Din povestile lui Haruki Murakami(3)

Cuţitul de vânătoare

Două geamanduri pluteau în largul mării, legate una de alta, ca două insule gemene. Erau pătrate, cu latura cam de patru metri. De la mal până la ele făceam, înotând pe burtă, cincizeci de mişcări şi de la o geamandură la alta, treizeci. O distanţă tocmai bună pentru a înota.

Apa era aproape nefiresc de limpede, încât, dacă te uitai în jos, vedeai lanţul gros şi greutatea de beton de la capătul lui ce ancora geamandura. În jur erau recife de coirali. În acest punct apa avea trei-patru metri adâncime. Nu erau deloc valuri, aşa că geamandurile stăteau aproape nemişcate în bătaia soarelui arzător, resemnate parcă. Deasupra, erau acoperite cu un fel de iarbă artificială, iar pe o latură aveau montată o scară de metal.

Dacă priveai de pe geamanduri spre mal, puteai vedea tot peisajul: plaja întinsă şi albă, turnul roşu de suprave­ghere al salvamarilor, rândul de palmieri cu frunzele lor verzi. O privelişte superbă, ca acelea pe care le întâlneşti adesea pe vederi. Dacă urmăreai cu privirea linia plajei, în extremitatea dreaptă, cam pe unde începeau să se zărească nişte stânci negre, se vedea hotelul unde stăteam. Era de fapt o vilă cu etaj, cu pereţi albi şi acoperiş vopsit într-un verde puţin mai închis decât frunzele palmierilor. Fiind sfârşitul lui iunie, încă nu începuse sezonul estival, aşa că nu era foarte aglomerat nici pe plajă, nici la hotel.

Pe deasupra treceau elicopterele armatei americane, îndreptându-se spre baza din apropiere. Apăreau din larg, zburau  exact prin  dreptul  celor  două  geamanduri  şi dispăreau dincolo de palmieri, urmându-şi traseul înspre continent. Zburau atât de jos încât puteai distinge expresiile de pe feţele piloţilor. În partea frontală aveau nişte antene, precum cele ale unei insecte, îndreptate înainte. Dar în afară de elicopterele armatei care treceau pe acolo, plaja era un loc paşnic şi liniştit, care aproape te făcea să adormi. Era perfect pentru a-ţi petrece concediul relaxându-te în voie, nestânjenit de nimeni.

Camera în care stăteam eu şi soţia mea era la parter, cu vedere spre plajă. Sub fereastră erau plantate plumeria albe ce înfloriseră discret, iar dincolo de acestea se întindea o grădină cu iarbă frumos îngrijită. Dimineaţa şi seara, câteva aspersoare stropeau iarba cu un ticăit vlăguit, împrăş­tiind stropii de apă ca un evantai. De partea cealaltă a grădinii era o piscină, apoi un rând de palmieri înalţi, prin ale căror frunze mari şi verzi adia alizeul.

Vila avea patru camere: două la parter, două la etaj. Lângă noi erau cazaţi o mamă şi fiul ei, veniţi din America. Se pare că se aflau la această vilă cu mult înainte de a veni eu şi soţia mea. Mama avea în jur de şaizeci de ani, iar fiul era cam de aceeaşi vârstă cu noi - douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani. Amândoi cu faţa alungită, fruntea lată, buze subţiri. Nu mai văzusem niciodată o mamă şi un fiu care să aibă trăsături atât de asemănătoare. Mama era uimitor de înaltă pentru o femeie de vârsta ei, avea spatele drept şi mişcări agere. Judecând după conformaţia corpului, probabil că şi fiul era înalt, la fel ca mama lui, dar cu greu puteai să-ţi dai seama de statură, pentru că se afla într-un scaun cu rotile. Nu l-am văzut niciodată ridicându-se în picioare. Mama lui era mereu în spatele lui şi-l împingea. Erau amândoi foarte tăcuţi. In camera lor domnea mereu o linişte deplină, ca într-un muzeu. Nu se auzea nici măcar televizorul. Doar de două ori s-a întâmplat să aud muzică. Prima dată era Cvintet cu clarinet de Mozart, iar a doua oară o muzică orchestrală pe care nu o mai auzisem, pro­babil Richard Strauss. Dar, în afară de asta, nu am auzit niciodată nimic. Nu dădeau deloc drumul la aerul condi­ţionat, ci stăteau cu uşa deschisă ca să intre briza răcoroasă a mării, însă, chiar şi aşa, nu i-am auzit vreodată vorbind. Conversaţia lor - presupunând că făceau totuşi acest lucru -trebuie să fi fost un schimb de cuvinte şoptite. Din cauza aceasta, când eram în cameră, începuserăm şi noi să vorbim foarte încet.

Îi întâlneam de multe ori la cantină, pe hol sau când ieşeam la plimbare în grădină. Fiind un hotel foarte mic, era inevitabil să trecem unii pe lângă alţii. Ne salutau amândoi cu o mică plecăciune a capului, dar fiecare în mod diferit. Mama dădea ferm din cap, fiul însă îşi pleca uşor bărbia şi privirea. Totuşi impresia pe care ne-o dădea salutul lor era foarte asemănătoare. Un salut scurt care nu lăsa loc pentru altceva.

