Din povestile lui O. Henry (22)

Pragmatism superior 
    Căutarea înţelepciunii a ajuns o problemă de mare im­portanţă. Anticii sunt discreditaţi. Plato e plat; Aristotel se clatină; Marc Aureliu se bălăbăne; Esop şi-a vîndut drepturile de autor în Indiana; Solomon e prea solemn; iar din Epictet nu iese nicio picătură.

     S-a demonstrat că furnica, insecta care ani de-a rîndul a servit drept model de inteligenţă şi hărnicie în ma­nualele şcolare, este de fapt redusă mintal, senilă şi risi­pitoare — de timp şi de efort. În zilele noastre oamenii huiduie cucuvaia. Convenţiile au abandonat cultura şi au adoptat magia. Bărbile colilii aduc dovezi zdrobitoare în sprijinul patentului pentru regenerarea părului, vîndut de o mulţime de negustori. În almanahurile publicate de diverse cotidiene se strecoară erori tipografice. Profesorii universitari au devenit...

     Dar să nu dăm nume. Nu devii înţelept dacă participi la cursuri, răsfoieşti enciclopedia sau pagina cu perfor­manţele din trecut. Cum zice poetul — „cunoaşterea vine, dar înţelepciunea zăboveşte.” Înţelepciunea este roua care, deşi n-o ştim, ne îmbibă trupul, ne înviorează şi ne face să creştem. Cunoaşterea este un şuvoi puternic de apă pus pe noi cu furtunul. Ne zdruncină rădăcinile.

Aşadar, mai bine acumulăm înţelepciune. Dar ca s-o facem, avem nevoie de cunoaştere. Dacă ştim un lucru, atunci îl ştim; dar deseori nu avem înţelepciunea că suntem înţelepţi şi...

Dar mai bine să dăm drumul povestirii.

Odată am găsit pe o bancă într-un părculeţ o revistă de zece cenţi. Oricum, atît mi-a pretins individul cînd m-am aşezat lîngă el. Tipul era ca o revistă mucegăită, prăpădită şi zdrenţăroasă, cu nişte povestiri stranii la ac­tiv, nici nu mă îndoiam. Pînă la urmă s-a dovedit a fi un adevărat album cu tăieturi din ziare.

—  Sunt reporter la un jurnal, i-am spus ca să-l încerc. Mi s-a cerut să scriu despre cîteva din experienţele neno­rocoşilor care-şi petrec nopţile în parcul ăsta. Aş putea să te întreb cărui fapt atribui declinul în...

M-a întrerupt un hohot de rîs — un hohot atît de ru­ginit şi de anchilozat, încît am fost convins că nu-l mai întrebuinţase de mult timp.

—   A, nu! exclamă el. Nu eşti reporter. Reporterii nu vorbesc aşa. Se dau drept reporteri şi zic că tocmai au coborît din trenul de St. Louis. Recunosc reporterii din­tr-o privire. Noi, vagabonzii din parc, ajungem să jude­căm bine firea umană. Stăm aici toată ziua şi ne uităm la oameni. Sunt în stare să apreciez pe oricine trece pe lîngă banca mea; rămîi uimit, zău aşa.

—    Ei, hai dă-i drumul. Pe mine cum mă vezi?

—   Cred, spuse analistul firii umane cu o ezitare de neiertat, că ai fost, să zicem, implicat în afaccri contrac­tuale — sau poate ai lucrat într-un magazin, sau eşti pic­tor de reclame. Te-ai oprit în parc să-ţi termini trabucul şi te-ai gîndit să scoţi de la mine un monolog pe gratis. Totuşi, ai putea să fii zidar sau judecător — vezi că e cam întuneric. Probabil că nevasta dumitale nu te lasă să fu­mezi în casă.

M-am încruntat, abătut.

—    Dar dacă judec bine, continuă cititorul firii umane, aş zice că nici n-ai nevastă.

