Somnul de veci (20)

Douăzeci

Căpitanul Gregory, de la Biroul de persoane dis­părute, aşeză cartea mea de vizită pe biroul lui larg şi plat, aşa încât colţurile ei să fie exact paralel cu marginile biroului. O studie cu capul lăsat într-o parte, bombăni, se răsuci pe scaunul rotativ şi se uită pe fereastră la ultimul etaj, cu ferestre zăbrelite, al Palatului de justiţie, la câteva zeci de metri mai departe. Era un om corpolent, cu ochi obosiţi şi cu mişcările lente şi calculate ale unui paznic de noapte. Avea o voce plată, inexpresivă şi neinteresată de cele spuse de interlocutor.

—  Detectiv particular..... zise el fără să se uite deloc la mine, şi continuând să privească pe fe­reastră.

Din măciulia unei pipe din rădăcini, înne­grită, care îi atârna în colţul gurii, se ridica un fir de fum. 

—  Ce pot să fac pentru dumneata?

—  Lucrez pentru generalul Guy Sternwood de pe Alta Brea Crescent, nr. 3765, West Holly­wood.

Căpitanul Gregory suflă puţin fum prin colţul gurii fără să scoată pipa.

—  În ce chestiune?

—  Nu chiar în domeniul dumitale, dar sunt interesat de ceva. Am crezut c-ai putea să mă ajuţi.

—  În ce chestiune să te ajut?

— Generalul Sternwood e un om bogat. E vechi prieten cu tatăl procurorului districtual. Dacă doreşte să angajeze permanent un om care să-i facă diverse comisioane, nu înseamnă că n-are încredere în poli­ţie. E doar un lux pe care şi-l poate îngădui.

— Ce te face să crezi c-am să întreprind ceva pen­tru el?

Nu i-am răspuns. Se întoarse încet şi greoi pe scaunul turnant şi-şi aşeză ferm picioarele mari pe linoleumul care acoperea duşumeaua. Biroul lui mirosea a mucegaiul anilor de serviciu. Mă privi sumbru.

— Nu vreau să-ţi pierzi timpul, căpitane, i-am spus, şi-am împins scaunul în spate.

Nu s-a clintit. Rămase cu ochii lui incolori şi obosiţi aţintiţi asupra mea.

— Îl cunoşti pe procurorul districtual? mă în­trebă el.

— L-am cunoscut. Am lucrat pentru el odinioară. Îl cunosc foarte bine pe Bernie Ohls, anchetatorul lui principal.

Căpitanul Gregory întinse mâna după telefon şi mormăi în el:

— Dă-mi-l pe Ohls, de la biroul procurorului districtual.

Se aşeză la loc şi puse telefonul în furcă. Trecură câteva clipe. Fumul se înălţa din pipă. Avea o privire grea şi imobilă, ca şi mâna lui. Telefonul sună şi Gregory apucă cu mâna stângă cartea mea de vizită.

— Ohls? Aici e Al Gregory, de la cartierul general al poliţiei. Un anume Marlowe se află în biroul meu. Cartea lui de vizită îl recomandă ca detectiv particu­lar. Vrea unele informaţii de la mine... Da? Cum arată?... În regulă, îţi mulţumesc.

Lăsă telefonul în furcă, îşi scoase pipa din gură şi o umplu cu tutun apăsând cu capătul de alamă al unui creion greu. O făcu cu grijă şi cu un aer solemn, ca şi cum ar fi fost un lucru la fel de important ca tot ce avea de făcut în acea zi. Se aplecă pe spate şi îmi aruncă o nouă privire.

— Ce doreşti?

— Să-mi dai o idee de ce-aţi făcut, dac-aţi aflat ceva între timp.

Reflectă:

— Regan? întrebă el în cele din urmă.

— Evident.

— Îl cunoşti?

— Nu l-am văzut niciodată. Am auzit că-i un irlandez arătos, aproape de patruzeci de ani, care pe vremuri s-a ocupat cu traficul ilegal de alcool, şi s-a căsătorit cu fata mai mare a generalului Sternwood, iar căsătoria n-a ţinut. Mi s-a spus c-a dispărut cam acum o lună.

