O poveste a lui Haruki Murakami

O zi ideală pentru privit canguri

În ţarc sunt patru canguri: un mascul, două femele şi un pui abia născut.

Nu suntem decât eu şi prietena mea în faţa ţarcului unde sunt ţinuţi cangurii. Nu e o Grădină Zoologică foarte vizitată şi, în plus, e luni dimineaţă. Numărul animalelor îl întrece cu mult pe cel al vizitatorilor. Nu exagerez deloc! Chiar aşa e!

Eu şi prietena mea am venit să vedem puiul de cangur - în afară de asta, ce altceva ar mai fi de văzut?

Ar fi aflat de naşterea puiului de cangur acum o lună, din pagina cu ştiri locale a unui ziar. O lună întreagă am aşteptat răbdători să vină o dimineaţă potrivită pentru a merge să vedem puiul de cangur. Dar nicio zi nu se nimerea a fi bună. Într-o dimineaţă a plouat. În dimineaţa următoare, la fel. A treia zi, era prea mult noroi pe jos. În următoarele două zile a bătut un vânt oribil; apoi, în altă zi, a durut-o pe ea o măsea sau într-o dimineaţă a trebuit să plec eu la primărie. Nu vreau să pară că exagerez lucru­rile, totuşi îndrăznesc să spun: asta-i viaţa! În felul acesta, a şi trecut o lună! O lună - nici nu-ţi dai seama când trece! Aproape că nici nu-mi amintesc ce am făcut în decursul acestei luni; am impresia că am realizat atât de multe lucruri, dar parcă simt că nu am realizat nimic. Nici nu mi-am dat seama că s-a scurs o lună până când nu a venit funcţionarul care strânge banii pentru ziare. Da, aşa e viaţa!

Cu toate acestea, a venit până la urmă şi o dimineaţă potrivită pentru a merge să vedem cangurii. Ne-am sculat la şase şi am tras draperiile. Într-o clipă am realizat că era o zi ideală pentru a vedea cangurii. Nu încăpea nicio îndoială. Ne-am spălat repede pe faţă, am mâncat, am hrănit pisica, am pus nişte rufe la spălat, apoi ne-am luat pălăriile de soare şi am plecat.

—  Oare mai trăieşte puiul de cangur? m-a întrebat ea în tren.

— Cred că mai trăieşte. Nu am văzut niciun articol în ziar în care să fi anunţat că a murit. Dacă ar fi murit, cu siguranţă ar fi scris ceva despre asta în ziar.

— Sau poate s-a îmbolnăvit şi e ţinut undeva într-un spital.

— Chiar şi aşa, ar fi apărut în ziar.

— Dacă a avut o cădere nervoasă şi acum stă retrasă într-un colţ?

— Puiul de cangur?

— A, nu puiul, ci mama lui! Poate din cine ştie ce motiv a avut un şoc puternic şi acum stă retrasă în fundul adă­postului, în întuneric, ţinând şi puiul alături de ea.

Sunt impresionat. Femeile chiar se gândesc la tot felul de posibilităţi. Auzi, să aibă un şoc! Ce l-ar putea şoca pe un cangur?

— Am sentimentul că dacă ne scapă această şansă, nu vom mai avea niciodată oportunitatea de a vedea un pui de cangur.

—  Chiar aşa?

—  Păi, ai mai văzut vreodată un pui de cangur?

—  Nu.

—  Poţi să fii sigur că de-acum încolo vei mai vedea vreodată unul?

—  Hmm... Nu ştiu.

—  De aceea îmi fac griji.

— Bine, poate ai dreptate. dar, am obiectat eu, nu am văzut niciodată o girafă născând şi nici balene înotând.

— Atunci de ce îţi faci atâtea probleme pentru un pui de cangur?

— Mai e nevoie să întrebi ? Pentru că e un pui de cangur! Şi asta e de ajuns.

Am renunţat şi am început să răsfoiesc ziarul. Nu am câştigat niciodată o discuţie în contradictoriu cu o fată. Bineînţeles, puiul de cangur trăia. El - sau ea - părea mult mai mare decât atunci când l-am văzut în poza din ziar. Era plin de energie şi ţopăia de colo-colo prin ţarc. Nu mai era un pui de cangur, ci mai degrabă un cangur mai mic. Faptul acesta a descumpănit-o puţin pe prietena mea.

— Se pare că nu mai e pui!

— Nu-i adevărat, încă mai este pui! am încercat eu să o consolez.

— Ar fi trebuit să venim mai repede!

Am cuprins-o de după mijloc şi am bătut-o uşor pe spate, ca să o încurajez. Ea a clătinat din cap. Aş fi vrut să o consolez cumva, însă nu prea aveam cum. Nu puteam schimba faptul că puiul de cangur crescuse considerabil. Aşa că nu am mai spus nimic.

