Lumea pierduta (8)

Avanposturile  îndepărtate  ale lumii noi

Prietenii noştri rămaşi acasă se vor bucura alături de noi, deoarece ne apropiem de ţinta călătoriei noastre şi, dintr-un punct de vedere cel puţin, am arătat că afirmaţiile profesorului Challenger sunt întemeiate. Ce e drept, nu ne-am urcat încă pe podiş, dar el se întinde în faţa ochilor noştri, şi până şi profesorul Summerlee e mai rezervat în felul lui de a fi. Nu că s-ar arăta dispus să admită, măcar o clipă, că rivalul său are dreptate, ci doar atât, că-i mai puţin încăpăţânat în veşnicele lui observaţii şi că cea mai mare parte a timpului stă cufundat într-o tăcere atentă. Totuşi trebuie să mă întorc îndărăt şi să reiau firul povestirii mele de unde l-am lăsat. Trimitem acasă pe unul din indienii noştri care-i bolnav şi-i încredinţez această scrisoare, deşi mă îndoiesc că e cu putinţă să ajungă vreodată la destinaţie.

Când am scris ultima oară, eram pe punctul să părăsim satul de indieni unde debarcaserăm de pe Esmeralda. Sunt nevoit să-mi încep darea de seamă cu o veste rea, deoarece în seara asta s-a iscat primul incident în sânul grupului nostru (trecând peste neîncetatele fricţiuni dintre cei doi profesori), incident care ar fi putut avea un sfârşit tragic. Am mai pomenit despre Gomez, metisul nostru care vorbeşte englezeşte, un om muncitor şi priceput şi un tovarăş plin de bunăvoinţă, dar stăpânit, cred eu, de păcatul curiozităţii, destul de răspândit printre oamenii de teapa lui. În seara asta se pare că s-ar fi ascuns lângă coliba în care discutam planurile noastre şi, zărit de uriaşul negru Zambo, care ne e credincios ca un câine, a fost scos din ascunzătoare şi adus în faţa noastră. Gomez însă a pus mâna pe cuţit, şi dacă n-ar fi fost puterea uriaşă a lui Zambo, care a izbutit să-l dezarmeze cu o singură mână, nu rămâne nici o îndoială că l-ar fi înjunghiat. Incidentul s-a încheiat cu admonestări, adversarii fiind siliţi să-şi strângă mâna. Şi acum nădăjduim că totul va fi bine. În ce priveşte certurile dintre cei doi savanţi, sunt tot mai dese şi tot mai acre. Trebuie să recunosc că Challenger e un provocator incorigibil, dar şi Summerlee are o limbă ascuţită care nu împacă lucrurile - dimpotrivă. Cu o seară înainte, Challenger ne spunea că nu i-a plăcut niciodată să se plimbe pe cheiurile Tamisei şi sa se uite în susul apei, deoarece e totdeauna trist să te uiţi la locul unde probabil că o să se încheie viaţa ta. Era convins, bineînţeles, că va fi înmormântat la Westminster Abbey. Atunci Summerlee i-a replicat, cu un zâmbet acru, că acum înţelege pentru ce închisoarea Millbank a fost aşezată în josul apei. Mândria lui Challenger e însă prea uriaşă ca să se simtă cu adevărat jignită de asemenea vorbe. Profesorul s-a mărginit să-şi zâmbească în barbă şi a repetat de două ori: “Ia te uită! Ia te uită!” cu tonul compătimitor pe care-l iei faţă de un copil. În realitate, amândoi sunt nişte copii: unul smochinit şi arţăgos, celălalt formidabil şi arogant. Totuşi, amândoi sunt înzestraţi cu minţi care-i aşează în fruntea epocii noastre ştiinţifice. Inteligenţă, caracter, suflet — numai cel care cunoaşte bine viaţa îşi poate da seama ce lucruri diferite sunt!