Nici eu, nici soţia mea nu am intrat în vorbă cu ei. Oricum aveam destule lucruri personale despre care tre­buia să discutăm: despre mutat, despre serviciu, dacă să facem sau nu un copil... Pentru noi, aceasta era ultima vară în care aveam douăzeci şi ceva de ani. Oare mama şi fiul despre ce vorbeau? De fapt, nu-mi amintesc să-i fi văzut de prea multe ori vorbind.

După micul dejun, mama şi fiul se aşezau în hol, pe canapea, şi citeau ziarul. Luau fiecare câte un ziar şi înce­peau să citească pe îndelete fiecare articol, parcă s-ar fi întrecut să vadă cine citeşte mai încet. Când nu răsfoiau ziarul, îşi aduceau de citit nişte cărţi cu coperte foarte groase. Când îi vedeai astfel, păreau mai degrabă un cuplu în vârstă ai cărui parteneri şi-au pierdut interesul unul faţă de celălalt, decât mamă şi fiu.

În fiecare dimineaţă pe la ora zece, eu şi soţia mea luam cu noi o geantă frigorifică şi mergeam pe plajă. Ne dădeam bine cu loţiune antisolară, ne aşezam rogojinile pe nisip şi ne întindeam să facem plajă. Eu ascultam o casetă cu Rolling Stones sau Marvin Gaye, iar soţia mea recitea Pe aripile vântului. Spunea că a învăţat multe lucruri despre viaţă din acest roman, însă habar n-am la ce se referea, pentru că nu am citit niciodată cartea. Soarele se arăta dinspre continent şi, urmând parcă un traseu opus de cel al elicopterelor, dispărea la orizont.

La ora două, mama şi fiul în scaunul cu rotile îşi făceau apariţia pe plajă. Mama purta o rochie simplă, deschisă la culoare, şi o pălărie albă de paie, cu boruri mari. Fiul nu purta pălărie pe cap, în schimb avea ochelari de soare de un verde închis. Era mereu îmbrăcat cu o cămaşă hawaiană şi pantaloni de bumbac. Stăteau la umbră sub palmieri, în bătaia vântului. Nu făceau nimic, doar priveau marea. Mama şedea pe un scaun pliant, fiul însă nu părăsea nici­odată scaunul cu rotile. Îşi schimbau mereu poziţia în funcţie de cum se mişca umbra lăsată de palmieri. Din când în când, mama turna ceva dintr-un termos argintiu într-un pahar de hârtie. Uneori o vedeam mâncând un fel de biscuiţi. Nu citeau deloc cât erau pe plajă, doar admirau în linişte marea.

În unele zile stăteau numai vreo treizeci de minute, după care se retrăgeau; în altele, rămâneau pe plajă chiar şi trei ore. Uneori când înotam, le simţeam parcă privirile aţintite asupra mea. Era o distanţă considerabilă de la geamanduri până la şirul de palmieri, aşa că e foarte posi­bil să mi se fi părut doar. Sau poate eram prea sensibil. Dar când urcam pe geamandură şi priveam spre plajă, mi se părea că se uită în direcţia mea. Din când în când, termosul lor argintiu strălucea foarte puternic, ca un cuţit, în lumina soarelui.

Astfel, zilele se scurgeau încet, dar sigur, una după alta, fără nimic special care să le deosebească. Ai fi putut foarte bine să le inversezi. Nu ar fi fost nicio diferenţă. Probabil că nici măcar nu ţi-ai fi dat seama de acest lucru. Soarele răsărea dinspre est, apunea la vest, elicopterele verzi treceau în zbor la joasă altitudine, iar eu beam multă bere şi înotam în fiecare zi după pofta inimii.

În după-amiaza zilei dinaintea plecării, m-am dus să înot pentru ultima dată. Soţia mea se odihnea, aşa că am mers singur pe plajă. Fiind sâmbătă, venise mai multă lume decât de obicei, dar tot nu era foarte aglomerat. Câţiva soldaţi tineri jucau volei pe nisip. Toţi erau foarte bronzaţi, aveau părul tuns scurt şi tatuaje pe braţe. Copiii se jucau la malul apei, unii dintre ei construind castele de nisip. Când venea câte un val mai mare, începeau să ţipe şi să scoată chiote de bucurie. Mulţi veniseră cu familiile, aşa că nu prea înota nimeni în larg. Pe geamanduri nu se vedea nici urmă de om. Soarele strălucea deasupra noastră, pisipul era fierbinte. Nici un nor pe cerul senin. Limba ceasului trecuse deja de ora două, însă mama şi fiul nu apăruseră încă.

Am intrat în mare şi am mers până când apa mi-a ajuns la piept, apoi am început să înot până la geamandura din stânga. Înaintam încet, testând cu palmele rezistenţa apei şi numărând mişcările braţelor. Apa rece a mării îmi dâdea o senzaţie foarte plăcută pe pielea bronzată. Era atât de clară încât îmi vedeam umbra pe fundul mării. Parcă eram o pasăre ce zbura în înaltul cerului. După patruzeci de mişcări am ridicat capul din apă şi am zărit în faţa mea geamandura. Încă zece mişcări şi mâna stângă i-a atins mar­ginea. De fiecare dată era la fel. M-am lăsat în apă, până mi s-a reglat respiraţia, apoi am apucat scara şi am urcat.

