Somnul de veci (17)

ŞAPTESPREZECE

O semilună lucea pal într-un cerc de ceaţă prin­tre ramurile înalte ale eucalipţilor de pe Laverne Terrace. Un radio urla din răsputeri dintr-o casă, jos pe deal. Băiatul opri maşina înaintea gardului viu din faţa casei lui Geiger, stinse motorul şi ră­mase cu privirea aţintită drept şi cu amândouă mâinile pe volan. Prin gardul viu nu răzbătea nicio lumină.

— E cineva acasă, băiete?

— Ar trebui să ştii.

— De unde vrei să ştiu?

— Du-te...

— Aşa ajung unii să-şi pună dinţi falşi.

Mi-i arătă pe-ai lui, într-un rânjet întins pe buze. Apoi deschise uşa cu piciorul şi ieşi. Am ieşit grăbit după el. Stătea cu pumnii pe şolduri, uitându-se tăcut la casa de deasupra gardului viu.

— În regulă, i-am spus. Ai cheia. Hai să in­trăm.

— Cine-a spus că am cheia?

— Nu încerca să mă duci, amice. Protectorul tău ţi-a dat o cheie. Ai şi o cămăruţă curată, sim­patică şi bărbătească acolo. Te dădea afară şi în­cuia odaia când primea vizite feminine. Era ca Cezar, soţ pentru femei şi soţie pentru bărbaţi. Crezi că nu-i pot dibui pe tipii de teapa voastră?

Deşi ţineam încă pistolul mai mult sau mai puţin îndreptat spre el, se repezi la mine. Îmi expedie o directă în bărbie. M-am dat înapoi destul de iute ca să nu cad, deşi am încasat lovitura aproape din plin. Directa ar fi trebuit să fie în forţă, dar un efeminat n-are niciodată destulă putere în oase, in­diferent de cum arată.

Am zvârlit arma la picioarele băiatului şi i-am spus:

— Poate c-ai nevoie de ea.

Se aplecă fulgerător s-o ridice. N-avea nimic lent în mişcări. I-am tras un pumn în gât. Căzu într-o parte, împleticindu-se, căutând arma, dar fără s-o apuce. Am ridicat-o şi-am aruncat-o în maşină. Băiatul se sculă în patru labe, privind furios cu ochii larg deschişi. Tuşi şi scutură din cap.

— N-ai chef să te baţi, i-am spus. Îţi iroseşti prea mult vigoarea.

Avea chef de bătaie. Se aruncă asupra mea ca un planor, catapultat, încercând să mă placheze ca la rugby. M-am dat într-o parte, l-am apucat de gât şi i l-am strâns. Se izbi tare de pavaj, apoi se sculă în picioare şi îşi puse mâinile în acţiune, acolo unde doare mai rău. L-am strâns mai mult şi l-am ridicat niţel în sus. Mi-am apucat încheietura mâinii drepte cu mâna stângă, mi-am proptit osul şoldului drept în el şi o clipă a avut loc o balanţă a greutăţilor. Părea că atârnăm acolo, în lumina ceţoasă a lunii, gâfâind din greu, două creaturi groteşti, ale căror picioare zgâriau şoseaua.

L-am prins cu braţul drept de gâtlej şi-am strâns cu toată forţa. Picioarele începură să i se agite dis­perat şi încetă să mai gâfâie. Era imobilizat într-o strânsoare de oţel. Piciorul stâng i se întinse într-o parte şi genunchiul i se înmuie. L-am mai ţinut o jumătate de minut. Se lăsă moale în braţele mele, o greutate imensă, pe care de-abia o puteam susţine. Atunci i-am dat drumul. S-a întins la picioarele mele în nesimţire. M-am dus la maşină şi am luat din buzunarul portierei o pereche de cătuşe, i-am sucit braţele la spate şi i le-am fixat. L-am ridicat de subsuori şi-am reuşit să-l târăsc până dincolo de gardul viu, să nu fie văzut din stradă. M-am în­tors la maşină, am condus-o cam treizeci de metri pe coasta dealului şi am încuiat-o.

Era încă în nesimţire când m-am înapoiat. Am descuiat uşa casei, l-am târât înăuntru şi-am închis uşa. Începu să geamă. Am aprins o lampă. Ochii îi clipiră şi coborâră lent asupra mea.

