Lumea pierduta (9)

Cine ar fi putut să prevadă ceea ce s-a întâmplat?

Ni s-a întamplat ceva înspăimântător. Cine-ar fi putut să prevadă oare aşa ceva? Nu pot întrezări vreun sfârşit al nenorocirii noastre. Poate că suntem condamnaţi să ne petrecem restul zilelor pe aceste meleaguri ciudate şi inaccesibile. Sunt încă atât de nelămurit, încât nu mă pot gândi cu mintea limpede nici la realitatea prezentă şi nici la perspectivele noastre de viitor. Cea dintâi apare îngrozitoare raţiunii mele înspăimântate, iar celelalte — întunecate ca noaptea. Niciodată un om nu s-a găsit într-o situaţie mai critică. Şi pe de altă parte, nu ne-ar folosi la nimic să vă arătăm situaţia noastră geografică exactă şi să cerem prietenilor noştri să ne trimită în ajutor vreo altă expediţie. Chiar dacă ar putea-o face, până să ajungă ei în America de Sud, soarta noastră va fi fost, după toate probabilităţile, demult pecetluită.

În realitate, suntem tot atât de departe de orice ajutor omenesc posibil ca şi când ne-am afla pe lună. Chiar dacă ar fi să ne putem salva, salvarea nu ne-ar putea veni decât de la noi înşine. Am drept tovarăşi trei bărbaţi remarcabili, de o mare inteligenţă şi de un curaj neclintit. În ei stă unica şi cea din urmă nădejde a noastră. Numai când mă uit la chipul netulburat al tovarăşilor mei, numai atunci mai întrezăresc o palidă rază de lumină în întunericul adânc. Nădăjduiesc că, măcar în aparenţă, par tot atât de nepăsător ca şi ei. În sufletul meu, însă, sunt înfricoşat.

Daţi-mi voie să vă arăt, în toate amănuntele pe care le am, cum au decurs evenimentele care ne-au adus la această catastrofă.

Când am terminat ultima mea scrisoare, am arătat că ne aflam la 7 mile depărtare de un lanţ nesfârşit de stânci înalte şi roşii care înconjurau, fără nici o îndoială, podişul despre care ne vorbise profesorul Challenger. Când ne-am apropiat de ele, mi s-au părut în multe locuri mai înalte decât arătase el, atingând uneori chiar l 000 de picioare. Aceste stânci prezentau dungi ciudate, caracteristice, după părerea mea, colinelor de bazalt. Ceva în felul acesta se poate vedea în Salisbury Crags, lângă Edinburgh. Vârfurile lor erau acoperite cu o vegetaţie bogată, cu tufişuri pe margine, iar înăuntru — cu numeroşi copaci înalţi. Nimic din tot ce vedeam nu ne îndreptăţea să tragem concluzia că ar exista pe-acolo vreun fel de vieţuitoare.

În noaptea aceea ne-am aşezat tabăra chiar lângă stânci, pe un loc sălbatic şi pustiu. Stâncile de deasupra noastră nu erau numai perpendiculare pe pământ, ci chiar înclinate în afară, aşa încât nici nu putea fi vorba să le escaladăm. Lângă noi era acel vârf de stâncă despre care parcă am mai pomenit de-a lungul povestirii. Semăna cu un turn de biserică, vertical şi roşu, al cărui vârf s-ar fi găsit la nivelul podişului, dar despărţit de el printr-o prăpastie adâncă. În vârful lui se înălţa un copac imens. Nici vârful, nici stâncile alăturate nu erau foarte înalte: după părerea mea, aveau cam 500 — 600 picioare.

— Pe acesta, a zis profesorul Challenger, arătând spre copac, stătea cocoţat pterodactilul. Înainte de a-l împuşca, am escaladat pe jumătate stânca. Aş fi dispus să cred că un bun alpinist ca mine ar fi putut urca stânca până-n vârf dar, făcând lucrul acesta, nu s-ar fi găsit deloc mai aproape de podiş.

În timp ce Challenger vorbea despre pterodactilul lui, am tras cu ochiul spre Summerlee şi, pentru întâia oară, mi s-a părut că descopăr la el unele semne care dovedeau un început de crezare ca şi oarecare căinţă. Nu mai avea obişnuitul rânjet pe buzele lui subţiri. În schimb, în ochii cenuşii avea o privire deschisă, plină de interes şi de mirare. Challenger a remarcat-o la rândul lui şi asta a fost pentru el cel dintâi semn al victoriei.

— Bineînţeles, a zis el, cu ironia lui brutală şi lipsită de tact, bineînţeles, profesorul Summerlee o să înţeleagă că, de câte ori spun pterodactil, mă gândesc la o barză, cu rezerva că e vorba de o varietate de barză care n-are pene, ci o piele care aduce cu pielea de mamifer, aripi membranoase şi maxilarele împodobite cu dinţi.

A făcut o strâmbătură, s-a uitat la celălalt şi s-a înclinat în faţa lui. Drept care, acesta îi întoarse spatele şi plecă.

A doua zi de dimineaţă, după un mic dejun frugal cu cafea şi manioc — trebuia să fim economi cu proviziile — am ţinut un consiliu de război, al cărui obiect era să stabilim cea mai bună metodă de a ajunge pe podişul de deasupra capetelor noastre.

Challenger prezida atât de solemn, de parcă era preşedintele Curţii de Casaţie. Închipuiţi-vi-l aşezat pe o stâncă, cu pălăria lui ridicolă de pai, mult mai potrivită pe capul unui băieţandru, dată pe ceafă, sfidându-ne cu ochi aroganţi şi plini de autoritate pe sub pleoapele căzute şi agitându-şi barba neagră în timp ce ne explica, cu vorbe măsurate, situaţia noastră prezentă, precum şi viitoarele mişcări pe care urma să le facem.

La picioarele lui ne-aţi fi putut vedea pe noi, ceilalţi trei: eu, ars de soare, tânăr şi voinic după escapada noastră în aer liber, Summerlee, cu eterna lui pipă, solemn, dar încă pornit pe critică, şi lord John, cu obrazul subţire ca o lamă de cuţit şi cu trupul mlădios şi viu sprijinit în puşcă, în timp ce ochii lui de vultur stăteau aţintiţi asupra vorbitorului. La spatele nostru stăteau cei doi metişi întunecaţi, precum şi grupul cel mic de indieni, iar în faţa şi deasupra noastră se înălţau zidurile mari de stâncă roşie, care ne împiedicau să ajungem la ţinta călătoriei noastre...

— Nu mai e nevoie să vă spun, a urmat conducătorul nostru, că în expediţia mea precedentă am epuizat toate posibilităţile de a escalada aceste stânci şi că, dacă n-am izbutit eu, nu prea cred să izbutească altcineva, deoarece sunt alpinist în toată puterea cuvântului. Nu dispuneam atunci de nici unul din accesoriile necesare, dar de data asta am fost prevăzător şi mi le-am adus. Cu ajutorul lor, sunt sigur că aş putea ajunge până în creştetul acestui pisc izolat. Dar, dat fiind că stâncile mai mari sunt aplecate în partea de sus în afară, o asemenea încercare ar fi zadarnică. Cu ocazia expediţiei precedente, a trebuit să mă grăbesc din pricină că se apropia sezonul ploilor şi proviziile îmi erau pe sfârşite. Toate acestea mi-au îngrădit posibilităţile de acţiune, şi tot ce vă pot spune e că am cercetat cam 6 mile din şirul acesta de stânci spre răsărit, fără să găsesc vreun drum de acces. Prin urmare, ce credeţi că putem face acum?