Chiar a doua zi am plecat în extraordinara noastră expediţie. Am constatat că tot ce aveam încăpea foarte uşor în cele două bărci şi, împărţind personalul în două - câte şase în barcă - am avut prudenţa elementară ca, în interesul păcii, să plasăm câte un profesor în fiecare. Eu unul m-am nimerit cu Challenger, care era într-o dispoziţie fericită, aproape în extaz. Părea că respiră bunăvoinţa prin toţi porii. L-am cunoscut şi în alte toane şi nu-s deloc surprins când furtuna izbucneşte dintr-odată într-un peisaj luminat de soare. Dacă e imposibil să fii trist lângă el, e tot atât de imposibil să te ţii liniştit, deoarece în fiecare clipă tremuri gândindu-te la întorsătura pe care o poate lua pe neaşteptate formidabilul lui temperament.

Două zile am urcat un râu de dimensiuni considerabile, lat de câteva sute de iarzi, de culoare închisă, dar atât de străveziu, încât aproape tot timpul puteai să-i vezi fundul. O jumătate din afluenţii Amazonului sunt ca şi el, în timp ce cealaltă jumătate sunt alburii şi fără transparenţă. Deosebirea se explică prin calitatea terenului pe care-l străbat; culoarea închisă a unora se datoreşte anumitor deşeuri vegetale, în timp ce celelalte trec prin pământuri argiloase. De două ori am întâlnit curenţi repezi şi de două ori am purtat bărcile pe umeri, pe o distanţă de o jumătate de milă, ca să-i ocolim. Pădurile, aşezate de o parte şi de alta, erau păduri virgine, în care poţi pătrunde mai uşor decât în cele crescute pentru a doua oară, aşa că nu ne-a fost greu să le străbatem cu bărcile în spinare. Cum aş putea uita oare atmosfera de mister pe care o răspândeau? Înălţimea copacilor şi grosimea trunchiurilor depăşea tot ce mi-aş fi putut imagina vreodată în viaţa mea de om născut şi trăit la oraş. Copacii se ridicau spre cer ca nişte coloane minunate şi numai la o neînchipuită depărtare deasupra capetelor noastre puteam desluşi cu greu locul unde îşi desfăşurau crengile ca o înaltă boltă gotică. Toate aceste bolţi împreunate alcătuiau o mare împletitură, un acoperiş de verdeaţă, prin care numai rareori ajungea până la pământ o rază aurie de soare desenând o dungă strălucitoare de lumină în mijlocul întunericului măreţ. În timp ce păşeam fără zgomot pe covorul gros şi moale al frunzelor moarte, tăcerea se aşternea peste sufletele noastre, care se simţeau ca într-o biserică pe înserate. Chiar glasul puternic şi plin al profesorului Challenger se redusese la o simplă şoaptă. Nu ştiam numele acestor copaci uriaşi, dar savanţii noştri mi-au arătat cu degetul cedrii, apoi copacii cei mari cum era bumbacul mătăsos, copacii cu lemnul roşu, ca şi tot belşugul acela de plante felurite, care fac din acest continent unul din furnizorii neamului omenesc în ce priveşte darurile naturale ale regnului vegetal, în timp ce e cel din urmă în ce priveşte produsele regnului animal. Orhidee pline de viaţă şi licheni uimitor coloraţi sclipeau ca tăciunii aprinşi deasupra trunchiurilor întunecate ale copacilor, şi de câte ori o rază de lumină rătăcitoare cădea din plin asupra alamandei aurii, asupra constelaţiilor roşii de tacsonia sau asupra ipomaeelor de un puternic albastru închis, spectacolul avea în el ceva de feerie. În întinderile acestea nesfârşite acoperite cu păduri, viaţa, care urăşte întunericul, luptă pretutindeni ca să răzbească la lumină. Orice plantă, chiar şi cea mai măruntă, şerpuieşte şi se răsuceşte pe faţa verde, încolăcindu-se în jurul fraţilor ei mai mari şi mai voinici, care urmăresc acelaşi lucru. Plantele agăţătoare invadează monstruoase, iar unele care n-au fost niciodată cunoscute într-altă parte ca fiind agăţătoare învaţă aici această artă, într-o încercare deznădăjduită de a ieşi din umbra întunecată. Aşa, fugara urzică, iasomia şi chiar palmierul jacitara pot fi văzuţi înfăşurîndu-se în jurul trunchiului cedrilor şi luptându-se să ajungă în vârful lor. Cât despre animale, nu se vedea nici urmă pe sub bolta măreaţă care se desfăşura ca nişte aripi peste noi în timp ce mergeam. Dar o frământare neîncetată, foarte sus deasupra capetelor noastre, ne amintea lumea nenumărată a şerpilor şi maimuţelor, a păsărilor şi a paraziţilor care trăiesc la lumina soarelui şi se uită în jos cu mirare la făpturile noastre plăpânde, întunecate şi şovăielnice, cufundate în întunericul adânc, nespus de departe dedesubtul lor. La răsăritul şi la apusul soarelui, maimuţele urlătoare strigau laolaltă, iar papagalii aruncau ţipete ascuţite. De-a lungul ceasurilor de căldură mare, numai zumzetul neîncetat al gâzelor, asemenea vuietului pe care-l face apa când izbeşte stâncile în depărtare, ne umplea urechile, în timp ce nimic nu se mişca înăuntrul solemnei perspective pe care ne-o ofereau trunchiurile uimitoare estompându-se în întunecimea care ne învăluia. Într-o zi, o făptură împleticită, cu picioarele strâmbe, un furnicar sau un urs, s-a furişat stângaci printre umbre. Era singura urmă de viaţă la nivelul pământului pe care am întâlnit-o în această uriaşă pădure a mazoniană.