Spre surprinderea mea, era deja cineva pe geamandură. Când m-am uitat de pe plajă nu am văzut pe nimeni, aşa că a venit probabil în timp ce înotam. Era o americancă. Avea părul blond şi era foarte grasă. Stătea întinsă pe burtă. Purta un costum de baie roşu cu slipul foarte mic. Culoarea aceea îmi amintea de steguleţele din câmpurile cultivate care atenţionează că tocmai s-a dat cu insecticid. Pentru că era corpolentă, slipul părea şi mai mic decât era în realitate. Avea pielea albă, nebronzată. Probabil tocmai venise.

Când am urcat pe geamandură şi m-am scuturat de apă, şi-a ridicat doar puţin privirea şi s-a uitat la mine, apoi a închis din nou ochii. Eu m-am aşezat în colţul opus, lăsându-mi vârful picioarelor să se scalde în apă şi am început să admir plaja.

Mama şi fiul tot nu-şi făcuseră apariţa sub rândul de palmieri şi nu-i vedeam nici altundeva. Metalul argintiu al scaunului cu rotile ar fi strălucit în lumina puternică a soarelui, aşa că nu s-ar fi putut să nu-i observ, dar nu se zăreau nicăieri. Mă simţeam dezamăgit. Parcă lipsea ceva. În fiecare zi la ora două apăreau negreşit pe plajă. Poate că au părăsit deja hotelul şi s-au întors acasă, oriunde ar fi locul acesta. Dar tocmai îi întâlnisem la cantină când luau masa de prânz şi nu mi-au dat impresia că ar fi intenţionat să plece. Au mâncat încet, ca de obicei, meniul special al zilei, după care şi-au savurat în linişte cafeaua.

M-am întins şi eu pe burtă şi am stat cam zece minute să mă bată soarele, ascultând sunetul valurilor ce se izbeau de geamandură. Simţeam cum picăturile de apă din ureche se încălzesc puţin câte puţin sub razele fierbinţi.

—  Ce cald e! a spus femeia, din partea cealaltă, de unde stătea întinsă.

Avea o voce înaltă, dulceagă.

—  Da! am răspuns eu.

—  Ştii cumva cât e ceasul?

—  Nu am ceas, dar trebuie să fie în jur de două şi jumătate sau două şi patruzeci de minute.

—  Aha..., a răspuns ea aproape fără pic de interes în glas, apoi a scos un fel de oftat.

Părea să nu fi fost mulţumită de răspuns. Sau poate că nu-i păsa de fapt câtuşi de puţin cât era ceasul.

Picături mici de transpiraţie se adunaseră pe corpul ei, ca nişte muşte la mâncare. Straturile de grăsime îi înce­peau chiar de sub ureche, coborau în valuri spre umeri şi se continuau până la coate, umflate şi ele. Gleznele şi încheieturile mâinilor păreau să fi dispărut de tot sub masa de grăsime. Când o priveam, îmi venea imediat în minte mascota de pe afişul ce face reclamă cauciucurilor Michelin. Cu toate acestea, corpul ei obez nu-mi inspira o stare proastă de sănătate. Iar la faţă nu arăta rău. Doar că se adunase pur şi simplu prea multă carne pe ea. Trebuie să fi avut treizeci şi ceva de ani.

— În fiecare zi e aşa de cald?

— Da, cam în fiecare zi. Deşi mai plouă uneori.

— Ai venit de mult aici ? Eşti foarte bronzat.

— Asta e a noua zi.

— Eşti chiar foarte bronzat, a spus ea cu admiraţie. Te invidiez!

În loc de răspuns, am tuşit uşor. Atunci, am simţit cum apa din urechi a făcut un mic zgomot.

— Eu stau la hotelul unde sunt cazaţi membrii fami­liilor personalului din armată, a spus femeia.

Ştiam hotelul acesta. Era un pic mai departe de plajă.

— Fratele meu mai mare este ofiţer în armată şi m-a invitat să vin pe la el. Nu e rău să fii în marina militară. Ai mereu masa asigurată şi, în plus, beneficiezi de diferite faci­lităţi, cum ar fi un concediu într-un astfel de loc. Pe vremea când eram elevă, chiar în toiul războiului din Vietnam, îmi era ruşine că am rude în armată, dar de atunci lucru­rile s-au schimbat foarte mult.

Am încuviinţat uşor din cap.

— De fapt, şi fostul meu soţ a fost în marina militară. Făcea parte din flota aeriană. Era pilot de avion. A stat doi ani în Vietnam, după care s-a angajat pilot la United Airlines. La vremea aceea eu eram stewardesă, aşa că ne-am împrietenit. Oare în ce an ne-am căsătorit ? Prin o mie nouă sute şaptezeci şi... Prin şaptezeci şi ceva. Oricum, cam în urmă cu şase ani. Se întâmplă destul de des.

—  Ce anume?

—  Când lucrezi ca personal la bordul unui avion, ai programul atât de dat peste cap, încât stilul tău de viaţă e cu totul diferit de al celor cu un serviciu obişnuit. De aceea e mult mai uşor să-ţi găseşti pe cineva printre cei cu care lucrezi. Dar apoi te căsătoreşti şi renunţi la serviciu ca să stai acasă, iar soţul îşi găseşte altă stewardesă şi se căsătoreşte cu ea. Şi asta se întâmplă destul de des.

— Unde locuiţi acum? am întrebat-o, încercând să schimb subiectul.

— În Los Angeles. Ai fost vreodată în L.A.?