— Pare că nu există decât o singură soluţie rezonabilă, a răspuns profesorul Summerlee. Dacă aţi explorat şirul de stânci spre răsărit, urmează s-o pornim de-a lungul lor spre apus şi să căutăm un punct potrivit pentru ascensiune.

— Aşa e, a întărit şi lord John. Avem avantajul că acest podiş nu e prea întins. Îl vom putea înconjura, şi în cazul acesta, fie că găsim un drum accesibil să întreprindem ascensiunea, fie că ajungem din nou la punctul de unde am plecat.

— Am avut deja ocazia să-i explic prietenului nostru mai tânăr care se află aici — a zis Challenger (avea un fel de a face aluzie la mine, de parcă aş fi fost un elev de zece ani) — că este cu desăvârşire imposibil să existe vreun drum de acces în vreun punct oarecare, pentru bunul motiv că, dacă ar exista, acest podiş nu ar mai fi fost izolat şi nu s-ar mai fi realizat condiţiile care au avut ca efect o derogare atât de extraordinară de la legile ce reglementează supravieţuirea speciilor. Admit, totuşi, că pot exista foarte bine locuri pe unde un acrobat al ascensiunilor ar putea să ajungă pe podiş, dar pe unde un animal greoi şi stângaci n-ar putea coborî. Chiar ştiu sigur că există un asemenea punct pe unde ascensiunea e posibilă.

— De unde o ştiţi? a întrebat Summerlee, tăios.

— Pentru că predecesorul meu, americanul Maple White, a reuşit efectiv o asemenea ascensiune. Prin ce alte mijloace ar fi putut el vedea monstrul pe care l-a descris în caietul lui de însemnări?

— Aici, concluziile dumneavoastră depăşesc întrucâtva faptele dovedite, s-a încăpăţânat Summerlee. Admit podişul, pentru că l-am văzut. Dar încă nu-s convins că s-ar întâlni pe el vreo formă de viaţă, oricare ar fi ea.

— Ceea ce admiteţi sau nu admiteţi, domnul meu, e de o atât de mică importanţă, încât nici nu poate fi luat în consideraţie. Sunt fericit să văd că podişul însuşi a reuşit să se impună cu de la sine putere inteligenţei dumneavoastră. Challenger i-a aruncat o privire, apoi, spre surprinderea noastră, a sărit de pe stânca pe care se aşezase şi, apucându-l pe Summerlee de gât, i-a împins faţa în sus. Şi acum, domnule, a strigat răguşit de enervare, trebuie oare să te ajut să-ţi dai seama că pe podiş există încă animale vii?

Am spus că o perdea de verdeaţă atârna pe marginea stâncilor deasupra capetelor noastre. Desprinzându-se din frunziş, ceva negru şi lucios se ivise acolo. În timp ce înainta încet spânzurând peste prăpastie, am văzut că era un şarpe mare cu un cap ciudat, turtit ca o cazma. S-a legănat şi a oscilat deasupra noastră câteva minute, iar soarele dimineţii făcea să-i strălucească trupul unduitor şi luciu. Apoi s-a tras încetişor înapoi şi a dispărut.

Summerlee era atât de interesat de ce vedea, încât n-a opus nici o rezistenţă cât timp l-a ţinut Challenger cu faţa în sus. După aceea însă l-a împins îndărăt şi şi-a reluat obişnuita lui demnitate.

— Aş fi fericit, domnule profesor Challenger, dacă, făcând orice alta remarcă aveţi de gând, v-aţi abţine de a mă mai apuca de bărbie. Apariţia unui foarte obişnuit piton de stâncă nu poate justifica, oricum, o asemenea familiaritate.

— În orice caz, există vieţuitoare sus, pe podiş, i-a replicat colegul lui, triumfător. Şi acum, după ce am demonstrat această importantă concluzie, evidentă pentru oricine, oricâte prejudecăţi ar avea şi oricât ar fi de îngust la minte, sunt de părere că nu avem altceva mai bun de făcut decât să strângem tabăra şi să pornim spre apus, până vom găsi vreo posibilitate de a întreprinde ascensiunea.

La picioarele stâncilor, pământul era pietros şi crăpat, aşa că mergeam anevoie şi încet. Dar deodată am ajuns la ceva care a făcut să ne tresară inimile de bucurie. Erau urmele unei foste tabere: mai multe cutii goale de tablă cositorită, fabricate la Chicago, care conţinuseră carne conservată, o sticlă cu eticheta "coniac", un cuţit rupt, de deschis cutiile de conserve, ca şi multe alte rămăşiţe de pe urma unor călători. Un jurnal mototolit şi rupt se prezenta singur: "Democratul din Chicago". Data însă lipsea.

— Nu sunt urmele mele — a declarat Challenger. Trebuie să fie ale lui Maple White.

Lord John cerceta curios o ferigă arborescentă mare, care-şi întindea umbra asupra taberei noastre.

— Uitaţi-vă la feriga aceasta, vă rog, a zis el. Sunt sigur că joacă rolul unui stâlp indicator de direcţie.

O aşchie de lemn tare fusese bătută în cuie de copac, aşa fel încât părea că arată spre apus.

— Fără îndoială că e vorba de un stâlp indicator, a zis Challenger. Ce alta ar putea fi! Aflându-se pesemne într-o situaţie grea, pionierul nostru a lăsat în urma lui acest semn, pentru ca orice expediţie ar veni după el să poată vedea drumul pe care îl apucase. Poate că, pe măsură ce înaintăm, o să mai dăm şi peste alte semne de acestea.

Şi am dat, într-adevăr, peste alte semne, dar ele au fost de o factură cu totul neaşteptată şi cumplită. Chiar la poalele stâncilor creştea o pădure destul de întinsă de bambuşi, ca aceea pe care o mai străbătuserăm în călătoria noastră. Parte din tulpini atingeau înălţimea de 20 de picioare, cu vârfuri ascuţite şi tari care alcătuiau, prin însăşi poziţia lor, o pădure de lănci ameninţătoare. Tocmai treceam prin marginea acestei păduri, când am dat cu ochii, printre copaci, de o pată luminoasă. Vârându-mi capul printre trunchiuri, m-am pomenit în faţa unui craniu cu totul descărnat. Scheletul întreg era acolo, dar craniul se desprinsese de el şi zăcea la o distanţă de câteva picioare mai spre marginea pădurii.

Cu câteva lovituri de macetă, indienii noştri ne-au făcut loc printre bambuşi, şi aşa am putut să cercetăm amănuntele acestei tragedii petrecute cine ştie când. Nu se mai vedeau din haine decât câteva zdrenţe, dar picioarele, din care rămăseseră doar oasele, purtau încă nişte resturi de cizme. Era limpede că victima fusese un european. Un ceas de aur, marca Hudson din New York, şi un toc rezervor legat cu lănţişor zăceau lângă schelet. Alături zăcea un portţigaret de argint, pe al cărui capac era scris "J.C de la A.E.S.". După aspectul metalului, ai fi zis că nenorocirea nu se întâmplase demult.

— Cine ar putea fi? a întrebat lord John. Bietul nenorocit! Fiecare os din trupul lui pare să fie frânt.

