Din povestile lui Victor Eftimiu (5)

Răsplata Profetului

     Nu ţi s-a întîmplat vreodată, scumpe cititorule, să iu­beşti pe cîte cineva, să-l aperi de cîte ori e vorbit de rău şi la urmă să vezi că toată dragostea ta a fost în zadar? Te miri cum îţi răsplăteşte cel pe care ţi l-ai crezut prieten! Ba de multe ori, chiar năzuinţele noastre ne înşală. Îţi jertfeşti toată viaţa ca s-ajungi la o ţintă şi vezi că ceea ce ai visat n-a fost vrednic de atîta luptă. Palatul muncit o viaţă-ntreagă se năruieşte într-o clipă.

Cei pentru care ţi-ai dat sufletul te nesocotesc — atunci cînd nu-ţi fac vreun rău şi mai mare. Poate că era mai bine să fi murit, înainte de a afla cît de nerecunoscătoare sînt unele fiinţe, ba şi unele puteri mai mult decît pămîntene...

La toate acestea mă gîndesc eu adesea, mai ales cînd mi aduc aminte de păţania unui hoge de la noi, şi care păţanie o spun şi eu, aşa cum mi-a povestit-o bunicul meu, Papa-Teodor Iconomo, de la Biserica-de-Jos din Boboştiţa (Doina-Ţarcva).

Trăia pe vremuri în Corcea un hoge bătrîn, credincios întru Profetul. Un grec aflase ce mult îşi cinsteşte hogea pe dumnezeul său şi, ca să-1 necăjească, îi spunea în fie­care zi:

— Să ţi-l dau dracului pe Mahomed! Şi se ducea îna­inte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Pentru un mahomedan dreptcredincios, nimic nu e mai sfînt decît profetul său, şi cea mai mare necinste, fărădelegea cea mai mare e să-i necinsteşti sfîntul nume al stăpînului. Ba, după cum mi-aduc aminte, grecul îi spunea o vorbă şi mai urîtă, dar hogea n-a vrut s-o spună cu niciun chip.

Nici Salamalek, nici Tunghiatieta, nici Kalimera; îi pufnea mereu în nas aceleaşi vorbe . Azi aşa, mîine aşa, bietul hoge simţea că înnebuneşte.

—  Bine frate, omul ăsta n-are să mă mai lase în pace? Întîi credeam că e un ticălos care vrea să glumească. A doua zi iar aşa. A treia zi iar. Pînă cînd? începe să-mi al­bească şi părul din cap, că pe cel din barbă mi l-a albit de mult...

Bietul hoge nu ştia ce să facă. Nu trecea dimineaţă de la Allah, fără să nu se întîlnească cu grecul acela subţire şi cu ochii roşii, fără s-audă, aşa, ca din senin, din gura ghiaurului:

—  Să ţi-l dau dracului pe Mahomed!

Într-o zi, nemaiputînd răbda, se duce să se plîngă cadiului.

—  Măria-ta, eu nu mai pot să trăiesc! Înţeleg să se agate de barba mea, ori de cinstea mea şi a neamului meu, dar să-mi înjure profetul, care e sfînt nouă tuturora, asta e mai presus de orice răbdare! Cer să spînzuraţi pe pali­car, fiindcă, altminteri, nu ştiu ce se va întîmpla...

Judecătorul se minună mult de îndrăzneala grecului, dar nu-i venea să-l pedepsească. De unde ştii? Poate că hogea minte!... Şi atunci, el şi-ar fi găsit beleaua cu consulatul grecesc, care-i mai făcuse multe neajunsuri.

—  Uite-te, ce, părinte hogeo — zise cadiul — eu am să pui mîine doi soldaţi să se ascundă lîngă casa dumitale... şi cînd o trece grecul şi te-o-njura de profet, atunci o să-1 în-haţe... Şi ai să vezi ce-am să-i fac eu ghiaurului.

— Şi aşa e bine, efendi, să trăieşti!... Grecul însă avea noroc!

Un prieten al său, care auzise ce-a hotărît cadiul, îi spu­sese palicarului:

—  Ia ascultă, bre, vezi-ţi de treabă! Ce, vrei s-o pă­ţeşti? Te-a pîrît la cadiu că-i spurci profetul. Ştii ce are de gînd să-ţi facă, dacă mai zici şi mîine ceva? Doi soldaţi sînt pe acolo, şi dacă te-or auzi, vai de pielea ta: te vîră în tem­niţă şi te ţin pînă te ia dracul!

—  Las' pe mine! răspunse grecul, surîzînd cu vicleşug. Mi-l joc eu pe taica hogea!

A doua zi, iată-l iar pe grec.

Hogea îl privea batjocoritor; parcă ar fi zis:

„Mai spune ceva, dacă-ţi dă mîna!”

Grecul îşi ţinu rîsul, se prefăcu umilit şi, cu glasul cel mai blînd, îngînă:

— Să trăieşti ani mulţi, măria-ta! Sa te ţină Allah pînă la adînci bătrîneţe, să ai parte de tot pilaful din raiul pro­fetului... Măria-ta, iar am venit să te rog... Măria-ta, nu-mi mai dai cele o sută de lire ce ţi le-am împrumutat acum un an? Dă-mi-le, sfinţia-ta, fiindcă eu sînt om sărac... De ce nu mi le dai? Ori fiindcă n-am hîrtie, ca să te trag în ju­decată? Ori fiindcă n-am avut martori cînd ţi le-am dat?

Hogea îngălbenise. Abia putu bolborosi:

— Ce bani? Ce lire? De unde o sută de lire? Săriţi! Soldaţii pitiţi după zid, atîta aşteptau. înhăţară pe grec şi pe hoge şi fuga la judecătorie cu ei.

— Hei — întrebă cadiul pe soldaţi — adevărat a fost?

— Da' de unde, efendi! Bietul om îi cere hogei o sută de lire datorie şi el nu vrea să-i dea.

— Zi, aşa mi-a fost vorba, hai? se răsti cadiul către hoge. Bine... Să mai pofteşti altă dată să te mai legi de oameni!...

Şi-l pedepsi să plătească grecului suta de lire. Şi hogea plăti, fiindcă n-avea ce face.

Cu chimirul umflat vesel, grecul ieşi din judecătorie. Pe partea cealaltă trecea bietul hoge. Nici nu-l mai cunoşteai de trist ce era.

Deodată, ticălosul de ghiaur se apropie binişor de el, îl trase de mînecă şi îi şopti la ureche:

— Să ţi-l dau dracului pe Mahomed!

Hogea întoarse capul, se uită lung la grec şi-i răspunse liniştit:

— Şi eu să-l dau dracului!...