—  Nu.

— Eu m-am născut în L.A. Dar ne-am mutat în Salt Lake City datorită serviciului tatălui meu. în Salt Lake City ai fost vreodată?

—  Nu.

— Nici nu-ţi recomand să mergi, a spus ea clătinând din cap, apoi şi-a şters cu mâna transpiraţia de pe frunte.

Mi s-a părut puţin ciudat când am auzit că a fost ste­wardesă, pentru că eu nu am văzut în viaţa mea o stewardesă atât de grasă. Mai văzusem unele solide, parcă erau luptă­toare de wrestling, sau cu braţe groase şi mustaţă, dar niciodată una obeză. Poate la vremea aceea nu fusese atât de grasă. Sau poate că cei de la United Airlines nu pun mare preţ pe greutatea stewardeselor.

—  Tu unde stai? a întrebat femeia. Am arătat cu degetul înspre hotel.

—  Ai venit singur ?

I-am spus că am venit cu soţia pentru câteva zile.

—  Sunteţi în luna de miere?

—  Nu. Suntem în al şaselea an de căsnicie.

—  Chiar aşa? a spus ea impresionată. Nu pari atât de în vârstă.

M-am uitat din nou spre plajă. Mama şi fiul în scaunul cu rotile tot nu se arătaseră. Soldaţii jucau în continuare volei pe plajă. Din turnul de supraveghere, un salvamar urmărea concentrat ceva cu un binoclu mare. În cele din urmă, din larg şi-au făcut apariţia două elicoptere, ca nişte mesageri din tragediile greceşti care aduc veşti proaste. Au trecut solemne pe deasupra noastră cu un zgomot asur­zitor şi au dispărut înspre continent. In timpul acesta, le-am urmărit cu privirea, fără să spunem nimic.

— Probabil că, de acolo de sus, pare că ne distrăm pe cinste, a spus femeia, că stăm la plajă pe geamandură, fără griji şi fără probleme.

— Da, probabil.

— Cam toate lucrurile par frumoase privite de la înălţime. Femeia s-a întins din nou pe burtă, cu faţa în jos şi, sătulă parcă de conversaţie, a închis ochii. Au urmat câteva clipe de tăcere. Am profitat de ocazie şi m-am ridicat, spunând că trebuie să mă întorc. Am sărit în apă şi am început să înot. Pe la mijlocul drumului m-am oprit şi mi-am întors privirea spre geamandură. Femeia se uita în direcţia mea şi-mi făcea cu mâna. Am ridicat şi eu mâna, salutând-o scurt. Privind-o de departe, îmi părea un delfin. Părea că în orice clipă ar fi putut să-i apară branhii şi să se fi întors în mare.

M-am dus înapoi în cameră şi am tras un pui de somn. Pe seară am mers la cantină şi am luat cina. Dar nici aici nu ne-am întâlnit cu mama şi fiul. Când am venit în cameră, am observat că uşa camerei lor era închisă. Prin fereastra mică de sticlă opacă a uşii se vedea că lumina din cameră este aprinsă, însă nu-mi dădeam seama dacă mai erau încă înăuntru.

— Oare cei doi au plecat deja? am întrebat-o pe soţia mea. Nu i-am văzut nici pe plajă, nici la cină.

— Toţi pleacă mai devreme sau mai târziu. Traiul ăsta nu poate ţine la nesfârşit.

— Da, asta aşa e, am încuviinţat. Însă nu eram convins de acest lucru, pentru că nu mi-i puteam imagina pe cei doi în alt loc decât aici.

Ne-am întors în cameră şi am început să ne pregătim pentru plecarea de a doua zi. Ne-am făcut bagajele - două valize - şi le-am pus la picioarele patului. În cameră aerul a devenit dintr-odată rece, străin. Concediul era pe sfârşite.

Când m-am trezit şi m-am uitat la ceasul de la capătul patului am văzut că arăta ora unu şi douăzeci. Nu ştiu de ce, dar inima îmi bătea foarte tare. M-am dat jos din pat şi m-am aşezat cu picioarele încrucişate pe covor. Am inspi­rat adânc de mai multe ori. Apoi mi-am ţinut respiraţia, mi-am relaxat umerii, mi-am îndreptat spatele şi m-am concentrat asupra unui singur punct. Am inspirat din nou de câteva ori. După ce am repetat acest exerciţiu de câteva ori, bătăile inimii au început să revină la normal. Poate am înotat prea mult în după-amiaza aceea. M-a bătut şi soarele cam tare. M-am ridicat în picioare şi m-am uitat prin cameră. La picioarele patului cele două valize păreau nişte animale ghemuite ce se ascundeau parcă. Văzându-le, un gând mi-a trecut prin minte: „A, da! Mâine nu vom mai fi aici!".

În lumina albă a lunii ce se strecura pe fereastră, soţia mea dormea adânc. Nu răsufla deloc, parcă nici nu era în viaţă. Uneori doarme în felul acesta. La început, când eram proaspăt căsătoriţi, mă nelinişteam văzând-o astfel. Mă gândeam dacă nu cumva a murit cu adevărat. Dar, de fapt, aşa era somnul ei: adânc şi liniştit. M-am dezbrăcat de pijamaua udă leoarcă de transpiraţie, apoi am tras pe mine o cămaşă şi pantaloni scurţi. Am luat de pe masă o sticluţă de Wild Turkey şi am băgat-o în buzunar. Am deschis încet uşa ca să nu-mi trezesc soţia şi am ieşit. Aerul răcoros şi umed al nopţii avea un miros de plante.