M-am dus până la un chioşc şi am cumpărat două înghe­ţate cu ciocolată. Când m-am întors, ea încă privea cangurii, sprijinită de gardul ţarcului.

—  Nu mai e pui, repetă ea.

—  Cum aşa? am spus eu dându-i îngheţata.

—  Dacă era pui, nu ar fi trebuit să stea în marsupiul mamei?

Am încuviinţat şi am luat o gură de îngheţată.

—  Dar nu e în marsupiu.

Am început să ne uităm după mamă. A fost uşor să ne dăm seama care e tatăl. Era cel mai mare şi mai liniştit dintre canguri. Privea ţintă frunzele din ieslea pentru mân­care, având aerul unui compozitor ce şi-a pierdut complet inspiraţia. Ceilalţi doi canguri - femelele - arătau la fel: aceeaşi statură, aceeaşi culoare, chiar şi feţele erau identice. Oricare din ele ar fi putut fi mama puiului de cangur.

—  Una din ele trebuie să fie mama, am spus eu.

—  Da.

—  Oare ce-o fi cu femela cealaltă?

—  Habar n-am.

Indiferent la ceea ce se întâmpla în jurul lui, puiul de cangur ţopăia de colo-colo, iar din când în când se oprea şi, cu lăbuţele din faţă, scormonea fără rost pământul. El - sau ea - nu ştia ce-i plictiseala. Se învârtea în jurul tatălui, mesteca puţină iarbă, scormonea pământul, le deranja pe femele, se trântea la pământ, apoi se ridica şi iar începea să ţopăie.

—  Oare cum de pot cangurii să sară şi să alerge atât de repede? întrebă ea.

—  Ca să poată fugi de prădători.

—  De prădători? Care sunt prădătorii cangurilor?

—  Oamenii. Oamenii îi vânează cu bumeranguri pentru carnea lor.

—  De ce puii de cangur stau în marsupiul mamei?

—  Ca să poată scăpa împreună cu ea. Puii nu pot fugi la fel de repede.

—  Şi ca să-i protejeze, nu?

—  Da. Toţi puii sunt protejaţi.

— Cam cât timp stau în marsupiul mamei? Ştiam că aşa se va întâmpla. Ar fi trebuit să citesc tot ce găseam în atlas despre canguri.

— O lună-două, cam aşa ceva.

— Păi atunci, dacă puiul acela are doar o lună, a spus ea arătând cu degetul spre puiul de cangur, înseamnă că intră în marsupiul mamei, nu ?

—  Probabil că da.

—  Nu crezi că trebuie să fie minunat în marsupiul mamei?

—  Da, aşa trebuie să fie.

Soarele era deja sus, în înaltul cerului. De la piscina din apropiere se auzeau vocile vesele ale copiilor. Pe cer pluteau nori de vară, albi şi strălucitori.

—  Vrei ceva de mâncare? am întrebat-o.

—  Un hot-dog şi o Cola.

La ghereta cu hot-dog - o rulotă, de fapt - vânzătorul era un student tânăr care lucra, probabil, part-time. Înăuntru avea un radiocasetofon mare. Până a fost gata comanda, au cântat Stevie Wonder şi Billy Joel.

Când m-am întors, prietena mea a arătat spre una din femele.

— Uite! Vezi ? Puiul a intrat în marsupiu! într-adevăr, puiul de cangur se cuibărise în marsupiul mamei (bănuiesc că aceea era mama lui). Buzunarul marsupiului era umflat şi doar urechile mici, ascuţite şi vârful cozii se vedeau ieşite în afară. Era o privelişte minunată. A meritat să venim să-l vedem.

—  Oare nu-i e prea greu să-l poarte în marsupiu?

—  Nu, deloc. Cangurii sunt foarte puternici.

—  Da?

—  Bineînţeles. De aceea au reuşit să supravieţuiască atâta timp.

Deşi era un soare arzător, mama nu transpirase nici măcar o picătură. Parcă tocmai şi-ar fi terminat cumpă­răturile de după-amiază în supermarket-urile din Aoyama şi se odihnea într-o cafenea.

—  Il protejează, nu-i aşa?

—  Da.

—  Oare puiul doarme?

—  Da, probabil.

Am mâncat fiecare câte un hot-dog, am băut Cola, apoi am lăsat în urmă ţarcul cangurilor. Când am plecat, tatăl avea încă privirea aţintită asupra ieslei, căutând partiturile pierdute. Mama şi puiul de cangur se odihneau, ca o singură entitate, lăsându-se în voia timpului, iar misterioasa femelă făcea salturi repetate prin ţarc de parcă ar fi vrut să-şi testeze rezistenţa cozii.

Se anunţa o zi caniculară, cum nu a mai fost de multă vreme.

—  Mergem undeva să bem o bere? întrebă ea.

—  Da, mi-ar plăcea!