—  Sternwood ar fi trebuit să se considere fericit, în loc să angajeze un detectiv particular ca să-şi piardă vremea căutând la întâmplare.

—  Generalul a ţinut foarte mult la el. Se întâmplă. Bătrânul e paralizat de ambele picioare şi singur. Regan avea obiceiul să stea cu el şi să-i ţină tovărăşie.

—   Şi ce crezi că poţi să faci tu, ce nu putem face noi?

—  Absolut nimic în ce-l priveşte pe Regan. Dar mai există o latură cam misterioasă a afacerii, un şantaj. Vreau să mă conving că Regan nu-i ameste­cat. Ar putea să-mi fie de folos dac-aş şti unde e sau unde nu e.

—  Aş vrea să te ajut, amice, dar habar n-am unde-i. A tras cortina şi-a dispărut. Asta-i tot.

—  Foarte greu să te ascunzi fără să afle departamentul dumitale, nu-i aşa, căpitane?

—  Mda... dar uneori se poate... pentru o vreme. Apăsă pe o sonerie de pe marginea biroului. O femeie de vârstă mijlocie vârî capul pe uşa laterală.

—  Dă-mi dosarul lui Terence Regan, Abba.

Uşa se închise. Căpitanul Gregory şi cu mine ne-am uitat unul la altul mai departe, în tăcerea grea. Uşa se deschise din nou şi femeia aşeză pe biroul lui un dosar cu copertă verde, de care atârna o fişă. Căpita­nul Gregory îi mulţumi cu o mişcare a capului, îşi puse o pereche de ochelari cu rame masive de corn pe nasul striat de vinişoare şi răsfoi încet pagi­nile dosarului. Mi-am răsucit o ţigară.

— A întins-o la 16 septembrie, zise el. Singurul lucru important legat de această dată e că şoferul avea atunci zi liberă şi nimeni nu l-a văzut pe Regan ieşind cu maşina. Deşi era târziu după-amiază. Peste patru zile am găsit maşina într-un garaj aparţinând unei aşezări cu bungalow-uri luxoase, aproape de Sunset Towers. Garajistul a raportat maşina biroului de automobile furate, spunând că nu-i de-a lor. Locul se numeşte Casa de Oro. E ceva în legă­tură cu ea, am să-ţi spun într-o clipă. N-am descope­rit nimic în legătură cu cine-a adus maşina acolo. Am luat amprentele de pe automobil, dar n-am găsit nici una care sa figureze în fişele noastre. Maşina din garaj nu părea să fi fost folosită la o afa­cere suspectă, deşi au existat motive s-o credem. Se leagă de altceva despre care am să-ţi pomenesc imediat.

— Se leagă de faptul că nevasta lui Eddie Mars e pe lista de persoane dispărute, i-am răspuns.

Păru supărat.

— Mda. Am anchetat chiriaşii din casă şi-am aflat că ea locuia acolo. A plecat cam în acelaşi timp cu Regan, oricum în decursul a două zile. Un tip care aducea niţel cu Regan fusese văzut împreună cu ea, dar n-am obţinut o identificare sigură. E al dracului de ciudat în această meserie de poliţist cum se poate întâmpla ca o bătrână să se uite pe fe­reastră şi să vadă un cetăţean fugind, iar apoi să-l identifice, şase luni mai târziu, dintr-un lung rând de suspecţi, în timp ce dacă-i arătăm unui funcţionar de la un hotel o fotografie clară, nu-i sigur cine e în ea.

— Asta-i una dintre calităţile unui bun funcţionar de hotel, i-am răspuns.