Luna plină învăluia pământul în culori stranii. Peisajul părea cu totul diferit faţă de cum arăta în timpul zilei. Ca şi cum te-ai uita printr-un filtru special ce distorsionează culorile şi unele lucruri par mult mai strălucitoare decât sunt în realitate, iar altele la fel de şterse şi lipsite de culoare precum un cadavru.

Nu mă simţeam deloc obosit. Fiecare colţ al minţii mele era treaz, ca şi cum somnul nu ar fi existat niciodată. În jur era o linişte deplină, nu se auzeau insecte sau păsări de noapte. Nici măcar vântul nu adia. Doar sunetul valu­rilor îmi ajungea la urechi, dar şi acesta abia perceptibil. Trebuia să ascult foarte atent.

M-am plimbat alene în jurul vilei, apoi am traversat grădina. Cu forma ei circulară, în lumina lunii, părea un lac acoperit cu gheaţă, iar eu mergeam uşor pe deasupra, păşind cu mare grijă, ca să nu sparg stratul de gheaţă. Trecând de grădină, ajungeai la nişte trepte înguste de piatră care duceau la un bar în stil tropical. Veneam aici în fiecare seară înainte de cină pentru un pahar de votcă tonică. Dar la ora aceea târzie barul era închis, bineînţeles. Standul pentru cocteiluri, ce arăta ca un chioşc, avea oblo­nul de lemn tras. Numai mesele rămăseseră nestrânse. Umbrelele lor de soare lăsate în jos păreau nişte pterodactili ce dormeau cuibăriţi.

Acolo l-am zărit pe tânărul în scaunul cu rotile. Stătea singur, cu un cot sprijinit de una dintre mese şi privea marea. Metalul scaunului absorbea parcă lumina lunii şi emitea o strălucire rece şi lipsită de intensitate. La ora aceea târzie din noapte, părea din depărtare un instrument special de precizie.

Era prima dată când îl vedeam singur. Mi se părea oarecum ciudat să-l văd neînsoţit de mama lui care împingea de obicei scaunul cu rotile. Pentru că în mintea mea îi percepeam pe cei doi, în modul cel mai firesc, drept o singură entitate. Însuşi faptul de a avea în faţa ochilor un asemenea peisaj incomplet mi se părea aproape o impoliteţe. Purta o cămaşă hawaiană portocalie, cu care îl mai văzusem îmbrăcat, şi pantaloni albi de bumbac. Stătea nemişcat, fără să facă nici cel mai mic gest. Privea marea și-atât.

Am rămas pe loc, neputând decide dacă să intru sau nu în vorbă cu el, dar cât timp am stat aşa, ezitând, se pare că mi-a simţit el prezenţa, căci s-a întors şi a privit în direcţia mea. Când m-a văzut, a înclinat uşor din cap în semn de salut.

— Bună seara! i-am spus eu.

— Bună seara! mi-a răspuns el încet.

Era prima dată când îi auzeam distinct vocea. Suna un pic cam somnoroasă, dar, lăsând la o parte acest amănunt, era o voce obişnuită, nici prea groasă, nici prea subţire.

— Aţi ieşit la plimbare? m-a întrebat el.

— Da. Nu prea reuşeam să dorm.

M-a măsurat dintr-o privire din cap până-n picioare, apoi a zâmbit uşor.

—  Şi eu la fel. Vreţi să luaţi loc?

Am ezitat o clipă, dar am încuviinţat şi am tras un scaun, aşezându-mă la aceeaşi masă, faţă-n faţă cu el. Am întors capul şi am privit în aceeaşi direcţie ca şi el, spre mare. La capătul plajei se întindeau nişte stânci crestate, atât de abrupte încât semănau cu o brioşă tăiată în două. Valuri mici, perfecte, parcă măsurate cu o riglă, se loveau de ele la intervale regulate. În afară de asta nu era nimic deosebit de admirat.

— Astăzi nu te-am văzut pe plajă, i-am spus eu.

— Azi m-am odihnit în cameră. Mama nu s-a simţit foarte bine.

— Îmi pare rău!

— De fapt nu e vorba de starea fizică. E mai degrabă psihicul... Stă prost cu sistemul nervos.

S-a scărpinat puţin pe obraz cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Cu toate că era noaptea târziu, avea obrajii proaspăt bărbieriţi, netezi ca porţelanul.

— Dar nu e motiv de îngrijorare. Acum doarme buş­tean. Starea mamei nu e precum picioarele mele. După o noapte de somn îşi revine. Bineînţeles că nu de tot, dar pentru un timp se va simţi bine. Dimineaţă va fi iar pe picioare.

Timp de treizeci de secunde sau un minut tânărul nu a mai spus nimic. Mi-am relaxat picioarele sub masă, încer­când să prind un moment pentru a mă retrage. Parcă toată viaţa am căutat momentul potrivit pentru a mă retrage. De data aceasta însă, am pierdut acel moment. Chiar când voiam să-i spun că ar fi timpul să plec, tânărul a început din nou conversaţia.