Şi totuşi erau semne că în sânul acestui monstruos vălmăşag, anumite fiinţe omeneşti nu se găseau prea departe de noi. In a treia zi de la plecare am auzit un fel de bătaie de tobă, ciudată şi adâncă, ritmică şi solemnă, care străbătea cu intermitenţe liniştea dimineţii. Când am auzit întâia oară acest zgomot, cele două bărci erau la câţiva metri una de alta. Indienii noştri au rămas nemişcaţi, ca şi cum ar fi fost de bronz, ascultând adânc şi cu o nesfârşită groază zugrăvită pe faţă.

 — Ce-i asta? am întrebat.

 — Tam-tam-ul, mi-a răspuns lord John, cu nepăsare. Tam-tam-ul de război. L-am auzit şi altădată.

 — Da, domnule, tam-tam-ul de război, a spus şi Gomez, metisul. Indienii sălbatici de neam "bravos", nu "mansos". Ne urmăresc pas cu pas şi or să ne ucidă, dacă vor putea.

 — Dar cum de ne pot ei urmări? am întrebat, uitându-mă în zarea întunecată şi încremenită.

Metisul a ridicat din umerii lui largi.

 — Ştiu ei cum! îşi au drumurile lor ascunse. Ne pândesc. Vorbesc între ei cu ajutorul tam-tam-ului. Or să ne ucidă, dacă vor putea.

În după-amiaza aceleiaşi zile - agenda mea de buzunar îmi arăta că era marţi l8 august - cel puţin şase sau şapte tam-tam-uri ne-au întâmpinat în diferite puncte. Uneori băteau repede, alteori rar: îşi puneau fără îndoială întrebări şi-şi dădeau răspunsuri.

Astfel, departe, la răsărit, izbucnea un staccato zgomotos şi ascuţit, urmat, după o pauză, de o bătaie grăbită şi joasă, venind dinspre nord. O neînchipuită tensiune nervoasă, ca şi o veşnică ameninţare se desprindeau din acest zvon neîntrerupt care părea că dă o consistenţă materială cuvintelor metisului nostru, repetându-le la nesfârşit: "O să vă ucidem, dacă vom putea! O să vă ucidem, dacă vom putea!" Totuşi, nimic nu se mişca în pădurea liniştită.

În faţa perdelei de vegetaţie se desfăşura toată liniştea şi pacea naturii. In schimb de dincolo, din spatele ei, venea tot mai des ameninţarea pe care ne-o descifrase tovarăşul nostru: "O să vă ucidem, dacă vom putea!" ne spunea duşmanul de la răsărit. "O să vă ucidem, daca vom putea!" îi răspundea duşmanul de la miazănoapte.