— Mda. Eddie Mars şi soţia lui nu locuiau îm­preună, dar erau în relaţii de prietenie, pretinde Eddie. Iată unele dintre posibilităţi. Mai întâi, Regan purta la el cincisprezece mii de dolari, în permanenţă. Mi s-a spus că banii existau cu adevărat. Nu numai o bancnotă, şi dedesubt hârtie goală. Înseamnă o groază de bani de buzunar, dar Regan ar fi putut fi omul care să-i poarte la el, ca să-i poată lua repede şi s-o întindă dacă cineva era pe urmele lui. Pe de altă parte, poate că nici nu-i păsa. Nevasta lui sus­ţine că n-a scos niciodată un sfanţ de la bătrânul Sternwood în afara casei şi mesei, şi a unui Packard 120, cadoul soţiei lui. Fă legătura între asta şi un fost traficant de alcool, ajuns într-o familie bogată.

— Nu pricep, i-am spus.

— Ascultă, e vorba de un tip care dispare cu cincisprezece mii de dolari în buzunar, şi se ştie de asta. Păi, e o sumă frumoasă. Şi eu aş dispărea dacă aş avea cincisprezece mii de dolari, deşi am doi copii la liceu. Aşa că prima ipoteză e că cineva-l aranjează pentru bani, şi-l aranjează atât de rău că sunt siliţi să-l ducă în deşert şi să-l ascundă printre cactuşi. Dar eu unul nu prea încurajez această presupunere. Regan era înarmat şi avea o experienţă îndelungată cum să folosească o armă de foc, şi nu numai în faţa unei bande de traficanţi de alcool, cu mutre sli­noase. Am aflat că a comandat o întreagă brigadă în timpul tulburărilor din Irlanda în 1922, sau când au avut ele loc. Un astfel de om nu cade victima unui gangster. Apoi, maşina lui găsindu-se în acel garaj, înseamnă că cel care l-a curăţat ştia de legătura amoroasă cu nevasta lui Eddie Mars, lucru adevărat, bănuiesc, dar e puţin probabil totuşi ca acest lucru să fi fost ştiut de orice găinar de prin sălile de biliard.

— Ai o fotografie? l-am întrebat.

— Am una de-a lui, dar nu şi de-a ei. Şi asta-i ciudat. Sunt multe aspecte ciudate în afacerea asta. Uite-o.

Împinse un clişeu lucios peste birou şi-am privit o faţă irlandeză, mai mult tristă decât veselă, mai mult reţinută decât obraznică. Nu era chipul unui om dur şi nici chipul unuia care putea fi maltratat de cineva. Sprâncene drepte şi întunecate, cu oasele pomeţilor puternice. O frunte mai mult largă decât înaltă, o claie de păr negru şi des, un nas scurt şi subţire, o gură largă. O bărbie energic desenată, prea mică însă pentru gura lui. O faţă care părea niţel contractată, faţa unui om ce putea acţiona rapid şi fără reţineri. I-am trecut înapoi fotografia. Dacă urma să văd figura aia, aveam s-o recunosc.

Căpitanul Gregory îşi goli pipa, o umplu iar şi apăsă tutunul înăuntru cu degetul mare. O aprinse, suflă fumul şi reîncepu să vorbească.

— Ei bine, s-ar putea să existe mai mulţi oameni care să ştie că era îndrăgostit de nevasta lui Eddie Mars. Eddie ştia. Te miră, dar ştia într-adevăr. Deşi nu pare să-i fi păsat câtuşi de puţin. L-am verifi­cat amănunţit la acea vreme. Fireşte Eddie nu l-ar fi curăţat din gelozie. Împrejurările l-ar fi desemnat prea direct pe el.

— Depinde de cât e de deştept, am răspuns. Ar putea să încerce o dublă lovitură.

Căpitanul Gregory clătină din cap.