—  Sunt tot felul de boli pe fond nervos. Au aceeaşi cauză, dar se manifestă în nenumărate feluri. Fiecare are un alt efect asupra unei persoane. La fel ca un cutremur, în funcţie de locul afectat, aceeaşi energie provoacă fenomene total diferite. Într-un loc poate scufunda o insulă, în altul poate ridica una din ape.

Tânărul a căscat, un căscat lung, ceremonios, artistic, aproape rafinat. S-a scuzat după aceea. Arăta foarte obo­sit. Părea că e gata să adoarmă în orice moment. Am vrut să mă uit la ceas, dar am realizat că nu-l aveam la mână. Doar o urmă albă în formă de ceas îmi rămăsese pe încheietura mâinii stângi.

— Nu vă faceţi griji, a spus el. Poate par obosit, dar nu îmi e somn deloc. Dacă dorm patru ore pe noapte, îmi este de-ajuns. Şi de obicei mă culc înspre dimineaţă, aşa că la ora asta vin mereu aici şi stau fără să fac nimic deose­bit. Privesc peisajul şi-atât. Deci nu trebuie să vă faceţi griji pentru mine.

A luat o scrumieră Cinzano uitată pe masă, a privit-o un timp ca şi cum ar fi fost un obiect rar, apoi a aşezat-o la loc.

— Starea mamei se înrăutăţeşte când se enervează şi atunci jumătatea stângă a feţei îi înţepeneşte; nu-şi mai poate mişca nici gura, nici ochii. Dacă o priveşti din partea stângă, parcă e o vază ciobită. Pare destul de grav, dar nu e nimic fatal. Îşi revine după o noapte de somn.

Nu ştiam ce să răspund. Am dat vag din cap. „O vază ciobită?"

— Vă rog să nu-i spuneţi mamei că v-am povestit despre asta. Nu-i place să se discute despre starea ei.

— Bineînţeles, i-am spus. În plus, dimineaţă eu şi soţia mea ne vom întoarce acasă, aşa că nici măcar nu voi avea ocazia să vorbesc cu ea.

— Ce păcat că plecaţi! Chiar îmi pare foarte rău.

— Da, şi mie. Dar n-am de ales. Trebuie să mă întorc la serviciu.

— De unde sunteţi?

— Din Tokio.

— Aha, Tokio.

A mijit ochii şi a privit din nou marea un timp. Parcă ar fi încercat, fixându-şi ţintă privirea, să vadă dincolo de orizont oraşul Tokio.

— Voi mai rămâneţi mult aici?

— Hmm..., a spus el plimbându-şi de câteva ori degetul de marginea scaunului cu rotile. Nici eu nu ştiu foarte bine. Am putea sta încă o lună, dar la fel de bine şi două luni chiar. În funcţie de cum vor evolua lucrurile. Oricum nu eu sunt cel care decide. Soţul surorii mele mai mari deţine multe acţiuni la acest hotel, aşa că nu ne trebuie mulţi bani pentru a sta aici. Tatăl meu are o mare com­panie de materiale pentru acoperişuri în Cleveland şi, din motive practice, soţul surorii mele a preluat conducerea. Eu nu îl prea agreez, dar, după cum bine ştiţi, nu-ţi poţi alege rudele. În plus, nu pot spune cu mâna pe inimă că este o persoană rea. Cei bolnavi, ca mine, tind să fie cam restrictivi în gândire.

A scos din buzunar o batistă, apoi şi-a suflat nasul cu delicateţe, fără grabă, şi a băgat-o la loc.

— Oricum, se ocupă de afacerea cu materiale de construcţie pentru acoperişuri, deţine acţiuni la diferite companii şi are terenuri în multe locuri. Pe scurt, este un om foarte capabil. La fel şi tatăl meu. Familia mea este împărţită în două categorii distincte de persoane: cei bolnavi şi cei sănătoşi. Cei eficienţi şi cei ineficienţi. E o diferenţă foarte clară. Mă tem că alt criteriu de clasificare ar fi inutil. Aşa stau lucrurile şi n-ai ce-i face. Fiecare are rolul lui în viaţă. Cei sănătoşi produc, investesc, înmulţesc averea, încercând să evite plata impozitelor - mă rog, asta rămâne între noi doi - şi îi întreţin pe cei bolnavi. Cu alte cuvinte, este un sistem de diviziune a muncii.

Aici s-a oprit şi a respirat adânc. Câteva momente a bătut cu unghiile în masă. Eu tăceam şi aşteptam să continue.

— Ei sunt cei care hotărăsc: staţi aici o lună, dincoace o lună... Din punctul ăsta de vedere, suntem asemenea ploii - adică eu şi mama - când într-un loc, când în altul.

Valurile se loveau de stânci şi se retrăgeau lăsând în urmă o spumă albă, iar după ce aceasta dispărea, veneau alte valuri. Stăteam şi priveam absent mişcarea lor con­tinuă. Pe cer nu era niciun nor, iar lumina lunii arunca pe stânci umbre diforme.

— După cum am spus, e vorba de o diviziune a muncii şi tocmai de aceea avem şi noi rolul nostru. Nu e doar o legătură unilaterală: doar noi să primim ajutor de la ei. Cum să spun... prin faptul că nu facem nimic, compensăm pentru munca depusă în plus de ei. Echilibrăm balanţa, aducem un fel de aplanare a excesului lor. Acesta este motivul existenţei noastre. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Cred că înţelegeam oarecum, dar i-am spus că nu sunt foarte sigur. A râs uşor.

