din poliţia teritorială.

— Sfinte Dumnezeule! Chiar atât de prost stai? E cel din urmă lucru pe care voi, tinerii, vă gândiţi să-l învăţaţi! sunteţi cu toţii nişte albine fără ac, nu vă gândiţi decât cum merge stupul. Ai să arăţi cam prost într-o bună zi, când o veni careva să-ţi fure mierea! Totuşi, va trebui să ţii strâns puşca la umăr în America de Sud, deoarece, afară de cazul când prietenul nostru, profesorul, e un nebun şi un mincinos, o să avem de văzut câteva lucruri ciudate până la întoarcere! Ce fel de puşcă ai?

S-a îndreptat spre un dulap de stejar şi, când l-a deschis, am zărit sclipind un şir lustruit de ţevi de puşcă paralele, ca tuburile unei orgi.

— Vreau să văd ce ţi-aş putea oferi din propria mea panoplie, mi-a spus.

A scos una după alta o serie de carabine frumoase, deschizându-le şi închizându-le cu câte o pocnitură şi un ţăcănit, mângâindu-le apoi, în timp ce le punea la loc, cu dragostea unei mame care-şi leagănă copilul.

— Iată un ,,Bland", 577 express. Cu el l-am doborât pe individul ăsta impresionant! mi-a spus aruncând o privire spre capul rinocerului alb. Zece iarzi mai mult, şi mă anexa el pe mine la propria lui colecţie!

"De glonţul ăsta conic i-a atârnat norocul:

Iată superioritatea legitimă a omului slab."

Sper că-l cunoşti pe Gordon, poetul calului şi al puştii, omul care ştie să le mânuiască pe amândouă. Iată acum o unealtă utilă de calibru 470, cu lunetă de ochire şi cu ejector dublu, care trage fără înălţător până la 350 de iarzi. Aceasta e puşca de care m-am folosit acum trei ani împotriva traficanţilor de sclavi peruvieni. Am fost biciul lui Dumnezeu prin ţinuturile acelea! Pot să-ţi mărturisesc, pentru că lucrul ăsta n-ai să-l găseşti cu siguranţă în vreo carte albastră. Sunt vremuri, tinere, când fiecare din noi trebuie să facă un sacrificiu oarecare pentru drepturile omului şi pentru dreptate. Altminteri, nu mai ajungi niciodată să fii desăvârşit. Iată de ce am purtat acest mic război pe cont propriu. Singur l-am declarat, singur l-am desfăşurat şi l-am dus la bun sfârşit. Fiecare din crestăturile astea înseamnă câte un ucigaş de sclavi - frumoasă serie, nu-i aşa? Asta mai mare e pentru Pedro Lopez, regele tuturor traficanţilor, pe care l-am doborât într-un ochi de apă stătătoare de pe fluviul Putomayo. Dar uite ceva care ţi s-ar potrivi.

Şi lord John Roxton a scos din dulap o puşcă minunată, cafenie şi strălucitoare.

— Capul patului e de cauciuc, vizorul bine ascuţit şi are cinci cartuşe în magazie. Îi poţi încredinţa viaţa dumitale.

Mi-a întins-o şi a închis uşa dulapului de stejar.

— Dar pentru că veni vorba — m-a întrebat întorcându-se spre scaunul lui — ce ştii despre profesorul Challenger?

 — Nu l-am văzut niciodată până astăzi.

— Bravo, nici eu. E amuzant că o să ne îmbarcăm amândoi, purtând într-un plic sigilat ordinele unui om pe care nu-l cunoaştem! Seamănă cu o cioară bătrână şi arţăgoasă. Colegii lui întru ştiinţă nu par tocmai binevoitori faţă de el. Cum ai ajuns să te intereseze afacerea asta?

I-am povestit pe scurt experienţele mele din dimineaţa aceea. Lord John Roxton mă asculta cu mare atenţie. Apoi a scos o hartă a Americii de Sud şi a întins-o pe masă.