— Iar bambuşii au pătruns prin coastele lui sfărâmate, a zis Summerlee. Bambusul e un copac care creşte repede. Totuşi este exclus ca acest cadavru să fi fost aici înainte ca trestiile bambuşilor să fi ajuns înalte de 20 de picioare.

— În ce priveşte identitatea acestui om — a spus profesorul Challenger nu am nici o îndoială. În timp ce îmi urmam drumul în susul fluviului, înainte de a vă fi ajuns din urmă la fazendă, am întreprins o anchetă foarte amănunţită asupra lui Maple White. La Para nu se ştia nimic despre el. Din fericire, aveam un indiciu precis, deoarece găsisem în blocul lui de schiţe un desen care îl arăta luând masa cu un anumit preot din Rosario. Am reuşit să-l descopăr pe acest preot şi, cu toate că s-a dovedit un interlocutor foarte combativ şi plin de argumente, supărându-se în chip absurd în momentul când mi-am permis să îndrept împotriva lui armele distrugătoare cu care ştiinţa modernă îi combate credinţele, mi-a dat până la urmă oarecare informaţii pozitive. Maple White trecuse prin Rosario cu patru ani mai înainte, prin urmare cu doi ani înainte de clipa când l-am găsit mort. El nu era singur, ci însoţit de un prieten, un american, James Colver, dar care rămăsese pe vapor şi deci nu se întâlnise cu preotul nostru. Prin urmare, cred că avem în faţa noastră, în acest moment, fără nici o îndoială, rămăşiţele pământeşti ale lui James Colver.

 — Nu mai încape îndoială, a zis lord John, nici asupra felului în care şi-a găsit moartea. Omul a căzut sau a fost aruncat de sus şi s-a tras singur în ţeapă. Altminteri cum şi-ar fi putut frânge oasele şi cum ar fi putut fi străpuns de aceşti bambuşi, ale căror vârfuri se înalţă atât de sus deasupra capetelor noastre?

O tăcere grea s-a lăsat peste noi în timp ce stăteam în jurul acestor rămăşiţe pământeşti zdrobite şi ne gândeam la adevărul cuvintelor pe care le spusese lord John Roxton. Creasta stâncilor ieşită în afară se proiecta deasupra grupului de bambuşi. Fără îndoială că de acolo de sus căzuse. Dar oare căzuse? Fusese victima vreunui accident? Sau începeau să-şi facă apariţia, în apropierea acestui ţinut misterios, unele întâmplări ciudate, tulburătoare şi prevestitoare de nenorociri?

Ne-am îndepărtat în tăcere şi ne-am continuat înconjurul lanţului de stânci, tot atât de întins şi de neîntrerupt ca unele din acele monstruoase banchize de gheaţă din Antarctica, a căror descriere o citisem, care se întind de la un orizont la celălalt, înălţându-se mult deasupra catargului celui mare al vapoarelor ce vin să le exploreze. Pe o lungime de cinci mile, n-am găsit nici o întrerupere sau crăpătură. Şi după aceea, deodată, am zărit ceva care ne-a umplut de nădejde. Într-o scobitură de stâncă, la loc apărat de ploaie, era făcută cu creta o săgeată rudimentară care arăta tot spre apus.

— Tot mâna lui Maple White! a zis profesorul Challenger. A avut pesemne presimţirea că paşii unor ilustre personaje îi vor urma îndeaproape pe ai lui.

—  Prin urmare avea şi cretă?

— Am găsit în raniţa lui, printre lucrurile rămase, şi o cutie cu batoane de cretă colorată. Îmi aduc aminte că creta cea albă era foarte uzată.

— Fără îndoială că e o indicaţie valabilă, a adăugat Summerlee. Trebuie să ne conformăm îndrumărilor lui şi să mergem înainte spre apus.

Am mai făcut încă vreo 5 mile când am descoperit iarăşi o săgeată albă pe stâncă. Era într-un punct unde, pentru întâia oară, suprafaţa stâncii prezenta o crăpătură. În crăpătură am găsit a doua săgeată, cu vârful ridicat drept în sus ca şi cum locul spre care arăta s-ar fi aflat deasupra nivelului nostru.

Ne găseam într-un loc impresionant, deoarece zidurile erau atât de uriaşe, iar dunga de cer albastru dintre ele atât de îngustă şi atât de nedesluşită printre frunziş, încât până la noi nu izbutea să străbată decât o lumină confuză şi lipsită de strălucire. Nu mâncasem nimic de multe ceasuri şi eram grozav de obosiţi de această neobişnuită călătorie printre stânci, dar nervii ne erau prea încordaţi ca să ne îngăduim vreun popas. Am dat dispoziţii să se aşeze tabăra şi, lăsându-i pe indieni s-o pregătească, am plecat, în ciuda oboselii, noi patru, însoţiţi de cei doi metişi, în sus, pe râpa îngustă.

N-am avut de străbătut decât vreo 40 de picioare până la marginea râpei, deoarece curând drumul nostru s-a gâtuit, terminându-se într-un unghi ascuţit, prea strâmt şi prea alunecos ca să permită o ascensiune. Fără îndoială că nu drumul acesta voise să ni-l arate predecesorul nostru. Ne-am întors. Toată râpa nu ţinea mai mult de un sfert de milă — şi deodată privirea ageră a lordului John a descoperit ceea ce căutam: sus, deasupra capetelor noastre, printre umbrele întunecate, se vedea o pată rotundă şi mai întunecată. Nu putea fi, desigur, decât intrarea unei peşteri. La piciorul stâncii erau îngrămădiţi bolovani, pe care ne puteam căţăra uşor. După ce am izbutit să facem acest lucru, orice îndoială ni s-a risipit. Nu numai că exista o deschizătură în stâncă, dar un perete era iarăşi însemnat cu o săgeată. Acesta era locul pe unde Maple White şi nefericitul lui tovarăş izbutiseră să se urce.

Eram prea surescitaţi ca să ne putem întoarce la tabără: trebuia să începem imediat prima noastră explorare. Lord John avea în raniţă o lanternă electrică, de a cărei lumină ne puteam folosi. A luat-o înainte proiectând micul cerc luminos de raze gălbui, în timp ce noi îl urmam îndeaproape, unul câte unul.

Peştera fusese, fără doar şi poate, săpată de ape. Pereţii ei laterali luceau ca şi cum ar fi fost lustruiţi, iar pe jos se vedeau de asemenea pietre rotunjite de apă. Era înaltă exact atât cât un om obişnuit să poată trece prin ea aplecând-se. Pe o lungime de vreo 50 de iarzi, peştera intra în stâncă în linie aproape dreaptă, apoi o lua în sus, făcând un unghi de 45 de grade. De acolo urcuşul era şi mai pieptiş, până când ne-am pomenit căţărându-ne în mâini şi pe genunchi printre pietrele care se desprindeau şi se rostogoleau în urma noastră. Deodată am auzit strigătul lordului Roxton:

— Drumul se înfundă!

Apropiindu-ne, am văzut în câmpul luminos al lanternei un perete alcătuit din fărâmături de bazalt, care se ridicau până în tavan.

— S-a dărîmat tavanul!

În zadar am dat laoparte câteva fărâmături. Singurul rezultat a fost că altele mai mari s-au desprins, ameninţând să se rostogolească la vale şi să ne strivească sub greutatea lor. Părea neîndoios că obstacolul era cu mult mai mare decât eforturile pe care le puteam face ca să-l înlăturăm. Drumul pe care îl folosise Maple White nu se mai putea întrebuinţa...

