sâmbătă, 22 iunie 2013

O poveste a lui Voltaire (7)

Discuţii şi audienţe
Astfel Zadig îşi arăta înţelepciunea minţii şi bunătatea sufletului. Lumea îl admira şi totuşi îl şi iubea. Trecea drept cel mai fericit dintre oameni; ţara întreaga era plină de numele lui; toate femeile se uitau la dânsul; toată lumea lăuda spiritul lui de dreptate; savanţii îl priveau ca pe un oracol; chiar şi preoţii mărturiseau că ştie mai multe decât bătrânul arhimag Yebor. Nici vorbă nu mai era să fie dat în judecată pentru grifoni. Nimeni nu credea decât ceea ce i se părea lui vrednic de crezut.
    Era în Babilon o mare neînţelegere, care ţinea de vreo mie cinci sute de ani şi care împărţea ţara în două secte la fel de îndârjite. Una pretindea că trebuia să intri în templul lui Mithras numai cu piciorul stâng; cealaltă nu putea suferi acest obicei şi intra numai cu piciorul drept. Toţi aşteptau acum marea sărbătoare a focului sfânt ca să afle care sectă va fi sprijinită de Zadig. Lumea întreagă avea ochii aţintiţi asupra picioarelor lui şi tot oraşul era în agitaţie şi aşteptare. Zadig intră în templu sărind cu amândouă picioarele deodată şi dovedi după aceea printr-o cuvântare plină de elocinţă că Dumnezeul cerului şi al pământului, care nu face deosebire de persoane, nu face deosebire nici între piciorul drept şi piciorul stâng.
Invidiosul şi nevastă-sa pretinseră că în cuvântarea lui nu erau destule figuri, că nu pusese îndeajuns să joace munţii şi dealurile. „E sec şi fără talent, spuneau ei; nu vezi la dânsul nici marea care o ia la fugă, nici stelele care cad, nici soarele care se topeşte ca ceara; n-are nimic din stilul cel bun, oriental.“ Zadig se mulţumea să aibă stilul raţiunii. Toată lumea se dădu de partea lui, şi asta nu pentru că era pe calea cea dreaptă, nu pentru că era un om cu judecată, nu pentru că merita să fie iubit, ci pentru că era mare vizir.
Tot aşa de bine puse el capăt marelui proces dintre magii albi şi magii negri. Albii spuneau că atunci când te rogi lui Dumnezeu e o nelegiuire să te întorci cu faţa la răsăritul de iarnă; negrii ziceau că Dumnezeu dispreţuia rugăciunile oamenilor care se întorceau către apusul de vară. Zadig hotărî că fiecare poate să se întoarcă încotro pofteşte.
Zadig găsi secretul de a isprăvi dimineaţa cu toate treburile, atât cu cele particulare, cât şi cu cele obşteşti, iar în restul zilei se ocupa de înfrumuseţarea Babilonului. Punea să se reprezinte tragedii la care lumea plângea şi comedii la care râdea; lucrul acesta nu mai era la modă demult şi el îl înfiinţă din nou fiindcă era om de gust. N-avea pretenţia că ştie mai mult decât artiştii; îi răsplătea cu daruri şi distincţii şi nu era invidios în taină din cauza talentului lor. Seara îl înveselea mult pe rege şi mai ales pe regină. Regele spunea: „Ce ministru mare!” Regina spunea: „Ce drăguţ ministru!” şi amândoi adăugau: „Ar fi fost păcat să-l spânzure”.
Niciodată până atunci un dregător nu fusese silit să primească în audienţă atâtea cucoane. Cele mai multe veneau la el ca să discute despre treburi pe care nu le aveau şi numai ca să stea de vorbă cu dânsul. Soţia Invidiosului veni printre cele dintâi; se jură pe Mithras, pe Zend-Avesta şi pe focul cel sfânt că nu putuse să sufere purtarea lui bărbatu-său; îi spuse apoi că bărbatul acesta al ei e gelos şi bădăran; îi mai dădu să înţeleagă că zeii l-au pedepsit nehărăzindu-i preţioasele efectee ale acelui foc sfânt care-l face pe om să semene cu zeii.  În sfârşit, cucoana lăsă să-i cadă jartiera. Zadig ridică de jos cu curtenia lui obişnuită, dar nu o la loc la genunchiul doamnei. Şi această mică greşeala, dacă este o greşeală, a fost pricina celor mai cumplite nenorociri. Zadig nu se gândi la asta, dar soţia Invidiosului se gândi mult.
In fiecare zi se înfăţişau la dânsul o mulţime de femei. Analele secrete ale Babilonului spun că o dată s-a lăsat dus de ispită, dar că singur s-a mirat văzând că plăcerea lui era fără voluptate şi că în toiul îmbrăţişărilor se gândea în altă parte. Femeia căreia îi dădu, fără să-şi dea seama, dovezi de protecţie, era o doamnă din suita reginei Astarte. Această drăgăstoasă babiloniană îşi spunea ca să se consoleze: „Multe treburi mai are omul acesta în cap dacă se gândeşte la ele chiar în toiul dragostei”. În clipa când cei mai mulţi oameni nu spun nimic şi când alţii nu rostesc decât vorbe sfinte, Zadig strigă: „Regina!” Babiloniana crezu că în sfârşit şi-a venit în fire tocmai când trebuia şi că îi spunea „Regina mea!“ Dar Zadig, tot fără să se gândească, rosti numele Astartei. Doamna, care în aceste împrejurări fericite credea că totul e pentru dânsa, îşi închipui că asta înseamnă: „Eşti mai frumoasă decât regina Astarte!” Ea ieşi din seraiul lui Zadig cu daruri foarte frumoase. Se duse la Invidioasa, cu care era prietenă bună, şi îi povesti cum a fost. Invidioasa fu loarte necăjită că Zadig o preferase pe cealaltă.
Nici n-a binevoit măcar, spuse ea, să-mi lege jartiera asta, pe care nici nu mai vreau s-o port.
- O! O! spuse către Invidioasă fericita, văd că porţi aceleaşi jartiere ca şi regina. Le faci la aceeaşi croitoreasă?
- Invidioasa căzu pe gânduri, nu răspunse şi se duse să se sfătuiască cu bărbatu-său, Invidiosul.
În vremea asta, Zadig băgă de seamă că era totdeauna cu gândul aiurea când dădea audienţe şi când judeca; nu ştia însă din ce pricină şi asta era singura lui mâhnire.
Odată avu un vis. Se făcea că şedea culcat mai întâi pe nişte iarbă uscată, în care erau şi câteva fire ţepoase care îl supărau, şi pe urmă se făcea că stă tolănit pe un pat de trandafiri din care ieşea un şarpe care îl înţepa în inimă cu limba lui ascuţită şi veninoasă. „Vai! îşi spuse el, am stat mult timp culcat pe iarba aceea uscată şi ţepoasă; acum şed pe patul de trandafiri, dar cine va fi şarpele?“


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!