—    N-am, i-am răspuns, sculîndu-mă nervos. Nu, nu, nu, n-am. Dar voi avea, cu ajutorul săgeţilor lui Cupidon. Adică, dacă...

Probabil că am tărăgănat puţin vocea şi apoi am înă­buşit-o în nesiguranţă şi disperare.

—   Vezi că şi dumneata ai o poveste, spuse vagabon­dul prăfuit şi, după cum mi s-a părut mie, imprudent. Ce-ar fi să-ţi iei banii înapoi şi să-ţi depeni povestea pen­tru mine? Şi pe mine mă interesează suişurile şi coborîşurile celor nenorocoşi care-şi petrec serile în parc.

Nu ştiu cum, mi s-a părut amuzant. M-am uitat la pră­păditul jegos cu mai mult interes. Aveam într-adevăr o poveste. Şi de ce să nu i-o spun? N-o spusesem niciunui prieten. Toată viaţa am fost încuiat şi rezervat. De vină era timiditatea psihică şi sensibilitatea, poate chiar amîndouă. Am zîmbit în sinea mea, mirîndu-mă că simt imboldul de a mă confesa acestui străin vagabond.

—    Jack, am început eu.

—     Mack, m-a corectat el.

—     Mack, zic eu, am să-ţi povestesc.

—     Vrei zece cenţi înapoi? m-a întrebat.;

I-am dat un dolar.

—     Cei zece cenţi sunt preţul povestirii dumitale.

—     Da’ bine m-ai pocnit! Hai, dă-i drumul.

Şi pe urmă, oricit de neverosimil ar putea să pară în­drăgostiţilor care-şi încredinţează durerile numai vîntului, nopţii şi lunii în creştere, eu mi-am dezvăluit secretul acestei epave, aleasă dintre atîtea creaturi care ar fi fost de aşteptat să-mi înţeleagă iubirea.

I-am povestit despre zilele, săptămînile, lunile pe care le petrecusem adorînd-o pe Mildred Telfair. I-am povestit de disperarea mea, de zilele chinuite şi nopţile de veghe, de speranţele pierdute şi suferinţa cugetului. I-am descris acestui vagabond al nopţilor pînă şi frumuseţea şi noble­ţea ei, ce impresie formidabilă producea în societate, ce viaţă extraordinară ducea, ca fiică mai mare a unei vechi familii a cărei fală depăşea dolarii milionarilor oraşului.

—    Şi de ce nu pui mîna pe demoazela asta? mă întrebă Mack, aducîndu-mă iar pe pămînt şi la vorba pămîntească.

I-am explicat că valoram atît de puţin, aveam un ve­nit atît de redus şi temeri atît de mari, încît n-aveam curaj să-i spun cît o adoram. I-am povestit că în prezenţa ei nu reuşeam decît să mă bîlbîi sau să mă înroşesc şi că ea mă privea cu un zîmbet amuzat, minunat şi înnebunitor.

—    Cum s-ar zice e prima clasă, ai? mă întrebă Mack.

—    Familia Telfair... am început ea cu semeţie.

—    Mă refeream la frumuseţe prima clasă, spuse ascul­tătorul.

—    Este nespus de admirată, i-am răspuns prevăzător.

—    Are surori?

—    Una.

—    Mai cunoşti şi alte fete?

—    Păi, mai multe. Şi încă altele.

—    Ia ascultă, zise Mack, te pricepi să farmeci alte fete, nu-i aşa? Poţi să le faci ochi dulci, să le iei de bărbie şi să le strângi în braţe? Ştii ce vreau să spun. Eşti ruşinos doar cînd e vorba de demoazela asta a dumitale? — frumuseţe prima clasă — aşa-i?

     —    Intr-un fel ai zugrăvit situaţia aproape de realitate, am recunoscut.