Prea abătuţi ca să mai putem vorbi, ne poticneam prin tunelul întunecos, în drumul de întoarcere spre tabăra noastră.

Dar înainte de a părăsi râpa, s-a petrecut un incident, un incident important din punctul de vedere al evenimentelor viitoare.

Ne adunasem într-un grup mic pe fundul crăpăturii, la vreo 40 de picioare sub gura peşterii, când un bloc de piatră s-a rostogolit deodată în jos şi a trecut pe lângă noi, cu o iuţeală şi cu o forţă înspăimântătoare. Am scăpat ca prin urechile acului. Nu putusem vedea de unde venise blocul de piatră, dar metişii noştri, care erau încă la gura peşterii, ne-au spus că trecuse ca un bolid pe lângă ei şi, prin urmare, trebuie să fi căzut din vârf. Uitându-ne în sus, n-am văzut nicio mişcare deasupra capetelor noastre, în jungla verde de pe marginea stâncilor. Totuşi, erau oarecare bănuieli că blocul fusese îndreptat asupra noastră ca asupra unei ţinte. Aşa fiind, incidentul ne ducea la concluzia că o populaţie — şi încă una răuvoitoare! — se afla sus, pe podiş!

Ne-am retras cu grabă în crăpătură, preocupaţi de acest eveniment şi de urmările pe care putea să le aibă asupra planurilor noastre. Situaţia era destul de grea şi fără asta, dar dacă la rezistenţa naturii se adăuga şi împotrivirea premeditată a oamenilor, atunci devenea într-adevăr disperată. Şi totuşi, uitându-ne în sus la frunzişul frumos care era la numai o sută de picioare deasupra capetelor noastre, niciunuia din noi nu i-a trecut prin minte să se întoarcă la Londra mai înainte de a-l fi explorat şi mai înainte de a fi văzut ce se afla în spatele lui.

Discutând asupra acestei întâmplări, am ajuns la concluzia că cel mai bun lucru pe care-l aveam de făcut era să continuăm înconjurul podişului, în nădejdea că vom găsi o altă cale care să ne ducă sus. Lanţul de stânci, a cărui înălţime scăzuse simţitor, luase direcţia de la apus spre miazănoapte, şi dacă socoteam că el reprezintă un arc de cerc, întreaga lui circumferinţă nu putea fi prea mare. În cel mai rău caz ajungeam din nou, după câteva zile, la punctul nostru de plecare. În ziua aceea am totalizat 22 de mile, fără să intervină vreo modificare în proiectele noastre. Trebuie să menţionez că aneroidul nostru ne arăta că în timpul urcuşului, din momentul când părăsisem bărcile, ne ridicasem la 3 000 de picioare deasupra nivelului mării. Din pricina aceasta se produsese o schimbare considerabilă atât în ce priveşte temperatura, cât şi în ce priveşte vegetaţia. Scăpasem de lumea aceea plină până la refuz de tot soiul de insecte, plaga călătoriilor tropicale. Câţiva palmieri supravieţuiau încă, precum şi numeroase ferigi arborescente. În schimb, copacii caracteristici bazinului Amazonului rămăseseră cu toţii în urmă. Ne făcea plăcere să vedem în jurul nostru zorelele pitice, floarea patimilor şi begonia, care îmi aminteau de ţara mea, acolo, printre stâncile neospitaliere. Găsisem o specie de begonie roşie, de culoarea aceleia care înflorea într-un ghiveci la fereastra unei anumite vile din Streatham... Dar iată că am alunecat pe panta amintirilor.

În noaptea aceea — mă gândesc tot la prima zi a călătoriei noastre în jurul podişului — ne aştepta o întâmplare extraordinară, făcută parcă anume ca să înlăture pentru totdeauna orice îndoială care ar mai fi putut rămânea în minţile noastre în ce priveşte existenţa lumii minunate de care eram atât de aproape.

Când veţi citi aceste rânduri, vă veţi da seama, poate, pentru prima oară, iubite domnule McArdle, că ziarul nostru nu m-a trimis aici ca să vînez cai verzi pe pereţi şi că dispuneţi de un material documentar de o importanţă covârşitoare, care nu aşteaptă decât să fie răspândit în lume, în cazul când profesorul ne va îngădui să-l publicăm. De altfel, nici n-aş îndrăzni să public aceste articole mai înainte de a aduce în Anglia dovezile respective. În lipsa lor, aş risca să rămân pentru totdeauna un "Munchhausen" al presei. Nu mă îndoiesc că vedeţi lucrurile ca şi mine şi desigur că nu aţi fi dispus să angajaţi întreaga reputaţie a "Gazettei" în aceasta aventură, atâta timp cât nu vom putea înfrunta corul criticilor şi al scepticilor, care inerent se va porni, cu dovezi care să scoată la iveală adevărul în ochii tuturor. Prin urmare, această minunată întâmplare, care va furniza un titlu de o şchioapă ediţiei speciale a bătrânei noastre gazete, va trebui să-şi mai aştepte câtva timp rândul la tipar. Şi totuşi, toate s-au petrecut într-o clipă, fără alte urmări decât în ce priveşte convingerile noastre. Dar iată faptele. Lord John împuşcase un "ajouti" — un animal mic care seamănă cu porcul — şi, după ce dăruisem o jumătate indienilor, o frigeam pe cealaltă deasupra flăcărilor. Prin părţile acestea, aerul se răcoreşte îndată ce se întunecă, aşa că ne strânsesem cu toţii cât mai aproape de foc. Era o noapte fără lună, dar stelele străluceau şi puteai să vezi împrejur, pe câmp, la oarecare distanţă. Şi iată că deodată, din noapte şi din beznă, ceva s-a năpustit spre noi ca un avion în picaj. O secundă, tot grupul nostru a fost acoperit cu o pânză de aripi membranoase, şi înaintea ochilor ni s-a ivit, ca o vedenie fulgerătoare, o formă lunguiaţă ca un şarpe, cu ochii roşii, fioroşi şi lacomi, şi cu un cioc încovoiat, împodobit, spre surprinderea mea, cu dinţi strălucitori. În clipa următoare dispăruse şi în acelaşi timp dispăruse şi friptura noastră. La 20 de picioare de noi, o umbră uriaşă şi întunecată se ridica în sus, spre cer. Pentru scurt timp, aripile monstrului au întunecat stelele, apoi totul a dispărut dincolo de marginea stâncilor de peste capetele noastre. Am rămas toţi cu gura căscată în jurul focului, asemenea eroilor lui Virgiliu când au văzut harpiile coborând asupra lor. Summerlee a luat cuvântul cel dintâi:

 — Profesor Challenger, a zis el, cu glas solemn, care tremura de emoţie, îţi cer scuze. M-am înşelat şi te rog să uiţi tot ce s-a petrecut între noi.

Toate acestea le-a spus într-un mod elegant şi, pentru întâia oară, cei doi şi-au strâns mâinile. Măcar cu atâta ne-am ales de pe urma apariţiei neîndoielnice a primului nostru pterodactil. Împăcarea unor asemenea oameni merita o friptură furată.