— Cred că fiecare cuvânt pe care ţi l-a spus reprezintă în parte adevărul, mi-a declarat, serios. Şi te rog să fii convins că ştiu ce spun când îţi vorbesc aşa. America de Sud e o regiune pe care o iubesc şi cred că, dacă mergi în linie dreaptă de la Darien la Fuego, e cea mai mare, cea mai bogată şi cea mai minunată întindere de pământ de pe planeta noastră. Oamenii n-o cunosc până acum şi nici nu-şi dau seama ce poate ajunge. Am cutreierat-o în sus şi în jos, în lung şi-n lat, şi am avut parte de două sezoane secetoase prin părţile acelea, după cum ţi-am spus când ţi-am vorbit despre războiul pe care l-am purtat cu traficanţii de sclavi. Ei bine, fiind acolo, la faţa locului, am auzit oarecare zvonuri de felul ăsta, legende de-ale indienilor şi altele. Şi fără îndoială că era un sâmbure de adevăr în ele. Cu cât ai să cunoşti mai bine această regiune, tinere, cu atât ai să înţelegi mai limpede că acolo totul este cu putinţă, totul. Există doar câteva căi de apă, înguste, de-a lungul cărora călătoresc oamenii, iar afară de acestea, peste tot e numai beznă adâncă. Aşa că acum, aici jos, în Matto Grosso -mi-a arătat, plimbându-şi ţigara de foi peste o porţiune a hărţii - sau colo sus, în colţul acela unde se întâlnesc trei ţări, nimic nu m-ar putea surprinde. După cum a spus prietenul nostru astă-seară, sunt acolo cincizeci de mii de mile de drumuri de apă, care aleargă printr-o pădure cu o suprafaţă aproape egală cu a Europei. Dumneata şi cu mine putem fi tot atât de departe unul de altul, cât e de departe Constantinopolul de Scoţia, şi încă ne-am găsi în aceeaşi imensă pădure braziliană! În acest ţinut fără sfârşit, omul abia a ajuns să întindă ici o cursă, să sape dincolo o groapă... Pentru că fluviul creşte sau scade cu aproape 40 de picioare, şi jumătate din ţinut ajunge o mlaştină prin care nu se poate trece. De ce n-ar trăi ceva nou şi minunat într-o ţară ca asta? Şi de ce n-am fi noi oamenii care să-l descoperim? Pe lângă asta — a adăugat în timp ce faţa lui osoasă şi ciudată strălucea de fericire — în ţara asta poţi să baţi câte un record sportiv la fiecare milă! Eu, unul, semăn cu o minge veche de golf. Demult s-a luat de pe mine toată vopseaua albă. Viaţa mă poate lovi şi de aci încolo, fără să-mi lase vreo urmă. Dar un record sportiv, tinere, e sarea vieţii. Pentru aşa ceva, viaţa merită să mai fie trăită o dată. Suntem pe cale să ajungem puţin cam prea blânzi, cam prea trişti şi cam prea comozi. Daţi-mi acele ţări imense şi acele întinderi nesfârşite, o puşcă în mână şi ceva vrednic de a fi descoperit! Am gustat din plăcerile curselor de obstacole şi din ale aviaţiei, dar această vânătoare de lighioane, care seamănă cu un coşmar după o masă grea, e o senzaţie cu totul nouă!

La gândul acesta, lord John Roxton a început să râdă pe înfundate.

Poate că am insistat prea mult asupra acestei noi cunoştinţe. Dar omul acesta trebuia să fie tovarăşul meu un lung şir de zile. Prin urmare, am încercat să-l descriu aşa cum mi-a apărut pentru prima oară, cu personalitatea lui bizară şi cu ciudatul lui fel de a gândi şi de a se exprima. Numai nevoia de a mă duce la redacţie ca să predau articolul cu privire la conferinţa care avusese loc m-a făcut să mă despart, în sfârşit, de el. L-am lăsat cufundat în lumina roşiatică a odăii lui, ungând trăgaciul puştii preferate şi râzând singur la gândul aventurilor care ne aşteptau. Aveam siguranţa că, în ce priveşte primejdiile care ni se puteau ivi în cale, n-aş fi putut găsi în toată Anglia un om mai calm şi cu un suflet mai curajos alături de care să le înfrunt.

În noaptea aceea, obosit cum eram după uimitoarele întâmplări ale zilei, am vegheat târziu cu McArdle, redactorul de ştiri, căruia i-am expus toată situaţia. El a socotit-o destul de importantă ca să o aducă a doua zi dimineaţa la cunoştinţa şefului nostru, Sir George Beaumont. Am hotărât atunci că o să-i trimit lui McArdle, sub formă de scrisori, o serie de dări de seamă cu privire la aventurile mele şi că aceste dări de seamă vor fi publicate în "Gazette", pe măsura sosirii lor, sau reţinute spre a fi publicate ulterior, conform dorinţei profesorului Challenger, deoarece nu puteam cunoaşte încă ce condiţii erau legate de directivele după care urma să ne orientăm în ţara aceea necunoscută.

La o întrebare pe care i-am pus-o profesorului prin telefon, am avut parte, drept răspuns, de un violent rechizitoriu împotriva presei, care s-a încheiat cu declaraţia că o să ne înmâneze în momentul plecării — şi în cazul când îi vom aduce la cunoştinţă numele vaporului pe care urmează să ne îmbarcăm — îndrumările pe care le va crede de cuviinţă. A doua chemare telefonică n-a mai primit nici un răspuns, afară de un suspin îndurerat al soţiei profesorului, care ne-a împărtăşit că soţul ei era şi aşa într-o dispoziţie destul de proastă ca să i-o strice încă şi mai mult. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, a treia tentativă a avut drept unic rezultat un zgomot înspăimântător, odată cu înştiinţarea centralei telefonice care ne aducea la cunoştinţă că aparatul profesorului Challenger s-a deranjat. După asta am renunţat la orice altă încercare de a mai intra în legătură cu el.