Toată ziua au bubuit şi au şoptit tam-tam-urile, în timp ce ameninţarea care se desprindea din ele se oglindea pe feţele tovarăşilor noştri de altă culoare. Până şi metisul cel îndrăzneţ şi fanfaron părea intimidat. Am descoperit însă în ziua aceea, o dată pentru totdeauna, că atât Summerlee cât şi Challenger stăpâneau cea mai superioară formă de curaj: curajul temperamentului ştiinţific. De aceeaşi esenţă era şi curajul care-l susţinuse pe Darwin printre gauchoşii din Argentina sau pe Wallace printre vânătorii de capete din Malaya. O taină a naturii milostive a hotărât ca creierul omenesc să nu se poată gândi deodată la două lucruri diferite. Aşa, dacă e plin de curiozitate ştiinţifică, nu mai rămâne loc în el pentru simple consideraţiuni personale. De-a lungul zilei, sub ameninţarea misterioasă şi neîntreruptă, profesorii noştri cercetau cu atenţie fiecare pasăre care zbura şi fiecare copăcel de pe mal, şi multe observaţii tăioase porneau sotto voce când, de pildă, mârâitul lui Summerlee răspundea repede mormăitului de bas al lui Challenger. In schimb, ei nu dovedeau mai puţină nepăsare faţă de primejdia şi de bătăile tam-tam-ului indienilor decât dacă ar fi stat amândoi în fumoarul Clubului Societăţii Regale din St. James’s Street. O dată numai au catadicsit să discute asupra acestui subiect.

 — Canibali din Miranha sau Amajuaca, a zis Challenger, arătând cu degetul cel gros spre pădurea înconjurătoare.

 — Fără îndoială, domnule, i-a răspuns Summerlee. Ca toate triburile de acest fel, nu m-ar mira să aibă o limbă polisintetică, iar tipul lor să fie mongol.

 — Polisintetică, nici vorbă... a zis Challenger, cu îngăduinţă. N-am auzit să existe altfel de limbă în acest continent şi am date referitoare la vreo sută din ele. Iar faţă de teoria tipului mongol, am mari rezerve.

 — Aş fi crezut ca o cunoaştere, chiar mărginită, a anatomiei comparate ar fi de ajuns ca să-i dovedească temeinicia, a făcut Summerlee, cu amărăciune.

Challenger şi-a repezit înainte bărbia agresivă, până nu s-a mai văzut din el decât barba şi borurile pălăriei:

 — Fără îndoială, domnule, o cunoaştere mărginită ar putea să ducă la un asemenea rezultat. Dar când cunoştinţele omului sunt largi, el ajunge la alte concluzii.

Şi cei doi şi-au aruncat unul altuia câte o privire provocătoare, în timp ce de jur-împrejurul nostru creştea zvonul îndepărtat: "O să vă ucidem, dacă vom putea!"

În noaptea aceea am ancorat bărcile de câteva pietre grele din mijlocul râului şi am luat toate măsurile cu putinţă în vederea unui atac. Nu s-a întâmplat totuşi nimic şi în zori am pornit mai departe, în timp ce tam-tam-ul se stingea în depărtări, în urma noastră. Pe la orele trei după-amiază am ajuns la o strâmtoare, lungă de mai bine de o milă, unde curentul era foarte iute şi puternic — exact aceeaşi unde profesorul Challenger naufragiase în prima lui călătorie. Mărturisesc că am fost încântat văzând-o; era într-adevăr primul indiciu, oricât de neînsemnat l-am fi socotit, care întărea şi făcea verosimile spusele lui. Indienii au transportat întâi bărcile şi apoi bagajele noastre prin desişurile care erau foarte stufoase în locul acela, în timp ce noi, cei patru albi, cu puşca la umăr, păşeam între ei ca să preîntâmpinăm primejdia ce se putea ivi din pădure. Înainte de a se înnopta, trecusem cu bine strâmtoarea unde curentul era rapid. Am mai străbătut încă vreo zece mile înainte de a ancora pentru noapte. În locul acela am calculat că urcasem cel puţin l00 de mile pe afluent în sus, de la punctul unde se varsă în fluviu.