Dar dacă unele forme de viaţă preistorică dăinuiau încă pe podiş, ele nu erau, probabil, prea numeroase, deoarece în următoarele trei zile n-am mai zărit nimic. În vremea asta, am străbătut spre nord-estul lanţului stâncos o regiune pustie, care avea când înfăţişarea unor stânci goale, când pe a unor mlaştini întunecate, pline de păsări sălbatice. Din această direcţie, podişul era cu totul inaccesibil, şi de n-ar fi fost un fel de drum de piatră care ducea de jur-împrejurul prăpastiei, nu ne-ar fi rămas altceva de făcut decât să ne întoarcem îndărăt. Adeseori ne cufundam până la brâu în mâlul unei mlaştini vechi, semitropicale. Şi, culmea neplăcerilor noastre, regiunea părea să fie patria prin excelenţă a şarpelui Jaracaca, cel mai veninos şi mai agresiv şarpe al Americii de Sud. Jivinele înspăimântătoare ne întâmpinau adesea de-a lungul acelei întinderi de pământ mlăştinos şi putred, târându-se şi ridicându-şi capul spre noi, şi numai ţinând armele mereu pregătite am putut scăpa teferi din această primejdie. O depresiune în formă de pâlnie, de un verde livid datorită lichenilor care putrezeau în ea, aflată în mijlocul mlaştinii, o să-mi rămână de-a pururea în amintire, ca un coşmar. Ea pare să fi fost cuibul propriu-zis al acestor jivine, de care povârnişurile erau pline şi care şerpuiau fără încetare spre noi, pentru că ceea ce caracterizează şarpele Jaracaca e intenţia permanentă de a ataca omul îndată ce-l simte. Erau prea mulţi ca să-i putem împuşca pe toţi, aşa că am luat-o la fugă de ne sfârâiau călcâiele. O să-mi amintesc toată viaţa cum ne uitam îndărăt, să vedem cât de departe erau capetele şi trupurile înspăimântătorilor noştri urmăritori, care se înălţau şi dispăreau printre trestii. Pe harta pe care o întocmeam, am numit locurile acelea  “mlaştina Jaracaca”.

În partea cea mai îndepărtată, lanţul de stânci îşi pierduse culoarea roşcată şi era acum cafeniu. Vegetaţia era risipită de-a lungul culmilor, înalte acum de numai 300 sau 400 de picioare, dar fără să întâlnim nicăieri vreun loc pe unde ne-am fi putut urca. În orice caz, un asemenea loc ar fi fost şi mai nepotrivit decât acela pe care-l găsisem la început. Înfăţişarea lor de prăpăstii inaccesibile se poate vedea din fotografiile pe care le-am luat în pustiul stâncos.

— Fără îndoială, am spus când am început să discutăm situaţia, fără îndoială că apa ploilor trebuie să-şi croiască, într-un fel, un drum ca să coboare de sus. Prin urmare trebuie neapărat să fie pe undeva, printre stânci, canale pe unde se scurg apele.

— Tânărul nostru prieten are sclipiri de luciditate, a făcut profesorul Challenger, bătându-mă pe umăr.

— Dar apa ploilor trebuie să coboare pe undeva! am repetat.

— Nu renunţă nici în ruptul capului la lucrul pe care a pus mâna! Din păcate, am văzut cu ochii noştri că nu există printre stânci asemenea canale de scurgere.

— Atunci unde se scurg apele?

— Cred că putem presupune, pe bună dreptate, că dacă nu se scurg în afară, se scurg înăuntru.

— Atunci trebuie să existe vreun lac înăuntru.

— Presupun că există.

— E mai mult ca probabil că lacul nu e decât un vechi crater, a adăugat Summerlee. Întreg masivul este, fără doar şi poate, de structură vulcanică. Dar oricum ar fi, nu m-ar mira ca podişul să semene cu o pâlnie şi să aibă o mare cantitate de apă în mijlocul lui, apă care s-o fi scurgând prin vreun canal subteran în mlaştinile Jaracaca.

— Se mai poate şi ca evaporaţia să menţină un echilibru, a observat Challenger.

Şi cei doi s-au cufundat în una din savantele lor discuţii, pe care noi, profanii, o înţelegem tot atât de uşor ca şi limba chineză.

În ziua a şasea am încheiat înconjurul stâncilor şi ne-am regăsit la locul de unde plecasem, lângă piscul cel singuratic. Eram nemângâiaţi, deoarece cercetările noastre fuseseră cum nu se poate mai amănunţite şi nu încăpea nicio îndoială că nu exista măcar un singur loc pe unde un om, fie el cât de bun acrobat, să poată nădăjdui să escaladeze stâncile. Iar locul însemnat cu cretă de Maple White ca fiind acela pe unde trecuse el era în prezent impracticabil.

Ce putem face acum? Atât stocurile noastre de provizii, cât şi muniţiile erau îndestulătoare, dar o să vină, totuşi, ziua când vor trebui împrospătate. Cam peste două luni încep ploile, care or să ne măture de acolo cu tabără cu tot. Stânca era mai tare ca marmura şi orice încercare de a ne croi o trecere până la o înălţime ca aceea depăşea atât posibilităţile noastre cât şi timpul pe care-l aveam la dispoziţie. Aşa că nu era de mirare că ne uitam unul la altul cu tristeţe în noaptea aceea şi că ne căutam păturile abia schimbând câte un cuvânt. Înainte de-a adormi, mi-l reamintesc pe Challenger cuprinzându-şi capul uriaş în mâini şi stând ghemuit înaintea focului ca un broscoi monstruos. Părea cufundat într-o cugetare adâncă şi nici n-a observat când i-am spus noapte bună.

Totuşi, un Challenger cu totul diferit ne-a întâmpinat în dimineaţa următoare, un Challenger a cărui înfăţişare răspândea bucuria şi mulţumirea de sine. Când ne-am adunat pentru micul dejun, el ne-a privit cu un aer umil şi parcă plin de rugăminţi şi cu o falsă modestie în ochi ca şi cum ne-ar fi spus: "Ştiu că merit toate imputările pe care mi le puteţi aduce, dar vă rog să-mi menajaţi sfiala şi să nu-mi spuneţi nimic". Barba i se zbârlea triumfătoare, pieptul îi ieşea în afară şi-şi ţinea mâna sub reverul hainei. Aşa se vedea el în imaginaţia lui, împodobind cândva soclul gol din Trafalgar Square, adăugând un nou monument oribil străzilor londoneze.

— Evrika! a strigat, şi dinţii i-au sclipit prin barbă. Domnilor, puteţi să mă felicitaţi, vă puteţi felicita şi dumneavoastră unul pe altul: problema e rezolvată.

— Aţi găsit un drum care să răzbească spre culmi?

— Aş îndrăzni să spun că da.

— Şi anume?

Drept răspuns, el a arătat piscul de stâncă din dreapta.

Obrajii noştri, al meu cel puţin, s-au lungit când ne-am uitat la el. Ştiam de la tovarăşii mei că piscul putea fi escaladat. Dar o prăpastie înspăimântătoare se deschidea între el şi podiş.

— N-o să putem trece niciodată peste prăpastie, am şoptit.

— Putem, în orice caz, să ajungem cu toţii în vârful piscului, mi-a răspuns el. Când o să ajungem sus, o să fiu în măsură să vă dovedesc că resursele unei minţi inventive nu sunt încă cu totul epuizate...