—   M-am gîndit eu, spuse Mack neîndurător. Uite, asta îmi aminteşte de propriul meu caz. O să ţi-l istorisesc.

Eram indignat, dar n-am arătat-o. Ce era cazul vaga­bondului ăstuia sau al oricui altcuiva în comparaţie cu al meu? În plus, îi dădusem un dolar şi zece cenţi.

—    Ia pipăie-mi muşchii, spuse tovarăşul meu, brusc încordîndu-şi bicepşii.

M-am supus mecanic. Indivizii de la antrenamente îţi cer întotdeauna aşa ceva. Avea braţul tare ca fonta.

—   Acum patru ani, spuse Mack, eram în stare să fac zob pe oricine din New York, dar în afara ringului! Cazu­rile noastre seamănă perfect. Vin din West Side — între Străzile l3 şi l4 — dar nu-ţi dau numărul de la casă. Cînd aveam vreo zece ani, eram mare bătăuş şi, pe la douăzeci, niciun amator de la oraş nu rezista mai mult de patru runde cu mine. Pe bune. Ai auzit de Bill McCarty? Nu? Era managerul grupului de băieţi pentru cîteva dintre cluburile selecte. Ei bine, am făcut praf tot ce mi-a adus Bill. Eram categoria mijlocie, dar dacă era cazul puteam să mă antrenez şi la categorie grea. Am boxat cu tot West-Side-ul la chefuri şi pe bani şi de amuzament, şi nici­odată n-am luat bătaie. Dar să-ţi spun ceva, prima oară cînd am pus piciorul pe ring să înfrunt un profesionist, n-am făcut nici cît o ceapă degerată. Nu ştiu cum s-a în­tîmplat — parcă nu aveam vlagă. Cred că am prea multă imaginaţie. Se făcuse publicitate multă, şi mare zarvă, şi pe mine lucrurile astea mă înmoaie. Niciodată n-am cîştigat pe ring. Veneau tipi de la categoria uşoară şi alţi pră­pădiţi, semnau contractul cu managerul şi pe urmă urcau pe ring, mă băteau pe braţ şi mă urmăreau cum mă pră­buşeam la podea. In clipa în care aveam public, şi vedeam toţi tipii în haine de seară aşezaţi pe locurile din faţă, şi-l zăream pe profesionist intrînd în ring, mă înmuiam ca o cîrpă.

Sigur că n-a trecut mult pînă cînd am pierduţ toţi su­porterii şi n-am mai avut şansa să lupt cu un profesio­nist, ba chiar nici cu amatori. Da’ să-ţi zic drept — eram la fel de bun ca mulţi de pe ring sau din afara lui. Numai senzaţia asta surdă şi nefastă mi-a jucat feste ori de cîte ori urcam pe ring.

Ei bine, domnule, după ce m-am retras din sportul ăsta, m-a apucat o furie nemaipomenită. Mă duceam me­reu prin oraş şi culcam la pămînt cetăţeni particulari şi tot felul de neprofesionişti, numai ca să mă distrez. Doboram curcani pe străzi întunecoase şi şoferi şi vatmani şi camionagii, ori de cîte ori puteam să mă iau la păruială cu ei. N-avea importanţă cît de zdraveni sau de pricepuţi erau — tot îi puneam jos. Dacă aş fi avut şi pe ring în­crederea aia pe care o simţeam pe stradă, la ora asta aş purta perle negre şi ciorapi de mătase roşii.

Într-o seară mă plimbam pe lîngă Bowery, gîndin- du-mă la una şi la alta, cînd hop! că apare o gaşcă de şme­cheri. Erau vreo şase-şapte, toţi în fracuri şi pălării de mătase. Unul din gaşcă îmi dă brînci de pe trotuar. Nu mă mai bătusem de trei zile, aşa că i-am spus „încîntat!” şi l-am pocnit după ureche. Da, ne-am bătut. Amicul s-a luptat frumuşel, aşa cum vezi în filme. Eram pe o stradă lăturalnică şi nu se vedea nici un poliţist primprejur. Ce­lălalt individ ştia o mulţime de scheme, dar nu mi-au tre­buit decît vreo şase minute ca să-l culc la pămînt.