Şi acum, prea răbdătorii mei cititori, nu mă mai pot adresa vouă. De aci înainte (dacă, într-adevăr, vreo urmare a acestei poveşti va ajunge până la voi), lucrul nu va fi cu putinţă decât prin ziarul pe care-l reprezint. Depun în mâinile editorului darea de seamă a evenimentelor care au însemnat preludiul uneia dintre cele mai extraordinare expediţii din toate timpurile, pentru ca, în ipoteza când nu m-aş mai întoarce vreodată în Anglia, să se găsească acolo unele date cu privire la felul cum a început această poveste. Scriu aceste din urmă rânduri în salonul vaporului Francisca, aparţinând companiei Booth, şi ele vor ajunge, graţie pilotului, în mâna lui McArdle. Mai înainte de a închide caietul meu cu însemnări, daţi-mi voie să schiţez un ultim portret — un portret care reprezintă cea din urmă imagine a bătrânei mele Anglii, o imagine pe care o voi duce cu mine în ţări depărtate.

E o dimineaţă umedă şi ceţoasă de primăvară târzie. O ploaie măruntă şi rece cade încet. Trei făpturi îmbrăcate în mantale de ploaie lucioase se îndreaptă jos, pe chei, către puntea marelui transatlantic, pe al cărui catarg fâlfâie panglica albastră (conferită transatlanticului pentru că a străbătut oceanul în timp record). În faţa celor trei, un hamal împinge un cărucior încărcat cu cufere, saci şi cutii cu arme. Profesorul Summerlee — o siluetă lungă şi melancolică — se plimbă cu capul aplecat, târându-şi picioarele ca un om care se simte foarte înduioşat de propria lui soartă. Lord John Roxton calcă sprinten, iar faţa lui îngustă şi vioaie, care i se vede de sub cascheta colonială şi de sub vălul care o acoperă, străluceşte de fericire. In ce mă priveşte, sunt încântat că am terminat cu zilele zgomotoase ale pregătirilor, ca şi cu emoţiile inerente oricăror despărţiri, şi nu mă îndoiesc că lucrul acesta se oglindeşte în toată înfăţişarea mea. Deodată, tocmai în clipa în care atingeam vaporul, auzim gălăgie în urma noastră. E profesorul Challenger, care ne promisese că o să ne vadă la plecare. Aleargă după noi: o făptură care gâfâie, cu obrazul congestionat şi cu un aer mânios.

— Nu, mulţumesc, zice el. Prefer să nu mă urc la bord. O să vă spun doar câteva cuvinte, şi ele se pot spune bine şi aici unde suntem. Vă rog să nu vă închipuiţi că m-aş simţi îndatorat în vreun fel faţă de dumneavoastră pentru călătoria pe care o întreprindeţi. Aş dori să înţelegeţi că afacerea asta mi-e cu totul indiferentă şi că refuz să simt până şi cel mai vag sentiment de obligaţie personală faţă de dumneavoastră. Adevărul e adevăr, şi nimic din cele ce aţi putea raporta dumneavoastră nu-l poate atinge sub nicio formă, deşi spusele dumneavoastră ar putea răscoli patimile şi potoli curiozitatea unui număr de oameni cu totul inutili... Directivele mele, necesare informării şi orientării dumneavoastră, se găsesc în plicul acesta sigilat. Îl veţi deschide când veţi ajunge în oraşul numit Manaos, aşezat pe fluviul Amazoanelor, dar nu înainte de ziua şi de ora însemnate pe verso. M-aţi înţeles bine? Las stricta respectare a condiţiilor mele exclusiv în sarcina onoarei dumneavoastră. Nu, domnule Malone, n-o să-ţi supun corespondenţa niciunei restricţii, dat fiind că difuzarea acestor fapte reprezintă scopul călătoriei dumneavoastră.  Îţi cer, totuşi, să nu dai amănunte cu privire la itinerarul exact şi te rog să nu publici nimic până la întoarcerea dumitale. La revedere, domnule. Ai contribuit întrucâtva la îndulcirea părerilor pe care le aveam despre odioasa profesiune căreia, din nefericire, îi aparţii. La revedere, lord John. Ştiinţa este pentru dumneavoastră, după câte am înţeles, o carte sigilată. Dar vă puteţi felicita în ceea ce priveşte terenurile de vânătoare care vă aşteaptă. Veţi avea, fără îndoială, prilejul să descrieţi în The Field cum aţi ucis dimorphodonul zburător... La revedere şi dumneavoastră, domnule profesor Summerlee. Dacă sunteţi în stare să fiţi mai bun, lucru despre al cărui contrariu sunt sincer convins, vă veţi întoarce la Londra, fără îndoială, în pielea unui om mai înţelept.

După asta, făcu stânga împrejur şi, un minut mai târziu, îi puteam zări de pe puntea vaporului făptura scundă şi îndesată agitându-se în zare, în timp ce se întorcea spre trenul lui.

Şi acum, iată-ne porniţi de-a binelea pe canal în jos. Iată şi cea din urmă bătaie de clopot, care ne indică să predăm scrisorile. Iată şi pilotul, care-şi ia rămas bun. De aici înainte, vasul nostru o să-şi urmeze drumul pe calea mereu bătută.

Cap5