După ce am terminat micul dejun, am despachetat coletele în care profesorul Challenger adusese accesoriile necesare ascensiunii. El a scos din ele un colac de frânghii, din cele mai uşoare şi mai rezistente, în lungime de vreo l50 de picioare, cârlige de fier pentru agăţat şi tot soiul de alte dichisuri. Lord John era un alpinist experimentat, iar Summerlee luase parte în mai multe rânduri la câteva ascensiuni destul de grele. Aşa că, în realitate, eu eram singurul novice în materie de ascensiuni din toată expediţia. Dar puterea ca şi sprinteneala mea îmi puteau înlocui lipsa de experienţă.

La drept vorbind, nu era vorba de un lucru din cale afară de grozav, deşi au fost momente în care mi s-a zbârlit părul în cap. Prima jumătate mi s-a părut chiar foarte uşoară, dar de acolo înainte urcuşul s-a făcut tot mai anevoios, iar cele din urmă 50 de picioare le-am urcat agăţându-ne cu mâinile şi cu vârfurile picioarelor de asperităţile şi crăpăturile stâncii. Nici eu şi nici Summerlee n-am fi izbutit, dacă Challenger n-ar fi reuşit să ajungă înaintea noastră în vârf (era un spectacol extraordinar să vezi asemenea vioiciune la o făptură atât de greoaie) şi să lege frânghia de trunchiul copacului celui mare care se înălţa acolo. Ajutaţi în felul acesta, curând am fost în stare să ne căţărăm pe zidul dantelat, până ne-am văzut pe o mică platformă acoperită cu iarbă, de vreo 25 de picioare diametru, ce se întindea în vârful stâncii.

Prima impresie pe care am avut-o după ce mi-am recăpătat respiraţia a fost a minunatei privelişti a întregului ţinut pe care-l străbătusem. Toată câmpia braziliană părea că se desfăşoară sub noi, întinzându-se tot mai departe şi pierzându-se la orizont într-o ceaţă de un albastru întunecat. Pe primul plan erau povârnşurile presărate cu stânci şi împodobite cu ferigi arborescente. Mai încolo, la jumătatea drumului, puteam vedea, uitându-ne peste dealurile în formă de coamă, pe care se aşezase parcă o şa, desişul galben şi verde al bambuşilor printre care trecusem. Şi apoi, încetul cu încetul, vegetaţia devenea tot mai bogată, prefăcându-se până la urmă în pădurea cea uriaşă ce se întindea cât vedeai cu ochii pe o distanţă de cel puţin 2 000 de mile.

Sorbeam încă această minunată privelişte când mâna grea a profesorului s-a abătut pe umărul meu.

— Încoace, tânărul meu prieten, mi-a spus. "Vestigia nulla retrorsum". Nu te uita niciodată în urmă, ci totdeauna înainte, spre ţinta noastră glorioasă.

Când ne-am întors privirile, am văzut că înălţimea podişului era exact aceea la care ne aflam, iar marginea lui verde, acoperită cu tufişuri şi, pe ici pe colo, cu câte un copac, era atât de aproape, încât ar fi fost greu să-ţi închipui că ar putea să rămână inaccesibilă pentru noi. După o apreciere sumară, prăpastia nu era mai lată de 40 de picioare, dar, din alt punct de vedere, părea că are 40 de mile. Am cuprins cu un braţ trunchiul copacului şi m-am aplecat deasupra ei. Jos, departe, se vedeau umbrele mici şi întunecate ale servitorilor noştri, care se uitau în sus. Peretele de stâncă din faţa noastră era tot atât de pieptiş ca şi cel de sub noi.

—  E ciudat, într-adevăr, am auzit glasul aspru al profesorului Summerlee.

M-am întors şi l-am văzut cercetând cu mare atenţie copacul de care mă ţineam. Scoarţa aceea lucie şi frunzele mărunte şi pline de nervuri îmi păreau foarte cunoscute.

—  Dar e un fag! am strigat.

—  Exact, a răspuns Summerlee. E ca şi când ai întâlni un vecin de moşie într-o ţară îndepărtată.

— Nu numai un vecin de moşie, domnul meu, a zis Challenger, dar în acelaşi timp, dacă îmi daţi voie să lărgesc sfera comparaţiei dumneavoastră, şi un aliat de mina întâi. Acest fag va fi providenţa noastră.

—  Dumnezeule! a strigat lord John. O punte!

— Exact, dragii mei prieteni, o punte! Nu degeaba mi-am pierdut un ceas întreg noaptea trecută, concentrându-mi toată inteligenţa asupra acestei probleme. Îmi aduc aminte de o remarcă pe care i-am făcut-o cândva tânărului meu prieten, aci de faţă: i-am spus, anume, că G.E.C. nu e niciodată într-o formă mai bună decât atunci când se află încolţit, cu spatele la zid. Trebuie să recunoaşteţi că noaptea trecută ne aflam cu toţii într-o situaţie fără ieşire, cu spatele la zid. Dar când voinţa şi inteligenţa merg mână în mână, se găseşte totdeauna o ieşire. Trebuia găsit un pod suspendat, pe care să-l aruncăm peste prăpastie. Iată-l!

Era, fără îndoială, o idee strălucită. Copacul era înalt de cel puţin 60 de picioare, şi dacă ar fi căzut cum trebuia, ar fi acoperit uşor prăpastia. Când ne-am urcat, Challenger îşi legase de umăr securea cea mare. Acum mi-a întins-o.

— Tânărul nostru prieten are şi forţă musculară, şi nervi, a spus. Cred că e cel mai indicat pentru această treabă. Trebuie să te rog, totuşi, să fii atât de bun şi şă nu iei nici o iniţiativă, ci să faci întocmai aşa cum ţi se spune.

Ascultând sfaturile lui, am făcut câteva crestături în trunchiul copacului, aşa fel încât să fim siguri că o să cadă în direcţia unde doream. De altfel, copacul era în chip firesc uşor aplecat spre podiş, aşa că lucrul n-a fost prea greu de realizat. În cele din urmă m-am aşezat serios pe muncă, lovind trunchiul jos la bază. Lucram cu rândul, lord John şi cu mine. Cam peste o oră s-a auzit un pârâit puternic, copacul s-a aplecat şi apoi s-a prăbuşit înainte, amestecându-şi crengile cu tufişurile de peste prăpastie. Copacul cel voinic s-a rostogolit chiar în marginea platformei noastre şi, timp de o clipă tulburătoare, am crezut toţi că totul era pierdut. Dar copacul s-a legănat de câteva ori la câţiva ţoli de margine, apoi a rămas nemişcat. Puntea noastră spre necunoscut era realizată.

Fără să spunem un cuvânt, am strâns cu toţii mâna profesorului Challenger, care şi-a scos pălăria de pai şi s-a aplecat cu tot dinadinsul, pe rând, în faţa fiecăruia dintre noi.

— Revendic cinstea, a zis el, să pătrund cel dintâi în această lume necunoscută. Ce subiect palpitant pentru un viitor istoric!

Se şi apropiase de punte, când lord John l-a apucat de haină.

—  Dragul meu, i-a spus, nu pot cu nici un preţ să îngădui acest lucru.

—  Nu puteţi îngădui! Capul i s-a lăsat pe spate în timp ce barba i s-a repezit înainte.

—  Când e vorba de ştiinţă, după cum aţi văzut, mă conformez îndrumărilor dumneavoastră, deoarece sunteţi un om de ştiinţă. Dar şi dumneavoastră trebuie să urmaţi îndrumările mele când e vorba despre lucruri care sunt de competenţa mea.