— Familia este un lucru ciudat. Ea însăşi trebuie să fie o premisă, altfel sistemul nu poate funcţiona bine. În acest sens, picioarele mele invalide devin pentru familia mea un fel de afiş. Ajung să reprezinte punctul de plecare pentru multe lucruri.

A continuat să bată cu degetele în masă, dar nu o făcea într-un mod enervant. Îşi mişca degetele ca şi cum s-ar fi gândit în linişte la ceva, parcă se afla în propria-i temporalitate.

— Lipsa se îndreaptă spre o lipsă şi mai mare, în timp ce excesul se îndreaptă spre un exces şi mai mare. Este laitmotivul acestui sistem. După cum a spus Claude Debussy când a văzut că nu prea avansează cu opera pe care voia să o compună: „îmi petrec zi şi noapte alergând, căutând nimicul (rien) pe care îl creez". Cam asta este şi menirea mea, să creez nimicul - rien.

S-a oprit din povestit, dar de data asta nu a mai continuat. S-a cufundat din nou într-o tăcere desăvârşită. Conştiinţa lui rătăcea prin cine ştie ce locuri îndepărtate. Sau poate prin nimicul (rien) din el însuşi. După un timp conştiinţa i-a revenit, dar parcă s-ar fi întors într-un punct diferit de locul din care plecase. Mi-am frecat uşor obrazul. Aspri­mea pe care o lăsa pielea nerasă îmi spunea că timpul a trecut fără doar şi poate.

Am scos din buzunar sticluţa de whisky Wild Turkey şi am pus-o pe masă.

— Nu am pahare, dar vrei să bei o gură de whisky? A clătinat din cap.

— Mulţumesc, nu beau alcool. Nu ştiu cum aş reacţiona odată ce aş apuca să beau. Dar nu am nimic împotrivă dacă vreţi să beţi. Vă rog, nu vă reţineţi din cauza mea.

Am înclinat sticluţa şi am luat o înghiţitură, lăsând whisky-ul să-mi curgă încet pe gât. Am simţit cum mă arde puţin stomacul. Am închis ochii şi am savurat acea fierbinţeală. Tânărul stătea şi mă privea din capătul celă­lalt al mesei.

— Poate vi se va părea ciudată întrebarea mea, dar vă pricepeţi cumva la cuţite?

— La cuţite?

— Da. Cuţite de tăiat, cuţite de vânătoare...

I-am spus că în excursii foloseam un cuţit normal, dar nu aveam cunoştinţe speciale despre cuţite. Tânărul a părut puţin dezamăgit de răspunsul meu, dar a revenit imediat la starea lui obişnuită.

— Mă rog, nu contează, spuse el. De fapt, am un cuţit la care aş vrea să vă uitaţi puţin. L-am cumpărat acum o lună dintr-un catalog, prin poştă. Dar nu ştiu mai nimic despre cuţite. Nici măcar nu ştiu dacă este de calitate sau nu. De aceea voiam să-l arăt cuiva, să văd ce părere are. Dacă nu vă deranjează, bineînţeles.

—  Nu, deloc.

A scos din buzunar un cuţit de vreo zece centimetri, frumos arcuit. L-a pus cu grijă pe masă. S-a auzit un sunet greu la contactul dintre cele două obiecte. Acela era cuţitul lui de vânătoare.

—  Vă rog să nu înţelegeţi greşit. Nu am de gând să rănesc pe cineva cu el sau să-mi fac mie vreun rău. M-am trezit brusc într-o zi că îmi doresc foarte mult să am un cuţit ascuţit. Cred că a fost ceva care m-a făcut să gândesc astfel, însă nu îmi amintesc ce anume. Am simţit că trebuie neapărat să am un cuţit şi nu îmi puteam înfrânge această dorinţă. Nu am avut alt motiv. Aşa că am căutat într-un catalog şi l-am comandat. De atunci îl port mereu în buzunar. Dar nimeni nu ştie acest lucru, nici măcar mama. E secretul meu. Sunteţi singura persoană căreia i-am spus despre acest lucru.

—  Şi mâine mă întorc la Tokio.

—  Da, aşa e! a spus el zâmbind.

A luat cuţitul în mâini, l-a aşezat în palmă şi l-a cân­tărit, ca şi cum greutatea lui ar fi avut o semnificaţie deosebită. Apoi mi l-a întins peste masă. Când l-am luat în mână, am simţit într-adevăr că are o greutate ciudată. Parcă nu era un simplu obiect, ci o fiinţă cu conştiinţă de sine, cu voinţă proprie. Bucăţi de lemn erau încrustate în alama mânerului şi cu toate că stătuse mult timp în buzu­nar, părţile din metal erau reci la atingere.

— Puteţi să-l desfaceţi, să vedeţi şi tăişul!

Am apăsat deschizătura din vârful mânerului şi am scos lama cuţitului, care a ieşit cu un clic uşor. Era grea, avea cam opt centimetri lungime şi un şanţ incrustat de-a lungul ei. Cu lama scoasă, cuţitul era parcă şi mai greu. În plus, am fost surprins cât de bine se potrivea în palma mea. L-am fluturat prin aer cu rapiditate de câteva ori, în toate direcţiile. Datorită greutăţii lui, am reuşit să-l mane­vrez cu mişcări sigure şi precise. Vârful lamei de oţel străpungea aerul, lăsând parcă linii tăioase în urma mişcă­rilor mâinii.