— Dacă-i destul de deştept ca să reuşească în afacerile lui dubioase, e mult prea deştept ca să facă aşa ceva. Înţeleg ce vrei să spui. Riscă tocmai fiindcă noi nu ne aşteptam ca el să rişte. Din punctul de vedere al poliţiei teoria nu ţine. Deoarece ne-am fi amestecat atât de mult în viaţa lui, încât şi-ar fi compromis afacerea. Tu unul ai fi în stare să crezi că el ar risca pentru a fi şmecher. Şi eu aş putea crede la fel. Dar poliţiştii obişnuiţi n-ar fi crezut. I-ar fi făcut viaţa un infern. Am exclus această ipoteză. Dacă mă înşel, n-ai decât s-o dovedeşti, şi dacă ai dreptate îmi mănânc perna de sub mine. Până atunci însă, nu-l socot pe Eddie printre suspecţi. Gelozia nu-i un motiv serios pentru oameni de genul lui. Gangsterii mari au minţi practice. Se obişnuiesc să ducă o politică practică şi lasă senti­mentele personale să-şi rezolve singure problemele. Am omis ipoteza asta.

— Ce anume n-ai omis?

— Pe doamna aceea şi pe Regan. Pe nimeni altcineva. Pe atunci era blondă, acum n-are să mai fie. N-am găsit maşina ei, aşa că probabil c-au ple­cat cu ea. Au avut un mare avans în faţa noastră... paisprezece zile. Cu excepţia automobilului lui Regan, n-am fi putut începe o anchetă. Fireşte, m-am obiş­nuit cu astfel de cazuri, mai ales în familiile bune. Şi desigur, tot ce-am făcut trebuia făcut confidenţial.

Se aplecă pe spate şi lovi braţele fotoliului cu podul palmelor sale mari şi grele.

— Nu ne rămâne decât să aşteptăm, zise el. Am trimis instrucţiuni să fie căutaţi, dar e prea devreme să ne vină vreun rezultat. Regan avea asupra lui cei cincisprezece mii de dolari de care ştim. Fata avea şi ea ceva bani, şi poate mai mult în bijuterii. Dar într-o zi banii au să se termine. Regan o să încaseze un cec, o să semneze o chitanţă, o să scrie o scrisoare. Se află într-un oraş străin, şi-au luat nume noi, dar au aceleaşi vechi pofte. Vor trebui să se încadreze în sistemul fiscal.

— Cu ce s-a ocupat fata mai înainte de-a se mă­rita cu Eddie Mars?

— Dansatoare de varieteu.

— Nu poţi găsi nişte poze de-ale ei ca profesio­nistă?

— Nu. Eddie trebuie să aibă câteva, dar nu vrea să le dea. Doreşte să fie lăsată în pace. Nu-l pot convinge. Are prieteni influenţi în oraş, altminteri n-ar fi ajuns ceea ce e. Bombăni. Te ajută aceste amănunte?

— N-ai să-l găseşti pe niciunul dintre cei doi. Oceanul Pacific e prea aproape, i-am răspuns.

— Repet afirmaţia despre perna mea. O să-l găsim. Poate să ţină mult. Poate să ţină un an sau doi.

— Generalul Sternwood s-ar putea să nu mai trăiască atât de mult.

— Am făcut tot ce-am putut, amice. Dacă doreşte să ofere o recompensă şi să cheltuiască nişte bani, am putea să obţinem unele rezultate. Oraşul nu-mi pune la dispoziţie banii necesari pentru aşa ceva.

Ochii lui mari mă scormoniră, iar sprâncenele strâmbe se mişcară.

— Vorbeşti serios când spui că Eddie i-a omorât pe amândoi?

Am izbucnit în râs:

— Nu. Glumeam doar. Gândesc ceea ce gândeşti şi dumneata, căpitane. Că Regan a fugit cu o femeie care însemna pentru el mai mult decât o nevastă bogată cu care nu se înţelegea. În afară de asta, Vivian Regan nici măcar nu-i încă bogată.

— Presupun c-ai întâlnit-o.

— Da. Face pe nebuna, dar pe urmă se potoleşte.

Mârâi, iar eu i-am mulţumit pentru timpul pier­dut cu mine şi pentru informaţiile oferite, şi-am ple­cat. O limuzină Plymouth cenuşie m-a urmărit de la Primărie. I-am dat prilejul să mă ajungă pe o stradă liniştită. A refuzat prilejul, aşa c-am scăpat de ea şi mi-am văzut de treabă.

Cap19