—  Şi care-s acestea?

— Avem cu toţii câte o meserie, şi a mea e cea de soldat. După cât socotesc, suntem pe punctul de a pătrunde într-un ţinut nou, care poate fi, sau nu, plin de surprize şi de tot felul de duşmani. A ne avânta în el orbeşte, fără un pic de bun-simţ şi de răbdare, asta nu intră deloc în vederile mele.

Observaţia era prea înţeleaptă ca să fie dispreţuită.

Challenger a dat din cap şi şi-a ridicat umerii laţi.

— Bine, domnule. Şi ce propui dumneata?

— Mai întâi, ştim că am putea găsi acolo un trib de canibali, care-şi aşteaptă dejunul ascunşi printre tufişuri, a zis lord John, uitându-se pe cealaltă parte a podului. E mai sănătos să procedezi cu înţelepciune când e vorba să pătrunzi într-un viespar. Prin urmare, să întreţinem în noi nădejdea că nu ne aşteaptă nimic neplăcut acolo, dar în acelaşi timp, să procedăm ca şi cum aşa ceva ar fi cu neputinţă. În consecinţă, Malone şi cu mine vom coborî şi ne vom întoarce cu puştile, cu Gomez şi cu ceilalţi. Unul din noi va putea trece atunci dincolo, iar ceilalţi îl vor acoperi cu tirul puştilor lor până când îşi va da seama că totul e în ordine şi că tot grupul poate trece de partea cealaltă.

Challenger stătea pe butucul rămas după ce se tăiase copacul şi-şi arăta nerăbdarea. Dar Summerlee şi cu mine am fost de părere că lord John avea dreptul să hotărască de câte ori se prezentau asemenea amănunte de ordin practic. Ascensiunea era acum mult mai uşoară de când frânghia spânzura de-a lungul porţiunii celei mai greu de urcat a stâncii. A trecut o oră până am adus sus carabinele şi o puşcă de vânătoare. Metişii s-au urcat şi ei şi, la porunca lui lord John, au adus şi un balot cu provizii pentru cazul când prima noastră expediţie avea să dureze mai multă vreme. Fiecare din noi purta în bandulieră cartuşiera respectivă.

— Şi acum, Challenger, dacă doreşti cu orice preţ să fii primul care trece dincolo... a zis lord John, după ce toate pregătirile erau terminate.

— Vă sunt foarte îndatorat pentru graţioasa dumneavoastră îngăduinţă, i-a răspuns profesorul cel veşnic iritat. (Niciodată nu văzusem un asemenea om, care să nu sufere nici o formă de autoritate.) Deoarece sunteţi atât de bun şi-mi acordaţi această învoire, o să-mi îngădui, desigur, a face pe pionierul în această împrejurare.

Călare, cu câte un picior spânzurându-i de-o parte şi de alta în prăpastie şi cu securea legată la spinare, săltându-se succesiv de-a lungul trunchiului, Challenger a ajuns repede de partea cealaltă. S-a ridicat în picioare şi, înălţându-şi braţele, şi le-a fluturat prin aer strigînd:

— În sfârşit! În sfârşit!

M-am uitat la el cu oarecare frică şi cu o uşoară strângere de inimă, gândindu-mă că-l poate aştepta o soartă cumplită, care s-ar ivi de după perdeaua de verdeaţă din spatele lui. Dar totul era liniştit, afară de o pasăre ciudată, multicoloră, care şi-a luat zborul de sub picioarele lui şi a dispărut printre copaci.

Al doilea care a trecut a fost Summerlee. Forţa nervoasă care se ascundea în făptura lui plăpândă era, pur şi simplu, admirabilă. A stăruit să i se lege două puşti în spinare, aşa că, după trecerea lui, amândoi profesorii erau înarmaţi. După aceea a venit rândul meu. Îmi dădeam osteneala să nu mă uit în jos, în prăpastia îngrozitoare peste care treceam. Summerlee mi-a întins patul puştii lui şi, o clipă mai târziu, eram în măsură să-l apuc de mână. Cât despre lord John, el a păşit pe copac — a păşit, în adevăratul înţeles al cuvântului, fără niciun sprijin! Nervii lui trebuie să fi fost de oţel!

Prin urmare, toţi patru eram aproape de ţara visată, de lumea dispărută a lui Maple White! Trăiam clipele triumfului! Cine ar fi bănuit că erau atât de apropiate de ale dezastrului? Daţi-mi voie să vă povestesc, cât mai pe scurt cu putinţă, cum s-a abătut asupra noastră groaznica lovitură care ne-a lăsat zdrobiţi.

Părăsisem marginea podişului şi pătrunsesem cam 50 de iarzi în mărăciniş când, în spatele nostru, s-a auzit un zgomot îngrozitor de prăbuşire. Avântându-ne laolaltă, ne-am repezit spre locul de unde plecasem. Puntea dispăruse. M-am uitat în josul stâncii.

Crengi încâlcite, un trunchi sfărâmat, o masă informă: fagul nostru! Să se fi prăbuşit marginea podişului împreună cu copacul? O clipă, gândul acesta şi-a făcut drum în minţile noastre. Dar el a dispărut când, de cealaltă parte a piscului, s-a ivit încet o faţă negricioasă, faţa metisului Gomez. Da, el era, Gomez, dar nu acela pe care-l cunoşteam, împietrit ca o mască şi cu surâsul lui umil. Avea acum ochii strălucitori, trăsăturile schimonosite şi obrajii congestionaţi de ură, de bucuria nebună a omului care s-a răzbunat.

— Lord Roxton! a urlat el. Lord John Roxton!

— Ce este? i-a răspuns tovarăşul nostru. Aici sunt.

Un hohot de râs s-a rostogolit peste prăpastie.

— Da, câine englez, acolo eşti şi acolo ai să rămâi! Am aşteptat, am tot aşteptat... În sfârşit a bătut şi ceasul răzbunării mele! Chinul pe care l-ai suferit la urcuş nici nu se compară cu cel pe care-o să-l suferi la coborâş! Nebuni ce sunteţi, iată-vă prinşi în capcană! Şi încă toţi, toţi!

Am rămas ţintuiţi locului, muţi de mirare. O creangă ruptă, rămasă în iarbă, ne-a arătat pârghia de care se slujise ca să facă să alunece puntea. Faţa lui Gomez a dispărut o clipă, apoi a apărut iar, mai turbată încă.

— Puţin a lipsit să nu vă zdrobim sub o stâncă acolo, în peşteră, a strigat el. Dar e mai bine aşa. Acum vă aşteaptă moartea, cu încetul, moartea înspăimântătoare. Oasele voastre or să putrezească acolo sus şi nimeni n-o să le ştie vreodată locul, nimeni n-o să le sape cândva vreun mormânt! În ceasul agoniei, gândiţi-vă la Lopez pe care l-aţi ucis acum 5 ani pe malurile Putomayului. Eu sunt fratele lui. Şi acum, orice s-ar întâmpla, pot să mor liniştit, pentru că l-am răzbunat!

Un pumn furios s-a repezit spre noi, apoi totul a reintrat în linişte.

