duminică, 28 iulie 2013

In casa bunicilor (13)


Motanul bunicului
Dimineaţa, bunica-i dă în farfurioara lui — mă rog — lapte cu miez de pâine.
Adică bunica numai îi pregăteşte farfurioara.
 Mai pune, Elencule, — zice bunicul.
 I-ajunge.
    Pune-i de la mine, Elencule. E bătrân, săracu'!
    Şi mata eşti tinerel, cucoane Alecule?
Dacă n-o vede bunicul, bunica mai toarnă ş-un gâlgâit de apă în laptele motanului.
            Bunicul aşază farfurioara lângă soba de fier din antreţel, pe muşama, bineînţeles, şi spune:
— Pâs-pâs-pâs.,.
— Miau...
Vine alb ca din lună. Clip-clip, clip-clip.
Stă şi se uită la bunic, nins c-un fulg pe rozul nasului.
Bunicul îi întoarce privirea, cu ochi albaştri, alb şi blând ca un Dumnezeu al laptelui.
— Alecule, ţi se răceşte cafeaua, oftează bunica, privindu-l c-o zburlire masivă de dulău.

*

La masă, motanul stă lângă scaunul bunicului, ca în genunchi, privind cerul albastru de după ochelari.
Mult se mai uită-n jos bunicul!
— Ţi-a căzut şervetul, Alecule?
Bunicul se uită-n farfurie, regăsind-o pentru el. S-aud numai furculiţele, şi câte-un sughiţ cu alean, de-al Măriucăi.
— Miau...
— Câţ, împieliţatule! Şi la masă mă asurzeşti? Câţ, se mânie bunica.
Motanul se strânge sub scaunul bunicului.
— Scânceşte de foame, săracu'! îl apără fostul procuror ge­neral.
— Îi chiorăie burduhanul de huzur! replică bunica. Am să-l înţărc eu. Na, satură-te, — îi aruncă ea piatra unei bucăţi de friptură.
După ce şi-a mâncat-o, motanul mulţumeşte bunicului, îmbrăcându-i picioarele cu lână toarsă din fuiorul lui.
Când e peşte la masă, motanul cade în mintea copiilor.
— Numai că nu mă trage de mână, spune bunicul. Tare-i deştept.
— Tare-i neobrăzat, răspunde ecoul bunicii. Parcă o îmbătrânit la grajd, nu în casa noastră.
Furculiţa bunicului dă peşte la doi: motanului şi bunicului. Când se duce spre motan — mai pe furiş — mâna bunicului parcă strecoară un bileţel de dragoste, pe sub nasul bunicii.
— Bunătate de peşte! oftează bunica.
— Tare bun, Elencu, tare bun.
— Da' mata de unde-ai aflat? se miră bunica.
Şi după ce-a isprăvit de mâncat peştele, bunica aruncă oasele motanului.
— Vai de mine, Elencule, dacă se îneacă?
— L-om îngropa cu popă, Alecule.
    Aşa glumeşte Elencu, — o apără bunicul către nepot...

*

Dimineaţa, după ce toată noaptea a dormit la picioarele buni­cului, şi mai apoi încă puţin la picioarele nepotului, şi încă puţin câte puţin în toate părţile, pe lângă sobe, pe covor, pe canapele, cădelniţând cu somn prin toată casa, — motanul miaună la uşă.
— Se cere, — zice bunicul, ridicându-se cu grabă.
— Ducă-se, — zice bunica, lepădându-l în omăturile iernii care şterge urmele.
Bunicul îi deschide uşa.
    Pune-i şoşonii, Alecule, să nu răcească la picioare.
Bunicul îl aşteaptă ia uşă până ce-şi isprăveşte tabietul lui motănesc, cu ochii ţintă la fereastra aburită.
— Iaca vine, anunţă uşurat bunicul.
Motanul n-are nevoie să sune. Bunicul îi deschide uşa.
— Alecule, cât îţi dă pe lună?
— Cine?
— Cine? Stăpânul matale cu coadă. Nu vezi cât îi de fudul!

*

Într-o dimineaţa, la ceasul laptelui, răsună oarecum războinic glasul bunicei.
— L-am prins.
— Ce-ai prins, Elencu?
— Pe dumnealui, pe dumnealui care-mi bate darabana în nuci.
Toboşarul nucilor bunicii e un şoricuţ prins în capcana din cameră. Sare între gratii ca o fetiţă cu mingea. Ţup-ţup, ţup-ţup. Nu şti bine dacă se joacă, sau se teme. I-atât de mic că pare un mărţişor la gâtul spaimei.
— Acuma-i acuma, zice bunica devenind uriaşă cu capcana în mână.
Pune capcana alături de farfurioara cu lapte.
— Cheamă-ţi fiara, Alecule.
— Pâs-pâs, pâs-pâs...
Vine agale ca un boier în papuci.
Bunica se uită cu întrebare la musteţile motanului, dar nu­mai ale bunicii se zburlesc.
Motanul se alintă de piciorul bunicului — ca şi cum dintâi s-ar fi grăbit să dea o scrisoare la cutie — vede laptele, vede cap­cana, nu clipeşte, ochii nu i s-aprind, coada n-are sfârlă-n vârf, ci se târâie ca o teacă fără sabie. Se uită cu ochii în capcană, se uită şi prin ochelarii nărilor.
Parcă cearcă să-şi aducă aminte un cântecel din tinereţă, de pe vremea zaiafeturilor,
N-are să se scarpine cu laba-n cap?
Şoricuţul pâlpâie cenuşiu, cu ace-n ochi.
Dar motanul bunicului, după ce s-a uitat la amintirea cu co­diță, s-a întors c-un fel de „nu cunosc, nu ştiu, nu-mi aparţine" în expresia feţii de lună veche. Şi s-a dus la farfurioara dimine­ţilor lui albe.
Clip-clip, clip-clip.
— Tare-i bun! — exclamă bunicul din toată inima.
            — Papă-lapte! spune cu năduf cucoana Elencu. Mariţo, caută o pisică pentru şoarece.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!