În dimineaţa zilei următoare am pornit-o spre marea aventură. Chiar din zori, profesorul Challenger a început a se arăta neliniştit, cercetând cu atenţie fiecare din cele două maluri ale râului. Deodată a scăpat un strigăt de mirare şi a arătat spre un copac singuratic care se înălţa deasupra malului, formând un unghi destul de neobişnuit.

 — Ce părere aveţi despre copacul acesta? a întrebat.

 — E fără doar şi poate un palmier assai a spus Summerlee.

 — Exact. Mi-am ales un palmier assai drept punct de reper. Intrarea secretă e la o jumătate de milă mai încolo, pe celălalt mal al apei. Nu există nicio răritură printre copaci. In asta stă minunea şi misterul. Acolo unde vedeţi că stuful verde deschis ia locul desişului verde închis, acolo, între cei doi mari copaci de bumbac, e poarta mea particulară de intrare în necunoscut. Treceţi prin ea şi o să înţelegeţi!

Era, într-adevăr, un spectacol neasemuit. După ce am ajuns la locul însemnat de linia stufului verde deschis, am strecurat cele două bărci pe o lungime de vreo sută de iarzi şi, în cele din urmă, ne-am trezit într-un râu liniştit şi puţin adânc, atât de limpede, încât lăsa să i se vadă fundul nisipos. Putea să aibă cam 20 de metri lăţime şi era tivit de o parte şi de alta cu o vegetaţie bogată. Cine nu şi-ar fi dat seama că stuful luase de puţin timp locul desişului n-ar fi putut bănui existenţa unui asemenea râu sau a ţării de basm de care afla mai încolo.

Pentru că ţară de basm era, cea mai frumoasă pe care ar putea-o zămisli închipuirea omenească. Vegetaţia deasă se împreuna deasupra capetelor noastre, împletindu-se într-o arcadă naturală, şi prin tunelul acela de verdeaţă, în amurgul auriu, curgea râul verde şi străveziu, frumos el însuşi, fără îndoială, dar şi mai minunat sub razele aruncate de lumina vie, filtrată şi îndulcită în căderea ei. Curat precum cristalul, nemişcat ca o placă de sticlă, verde ca şi creasta unui aisberg, râul o lua înaintea noastră pe sub bolta de frunze şi fiecare bătaie a vâslelor făcea mii de încreţituri de-a curmezişui oglinzii lucii. Era o cale potrivită de acces într-o lume feerică. Orice semn vestind prezenţa indienilor prin acele părţi dispăruse, în schimb urmele de animale erau tot mai dese şi lipsa lor de frică dovedea că nu văzuseră încă niciodată vreun vânător. Maimuţe mici, cu părul negru catifelat, cu dinţi albi şi lucioşi şi cu ochi batjocoritori ne strigau pe limba lor în timp ce treceam. Cu un plescăit adânc şi greoi, câte-un crocodil sărea de pe mal în apă. Odată, un tapir negru şi stângaci s-a uitat la noi cu mirare printr-o spărtură a desişului, apoi a bătut în retragere printre copaci. Odată sau de două ori, făptura mlădioasă şi galbenă a unei puma uriaşe a trecut printre desişuri; iar ochii ei verzi şi trişti au sclipit plini de ură în direcţia noastră, peste umerii întunecaţi. Erau multe păsări, mai ales călătoare. Berze, bâtlani şi ibişi se adunau în grupuri mici, albastre, roşii sau albe, pe fiecare stâncă ce se ridica deasupra malului, în timp ce sub noi, apa cristalină era plină de peşti în tot felul de forme şi culori.

Trei zile la rând drumul nostru a mers prin acest tunel de un verde închis sub razele soarelui. Ţi-ar fi fost greu să spui, când te uitai înainte pe o distanţă mai mare, unde se sfârşea în zare apa cea verde şi unde începea bolta de verdeaţă. Pacea adâncă a acestui ciudat drum de apă nu era tulburată de nicio urmă de viaţă omenească.

 — Pe aici nu sunt indieni. Le e prea frică de Curupuri, ne-a spus Gomez.

 — Curupuri e duhul pădurii, a explicat lord John. E un nume care se potriveşte la toate felurile de diavoli. Nenorociţii cred că prin locurile astea sălăşluieşte ceva necurat, şi de aceea le ocolesc.