Odată răzbunat, lui Gomez nu-i rămânea decât să fugă, ca să nu i se întîmple nimic. Dar dorinţa aceea nebună de a dramatiza, căreia un latin nu-i poate rezista niciodată, i-a adus pieirea. Roxton, acela care pe locurile acestea fusese poreclit "Biciul lui Dumnezeu”, nu era omul să se lase provocat fără să răspundă. Ca să coboare, metisul trebuia să înconjoare stânca. Lord John nu l-a aşteptat să atingă pământul. Alergînd spre marginea podişului, s-a instalat într-un punct de unde putea să-l nimerească. Am auzit o uşoară detunătură, un strigăt puternic, zgomotul unui trup care se prăbuşeşte şi lord Roxton s-a întors spre noi, cu faţa împietrită.

— M-am purtat ca un neghiob, a zis cu amărăciune în glas. Din pricina nesocotinţei mele vă găsiţi acum la strâmtoare. Datoriile de sânge nu se şterg multă vreme din sufletul acestor oameni. Ar fi trebuit să-mi aduc aminte de asta şi să mă păzesc puţin.

— Şi celălalt? Pentru că au trebuit să pună umărul doi ca să urnească din loc copacul.

— L-aş fi putut împuşca şi pe el, dar l-am lăsat să trăiască. Nu e sigur c-a fost complice. Dar poate că ar fi fost mai bine dacă-l ucideam, pentru cazul când, după cum spuneaţi, l-ar fi ajutat...

Acum când fapta metisului ni-l demascase, ne aminteam fiecare de câte o trăsătură suspectă de-a lui: dorinţa lui permanentă de a ne cunoaşte intenţiile, faptul că-l surprinsesem într-o seară ascultând în spatele cortului, privirile furişe de ură care-i scăpau câteodată... Discutam încă, încercând să ne adaptăm noii stări de lucruri, când ne-a atras atenţia o scenă ciudată care se petrecea în câmpie, sub noi.

Un om îmbrăcat în haine albe, care nu putea fi decât metisul supravieţuitor, fugea cum nu fuge nimeni decât în faţa morţii. După el, la câţiva paşi, alerga în galop o făptură de abanos: credinciosul nostru Zambo. L-am văzut pe negru sărind asupra metisului şi înnodându-i braţele în jurul gâtului. S-au rostogolit amândoi la pământ, apoi Zambo s-a ridicat, s-a uitat la omul culcat la picioarele lui şi a început să alerge spre noi, dând vesel din mână. Forma cea albă a rămas nemişcată în câmpie.

Cei doi trădători îşi ispăşiseră crima. Dar situaţia noastră nu era cu nimic mai bună. N-aveam nici un mijloc să punem din nou piciorul pe piscul de stâncă. Până atunci aparţinusem lumii; de aci încolo nu mai aparţineam decât podişului. Orice legătură între lumea civilizată şi podiş fusese întreruptă. Sub ochii noştri se întindea câmpia, la capătul căreia ne aşteptau bărcile. Mai departe, dincolo de orizontul de ceaţă violetă, ne aştepta râul, la capătul căruia era civilizaţia. Dar între noi şi toate acestea, nu mai era nicio legătură. Geniul omenesc nu ne mai putea oferi niciun mijloc de a restabili, pe deasupra prăpastiei, vreun drum între vieţile noastre trecute şi noi, cei de azi. O clipă fusese de ajuns ca să ne răstoarne toate condiţiile vieţii.

Acesta a fost momentul când am putut să apreciez, într-adevăr, stofa din care erau croiţi cei trei prieteni ai mei. Serioşi, desigur, şi duşi pe gânduri, ei păstrau totuşi o netulburată seninătate. Pentru că, în clipa aceea, nu puteam face nimic altceva decât să aşteptăm cu răbdare, stând printre mărăcini, sosirea lui Zambo. În sfârşit, faţa lui cinstită de Hercule negru s-a ivit în vârful piscului.

— Ce să fac acum? a strigat el. Spuneţi-mi şi eu mă execut.

Dar răspunsul la această întrebare nu era uşor de dat. Un singur lucru era limpede: Zambo rămăsese singura noastră legătură cu lumea dinafară. Nu trebuia, sub nici un motiv, să-l lăsăm să plece.

— Nu, nu! ne striga el, n-o să vă părăsesc! Totdeauna şi cu orice risc o să mă găsiţi aici. Dar e cu neputinţă să-i mai ţinem pe indieni. Au început să vorbească prea mult... Curupuri sălăşluieşte acolo sus. Vor să plece. Îngăduiţi-mi să le dau drumul.

Era fapt constatat că, în timpul din urmă, indienii dădeau semne de oboseală şi de nerăbdare. Zambo avea dreptate, nu i-ar mai fi putut opri.

—  Fă-i să aştepte până mâine, Zambo, l-am rugat. Vreau să le încredinţez o scrisoare.

—  Prea bine, stăpâne! Vă făgăduiesc că or să aştepte până mâine. Dar, deocamdată, ce trebuie să fac?

Deocamdată avea foarte multe de făcut, şi le-a făcut pe toate de minune. Mai întâi a dezlegat frânghia legată de trunchiul fagului şi ne-a aruncat unul din capete. Era subţire, dar cât se poate de solidă, şi, dacă nu ne puteam gândi s-o folosim ca punte, o să-i preţuim fără îndoială calităţile cu prilejul vreunei ascensiuni. Apoi a legat de celălalt capăt sacul cu provizii, pe care-l adusesem în vârful piscului, aşa că l-am putut trage spre noi. În felul acesta, chiar dacă n-am mai fi găsit pe podiş nimic altceva, aveam hrana asigurată pentru cel puţin o săptămână. În sfârşit, a coborât ca să aducă alte colete în care erau tot felul de lucruri, mai ales muniţii, le-a ridicat sus, iar noi le-am tras cu frînghia. Se lăsase noaptea când s-a coborât pentru ultima oară, făgăduindu-mi din nou că o să-i oprească pe indieni până a doua zi dimineaţa.

Prin urmare, cea dintâi noapte pe podiş mi-am petrecut-o scriind toate acestea la lumina slabă a unui opaiţ.

Ne-am aşezat tabăra şi am cinat chiar pe marginea stâncii. Două sticle de "Apollinaris", scoase din sac, ne-au îngăduit să ne potolim setea. Aveam neapărat nevoie să găsim apă. Dar fără îndoială că însuşi lord John se gândea că avusesem, pentru o singură zi, destule peripeţii, şi apoi niciunul dintre noi nu se simţea în stare să meargă mai departe.

Din prudenţă, am găsit cu cale că era mai bine să nu aprindem focul şi să nu facem zgomot.

Mâine, sau mai bine zis astăzi, deoarece zorile m-au găsit aplecat încă pe foile acestea, vom începe să cercetăm acest ţinut ciudat. Nu ştiu dacă voi mai putea scrie, şi când. Indienii noştri n-au părăsit încă posturile. Credinciosul Zambo n-o să uite desigur că peste o clipă trebuie să ia această scrisoare. Va ajunge vreodată la dumneata?...

P.S. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât situaţia noastră mi se pare mai fără scăpare. Nu văd nicio posibilitate de întoarcere. Dacă ar exista pe marginea podişului un copac destul de înalt, l-am putea arunca peste prăpastie. Dar la 50 de paşi în jur nu se vede niciunul. Chiar dacă am pune umărul cu toţii n-am putea ajunge niciodată să târâm un trunchi care să ne folosească în acest scop. Bineînţeles că frânghia e prea scurtă ca să ne servească la coborât. Da, situaţia noastră e disperată, disperată!

Cap8