— E un cuţit de bună calitate. Nu ştiu multe lucruri despre cuţite, dar acesta nu e greu de manevrat şi îl cuprinzi foarte bine în mână.

— Mă bucur să aud asta! Dar nu e cam mic pentru un cuţit de vânătoare?

— Hmm... Nu neapărat. Depinde pentru ce vrei să-l foloseşti.

— Da, aşa e, a spus el încuviinţând apoi de câteva ori doar pentru sine, parcă ar fi vrut să se convingă de acest fapt. Într-adevăr, depinde la ce îl foloseşti.

Am închis lama la loc în locaşul ei şi i-am înapoiat cuţitul. Tânărul a scos din nou lama şi a învârtit cu înde­mânare cuţitul. Apoi, ca şi cum ar fi ochit o ţintă cu o armă, a închis un ochi şi a îndreptat cuţitul înainte, spre lună. Lumina ei s-a reflectat în metalul lamei şi pentru o clipă a luminat profilul tânărului.

—  Aş mai avea o rugăminte, a spus el. Aţi putea să tăiaţi ceva cu el?

—  Să tai ceva? Ce anume de exemplu?

—  Nu contează. Orice se găseşte pe aici prin jur. Eu sunt imobilizat în scaunul acesta cu rotile şi nu sunt foarte multe lucruri pe care le pot tăia. Aş vrea să tăiaţi dumnea­voastră ceva cu el.

Nu vedeam de ce l-aş refuza, aşa că am luat cuţiul şi am străpuns de câteva ori cu el trunchiul unui palmier din apropiere, după care am desprins o parte din coaja tulpinii. Apoi am luat de lângă piscină o bucată de polistiren care era pe jos şi am tăiat-o în două, transversal. Cuţitul tăia chiar mai bine decât m-am aşteptat.

— E fantastic cuţitul acesta! am spus eu.

— E făcut manual de un artizan. De fapt a fost destul de scump.

Am îndreptat şi eu lama spre lună, la fel ca şi el, şi am privit cu atenţie cuţitul. În lumina lunii pline, părea frunza unei plante sălbatice care tocmai a ieşit la suprafaţă despi­când pământul. Era probabil lucrul ce leagă nimicul de exces.

—  Încercaţi să mai tăiaţi şi altceva, spuse tânărul. Am luat şi am tăiat tot ce mi-a ieşit în cale: coajafructelor de palmier căzute pe jos, frunzele mari şi groase ale plantelor tropicale, meniul de la intrarea barului. Am despicat şi am cioplit chiar şi câteva bucăţi de lemn aduse de curent pe malul mării. Când nu am mai avut ce tăia, am îjiiceput să străpung fără zgomot aerul nopţii, mişcându-mă încet, ca şi cum aş fi exersat Tai Chi(*). Nu era niciun lucru în jur care să-mi stea în cale. Noaptea era profundă, timpul era moale şi plin de umezeală, iar lumina lunii amplifica şi mai mult această profunzime şi moliciune.

În timp ce despicam aerul cu acel cuţit de vânătoare mi-am amintit deodată de femeia aceea grasă pe care am o întâlnisem după-amiază, fosta stewardesă de la United Airlines. Aveam impresia că în jurul meu pluteşte amorfă, asemenea unei cețe, carnea ei albă, plină, masivă. În ceaţa aceea erau cuprinse geamandura, marea, cerul, elicopterele, chiar şi piloţii. Am încercat să trec lama cuţitului prin ceaţă şi tot ce era învăluit în ea, dar nu reuşeam să apreciez corect distanţa. Cu toate că păreau atât de aproape, fiecare lovi­tură era o ratare. Doar câţiva centimetri mai aproape şi le-aş fi sfâşiat. Oare să fi fost o iluzie sau eu însumi eram iluzia? Nu reuşeam să-mi dau seama. „Nu contează - m-am gândit eu - oricum mâine nu voi mai fi aici."

—  Uneori am un vis - a spus tânărul din scaunul lui cu rotile.

Vocea lui avea o rezonanţă ciudată, ca şi cum ar fi venit din fundul unei gropi adânci.

— Iar în visul acesta am un cuţit înfipt foarte adânc în partea moale a capului meu, în interior, unde se găsesc amintirile. Dar nu e greu deloc şi nici nu mă doare. Doar că stă aşa înţepenit acolo... Iar eu privesc această scenă de undeva, din alt loc, ca şi cum ar fi vorba despre o altă persoană, dorindu-mi să vină cineva şi să scoată cuţitul, dar nimeni nu ştie că e înfipt în capul meu. Încerc să îl scot singur, dar nu ajung cu mâna până în interiorul capului meu. E atât de ciudat! Am reuşit să-l înfig, dar nu mai reuşesc să-l scot şi în timpul acesta lucrurile încep să dispară încet-încet, până şi eu însumi, iar în final nu rămâne decât cuţitul. Cuţitul rămâne mereu. Ca osul alb al unui animal preistoric, purtat de valuri până la ţărm... Cam aşa arată visul meu.

(*) Tai Chi Chuan reprezintă una dintre ramurile practicii taoiste; mai cunoscut ca artă marţială, este caracterizat prin mişcări lente, circulare, continue şi folosirea principiului yin-yang.