A treia zi ne-am dat seama că din pricina apei care scădea văzând cu ochii, călătoria noastră cu bărcile nu mai putea să ţină mult. De două ori, în cuprinsul doar al câtorva ceasuri, ne-am izbit de fund. În cele din urmă am tras bărcile în desiş şi ne-am petrecut noaptea pe malul apei. A doua zi de dimineaţă, lord John şi cu mine am mers vreo două mile prin pădure de-a lungul râului. Dar cum adâncimea apei scădea tot mai mult, ne-am întors şi am împărtăşit şi tovarăşilor noştri ceea ce profesorul Challenger bănuise mai demult, anume că atinsesem punctul cel mai îndepărtat până unde puteau ajunge bărcile noastre. Aşa că le-am urcat pe mal, le-am ascuns printre tufişuri şi am însemnat un copac cu semnele noastre ca să le putem regăsi. Apoi am împărţit între noi diferitele baloturi: puşti, muniţii, hrană, cort, pături şi altele şi, luându-ne povara în spinare, am pornit în etapa cea mai obositoare a călătoriei noastre.

Această nouă etapă a fost inaugurată de o nenorocită ceartă între cele doua butoaie de dinamită ale noastre. Din clipa în care venise lângă noi, Challenger luase asupră-şi conducerea întregii expediţii, spre marea nemulţumire a lui Summerlee. Şi acum, pentru că-şi îngăduise să-i fixeze profesorului anumite atribuţii (era vorba doar de transportul unui barometru aneroid), tensiunea încordată a declanşat dintr-odată explozia.

 — Îmi daţi voie să vă întreb, domnul meu, a început Summerlee, cu un calm aparent, în ce calitate vă permiteţi să daţi asemenea ordine?

Challenger s-a zbârlit şi l-a străfulgerat cu privirea.

 — Mi l-am permis, profesor Summerlee, în calitatea mea de şef al acestei expediţii.

 — Sunt silit să declar, domnule, că eu nu vă recunosc această calitate.

 — Nu mai spuneţi! Şi Challenger l-a salutat cu un infinit sarcasm. N-aţi vrea, în acest caz, să definiţi exact situaţia mea?

 — Cum nu! sunteţi un om a cărui bună credinţă a fost pusă la îndoială, iar acest comitet e destinat s-o verifice. Călătoriţi alături de judecătorii dumneavoastră.

 — Sărmanul de mine! a făcut Challenger, aşezându-se pe marginea unei bărci. In cazul acesta, o să vă găsiţi singuri drumul, iar eu o să vin în urmă, după bunul meu plac. Dacă nu sunt şeful acestei expediţii, nu-mi puteţi cere să vă conduc.

Dar slavă Domnului, mai erau acolo doi oameni cu mintea întreagă, lord John Roxton şi cu mine, care aveau puterea să împiedice ca neastâmpărul şi nebunia celor doi savanţi să ne silească a ne întoarce la Londra cu mâinile goale. Câte argumentări, câte pledoarii şi explicaţii până am putut să-i îmblânzim! în cele din urmă, Summerlee, cu rânjetul şi cu luleaua lui, s-a hotărit s-o ia înainte, iar Challenger, bombănind şi înjurând a rămas mai în urmă. Printr-o nesperat de fericită întâmplare, am aflat în vremea asta că amândoi savanţii noştri aveau o foarte proastă părere despre Dr. Illingworth din Edinburgh. Din clipa aceea, el a fost salvarea noastră şi toate situaţiile încordate le-am lichidat aducând în discuţie numele zoologului scoţian. Când îi auzeau numele, în ura şi dispreţul lor comun faţă de acest rival, cei doi profesori încheiau o alianţă, ba chiar şi o vremelnică prietenie.

Înaintând unul câte unul de-a lungul malului, am descoperit în curând că apa se îngusta până într-atât, încât ajungea un simplu pârâu ce se pierdea în cele din urmă într-o mlaştină mare şi verde, acoperită cu muşchi ca un burete, în care ne-am cufundat până la genunchi. Locul era acoperit cu nori înspăimântători de ţânţari şi de toate soiurile de jivine zburătoare, aşa că am fost fericiţi când am simţit din nou pământ sănătos sub picioare. Am hotărât să facem un ocol printre copaci, ca să lăsăm în flanc mlaştina pestilenţială, care răsuna în depărtare ca o orgă, atât de puternic era zumzetul nesfârşitelor roiuri de gâze.