M-am aplecat, ferindu-mă din calea genunchilor lui şi i-am spus:

— Stai liniştit sau ai să mai primeşti o porţie. Stai cuminte şi ţine-ţi respiraţia. Ţine-o până nu mai poţi, apoi spune-ţi că trebuie să respiri, că te-ai înnegrit la faţă, că-ţi sar ochii din cap, c-ai să res­piri chiar acum, atât doar că stai bine legat pe scaun, în celula de gazare curată şi simpatică, la San Quentin, şi că atunci când ai să respiri ai să te lupţi din răsputeri să n-o faci, pentru că n-ai să primeşti aer în piept, ci gaze de acid cianhidric. Asta-i ceea ce se cheamă astăzi o execuţie umană în statul nostru.

— Du-te... zise el cu un suspin slab şi înspăimântat.

— Ai să dai o declaraţie, amice, să nu-ţi închipui c-ai să scapi. Ai să spui exact ceea ce vrem să spui şi nimic din ce nu vrem să spui.

— Du-te...

— Dacă mai repeţi asta, îţi pun o pernă sub cap

Îşi strâmbă buzele. L-am lăsat culcat pe duşu­mea, cu încheieturile încătuşate la spate şi cu obra­zul îngropat în covor, iar în singurul ochi vizibil o strălucire animalică. Am mai aprins o lampă şi-am intrat în coridorul din dosul salonului. Dor­mitorul lui Geiger nu părea să fi fost deranjat. Am deschis uşa, descuiată de data asta, a dormitorului din partea opusă a holului. În cameră pâlpâia vag o lumină şi mirosea a lemn de santal. Două conuri de cenuşă de tămâie se adunaseră alături, pe birou, pe o tăviţă de aramă. Lumina provenea de la două luminări înalte şi negre fixate în sfeşnice lungi de treizeci de centimetri. Sfeşnicele erau aşezate pe scaune drepte, necapitonate, de o parte şi de alta a patului.

Pe pat zăcea Geiger. Cele două fâşii de mătase chinezească brodată, care dispăruseră la prima mea vizită, formau un fel de cruce a sfântului Andrei pe mijlocul trupului său, ascunzând piepţii mânjiţi de sânge ai hainei de casă chinezească. Sub cruce, picioarele îmbrăcate în pantaloni de pijama negri, stăteau ţepene şi drepte. Mai avea încă papucii de casă, cu tălpi de pâslă albă şi groasă. Braţele îi erau încrucişate peste cruce, cu palmele pe umeri, cu degetele adunate şi întinse drept. Ţinea gura în­chisă iar mustaţa lui gen Charlie Chan părea la fel de falsă ca o perucă. Nasul lat era ţeapăn şi alb. Ochii erau aproape închişi. Luciul slab al ochiului de sticlă captă lumina şi-mi clipi complice.

Nu l-am atins. Nu m-am apropiat prea mult de el. Era desigur rece ca gheaţa şi ţeapăn ca o scândură.

În curentul provocat de uşa deschisă, luminările negre palpitară. Pe marginea lor alunecau încet pi­cături de ceară neagră. Aerul încăperii puţea şi părea ireal. Am ieşit, am închis din nou uşa şi m-am înapoiat în salon. Băiatul nu se mişcase. Am rămas în picioare, trăgând cu urechea să aud sirenele po­liţiei. Totul se reducea la cât de repede va vorbi Agnes şi la ce va spune. Dacă pomenea de Geiger, poliţia putea să sosească în orice clipă. Dar era cu putinţă să nu vorbească ceasuri întregi. Era cu putinţă chiar să fi fugit de-acolo.

M-am uitat în jos la băiat.

— Vrei să te ridici, amice?

Închise ochii şi simulă că doarme. M-am apropiat de birou, am tras spre mine telefonul de culoarea dudei şi-am format numărul de la biroul lui Bernie Ohls. Am aflat că plecase acasă la ora şase. I-au telefonat acasă. Se afla acolo.

— Marlowe la aparat. Au găsit cumva băieţii tăi un revolver asupra lui Owen Taylor, azi-dimineaţă?

L-am auzit cum îşi râcâie gâtlejul iar apoi cum încearcă să-şi ascundă surpriza din glas.

— Asta ţine de secretul conducerii anchetei, spuse el.

— Dac-au găsit, atunci revolverul avea trei gloanţe trase.

— De unde dracu ştii? întrebă Ohls calm.

— Vino la Laverne Terrace, nr. 7244, colţ cu Bulevardul Laurel Canyon. Am să-ţi arăt în ce s-au înfipt gloanţele lipsă.

— Deci, aşa stau lucrurile, hm?

— Chiar aşa.

— Uită-te pe fereastră şi-ai să mă vezi dând colţul străzii, zise Ohls. Mi s-a părut mie că purtarea ta e cam ciudată în această afacere.

— Ciudat nu-i câtuşi de puţin cuvântul potrivit, i-am ăspuns.

Cap16