A doua zi după ce părăsisem bărcile, am văzut că regiunea se transforma cu totul. Drumul nostru urca mereu, iar pe măsură ce urcam, pădurea se făcea tot mai rară şi-şi pierdea aspectul tropical. Copacilor înalţi din câmpia aluvionară a Amazoanelor le luau locul palmieri phoenix şi cocotieri, care creşteau în pâlcuri rare, având printre ele tufişuri dese. În scobiturile acelea umede, palmierii de Mauritia îşi aruncau frunzişul în afară, aplecând-se graţios. Ne orientam numai cu ajutorul busolei şi odată sau de două ori s-au ivit divergenţe de păreri între Challenger şi cei doi indieni. În cazurile acestea, după vorbele indignate ale profesorului, soarta expediţiei nu trebuia să atârne "de încrederea ce se putea acorda instinctelor înşelătoare ale unor sălbatici înapoiaţi, ci de încrederea la care aveau dreptul cele mai înalte produse ale culturii europene moderne". Că avea dreptate, s-a dovedit chiar a treia zi după aceea, când Challenger a recunoscut mai multe puncte de reper aşezate de el cu prilejul călătoriei precedente, ba într-un anumit loc am dat chiar peste patru pietre arse în foc, care dovedeau că acolo fusese un popas.

Drumul urca încă şi am întâlnit un povârniş acoperit cu stânci, a cărui escaladare ne-a luat două zile. Aspectul vegetaţiei se schimbase iarăşi şi numai copacul de fildeş se mai întâlnea alături de o sumedenie de orhidee, printre care am învăţat să recunosc acea rară Nuttonia Vexillaria ca şi strălucitoarele flori de Cattleya sau odontoglossum-ul. Din loc în loc, pâraie cu fundul de frunziş şi cu malurile îmbrăcate în ferigi şopteau curgând la vale în albiile lor puţin adânci. Ele ne ofereau în fiecare seară locuri de popas ideale pe marginea câte unui colţ stâncos, unde grămezi de peştişori albaştri prăjiţi, cam de mărimea şi forma păstrăvului englezesc, alcătuiau pentru noi o cină delicioasă.

În ziua a noua de când ne părăsisem bărcile, după ce am făcut, după calculele mele, cam l20 de mile, am început a ieşi dintre copacii care creşteau din ce în ce mai mici până ajunseseră simpli arbuşti. În locul lor am întâlnit o pădure sălbatică de bambuşi atât de deasă, încât n-am putut-o străbate decât croindu-ne drum cu securile şi coasele indienilor. Ca să trecem de acest obstacol, ne-am pierdut o zi întreagă, de la 7 dimineaţa până la 8 seara, doar cu două întreruperi de câte o oră. Nu se poate imagina ceva mai monoton şi mai obositor, deoarece chiar în locurile cele mai puţin dese nu puteai vedea înaintea ta decât la l0—l2 iarzi, iar în celelalte privirea mi se oprea în spatele hainei de bumbac a lordului John şi în zidul galben care ne străjuia de o parte şi de alta la distanţă de numai un picior. De sus ne venea câte o rază de soare, îngustă cât o muchie de cuţit, iar la l5 picioare deasupra capetelor puteam vedea vârfurile trestiilor de bambus, îndreptate parcă într-un gest ameninţător împotriva cerului de un albastru închis.

Nu ştiu ce fel de fiinţe vor fi locuit aceste desişuri, dar de multe ori am auzit zgomotul pe care-l făceau, aproape de tot de noi, animale greoaie sărind în apă. După plescăit, lord John socotea că ar putea fi vorba de un soi de cornute sălbatice. Abia la căderea nopţii am trecut de marea de bambuşi şi fără întârziere am şi organizat popasul, sleiţi de puteri după ziua aceea fără sfârşit.

A doua zi dis-de-dimineaţă eram din nou în picioare şi am avut prilejul să constatăm că aspectul regiunii se schimbase iarăşi. În urma noastră era zidul de bambuşi, atât de precis de parcă ar fi conturat cursul unui râu. În faţa noastră se întindea o câmpie deschisă, ridicându-se în pantă, dulce, acoperită cu tufe de ferigi arborescente. În cele din urmă, totul s-a rotunjit sub ochii noştri şi a format o colină care semăna cu spinarea unei balene. Aproape de prânz am atins această culme, ca să descoperim însă, dincolo de ea, altă vale puţin adâncă, ridicându-se iarăşi în pantă dulce până se pierdea la orizont. Acolo, în timp ce treceam peste cea dintâi colină, s-a petrecut un incident care ar fi putut, la o adică, să aibă urmări.

Profesorul Challenger care, împreună cu cei doi indieni, alcătuia avangarda expediţiei, s-a oprit deodată arătând surescitat spre dreapta. Urmărindu-i mişcarea, am văzut la depărtare de aproximativ o milă ceva ce părea a fi o uriaşă pasăre cenuşie. Dădea încet din aripi deasupra pământului şi, luându-şi vânt domol, a zburat foarte jos şi drept până s-a pierdut printre ferigile arborescente.

 — L-aţi văzut? a strigat Challenger, în culmea exaltării. L-ai văzut, Summerlee?

 Colegul lui se uita cu încordare spre locul unde dispăruse vietatea.

 — Şi ce pretinzi dumneata că era? a întrebat el.

 — Un pterodactil în toată puterea cuvântului.

 Summerlee a izbucnit într-un râs batjocoritor.

 — O pteroiluzie! a zis. Era o barză ca toate berzele.

Challenger era prea înfuriat ca să-i răspundă. Şi-a potrivit doar dintr-o smucitură raniţa pe care o purta în spate şi şi-a urmat drumul. Dar lord John a venit de-a dreptul spre mine, iar faţa lui era mai gravă ca de obicei. Ţinea în mână binoclul Zeiss.

 — L-am prins în focar înainte de a dispărea după copaci, mi-a spus. N-aş putea să-mi iau răspunderea de a hotărî ce era, dar aş pune prinsoare pe reputaţia mea de sportman că nu era niciuna din păsările pe care le-am văzut vreodată.

Iată cum păreau a sta lucrurile. Ne găseam, într-adevăr, la hotarul necunoscutului, gata să trecem graniţele acelei lumi pierdute despre care ne vorbea conducătorul nostru? V-am povestit incidentul aşa cum s-a petrecut, şi în felul acesta o să ştiţi despre el tot atât cât ştiu şi eu. A fost însă un fapt izolat, deoarece n-am mai zărit niciun fel de altă vietate care s-ar fi putut numi neobişnuită.

Şi acum, iubiţi cititori (dacă voi avea cândva vreunul!), v-am purtat în sus pe râul cel lat, v-am plimbat pe sub acoperişul de stuf, apoi prin tunelul verde, pe dealul cu palmieri, prin pădurea de bambuşi şi prin câmpia cu ferigi arborescente. Acum însă, ţinta călătoriei pe care am întreprins-o se înfăţişează din plin privirilor noastre. După ce am trecut peste cea de a doua culme, înaintea ochilor ni s-a ivit o pădure neregulată de palmieri, apoi lanţul de stânci roşii şi înalte pe care-l văzusem în fotografie. E aici chiar în clipa asta în care scriu şi nu încape nicio îndoială că e vorba de aceleaşi stânci. Punctul lor cel mai apropiat se află cam la 7 mile de tabăra noastră de acum şi lanţul se întinde descriind un arc de cerc care se depărtează de noi cât poţi vedea cu ochii. Îngâmfat, Challenger se umflă în pene ca un păun, iar Summerlee tace, încă sceptic. Ziua următoare va pune capăt poate unora din îndoielile noastre. Până atunci, dat fiind că Jose, al cărui braţ a fost străpuns de un bambus rupt, stăruie să se întoarcă acasă, trimit această scrisoare prin el, în nădejdea că va ajunge cândva la destinaţie. Voi mai scrie însă cu cea dintâi ocazie.