Cîţiva din gaşcă l-au tîrît şi l-au proptit de nişte trepte, şi au început să-i facă vînt. Altul vine la mine şi zice:

—    Tinere, ştii ce-ai făcut?

—    Hai, şterge-o! fac eu. Nu i-am dat decît vreo două scatoalce! Du-l pe băiat înapoi la Yale şi spune-i să se lase de studii sociologice pe partea greşită a trotuarului.

—  Amice, zice, nu te cunosc, dar mi-ar face plăcere. L-ai doborît pe Reddy Burns, campionul internaţional la categoria mijlocie! Ieri a sosit la New York să încerce să aranjeze un meci cu Jim Jeffries. Dacă ai vrea...

Cînd mi-am revenit din leşin, eram întins pe podea, într-o drogherie, saturat de amoniac aromat. Dacă aş fi ştiut că era Reddy Burns, m-aş fi tîrît pe rigolă pe lîngă el, în loc să-l pocnesc. Păi, dacă s-ar fi întîmplat vreodată sa fiu pe ring şi să-l văd urcînd, aş fi avut nevoie precis de sticluţa cu săruri.

—   Deci, iată ce renghiuri joacă imaginaţia, conchise Mack. Şi, cum iţi spuneam, cazurile noastre se asemănă. N-ai să reuşeşti. Nu te poţi pune cu profesionismul. As­cultă la mine, te-aşteaptă o bancă în parc în afacerea asta romantică.

Şi Mack, pesimistul, rîse batjocoritor.

—    Mă tem că nu văd unde e asemănarea, i-am răs­puns rece. Am numai o vagă idee despre ringurile de box.

Vagabondul îmi atinse mîneca cu degetul arătător, ca să accentueze parabola pe care o expunea.

—   Orice om, spuse el cu oarecare demnitate, are un fix pentru cîte un lucru care i se pare bun. La dumneata e povestea cu demoazela în faţa căreia ţi-e frică să te ex­primi. La mine e ringul. Ei, o să te pierzi şi dumneata, ca şi mine.

—    De ce crezi că o să mă pierd? l-am întrebat aprins.

—   Fiindcă ţi-e teamă de ring. Nu faci faţă la pro­fesionişti. Cazurile noastre seamănă. Eşti amator şi asta înseamnă că mai bine te ţii departe de ring.

—   Ei, mă duc, i-am spus, ridicîndu-mă şi privindu-mi foarte atent ceasul.

Cînd făcusem vreo douăzeci de paşi, chiriaşul băncii mă strigă.

—   Mulţumesc pentru dolar. Şi pentru cei zece cenţi. Dar n-ai să reuşeşti. Eşti amator.

     „Aşa-mi trebuie, mi-am spus, dacă îmi pierd timpul cu un vagabond. Ce neobrăzare.”

Dar, cum mergeam, cuvintele lui îmi tot reveneau în minte. Cred că m-am şi enervat pe omul ăla.

—    O să-i arăt eu! am spus în cele din urmă cu glas tare. Am să-i arăt că pot să mă lupt şi cu Reddy Burns, chiar dacă ştiu cine este.

M-am îndreptat grăbit spre o cabină telefonică şi am sunat acasă la familia Telfair.

Mi-a răspuns o voce dulce şi suavă. Cunoşteam vocea. Mîna pe receptor mi-a tremurat.

—   Tu eşti? am întrebat folosind cuvintele absurde care formează vocabularul oricărui vorbitor la telefon.

—   Da, eu sunt, veni răspunsul clar şi profund, caracte­ristic Telfair-ilor. Cine e, vă rog?

—   Eu, am răspuns cît se poate de egoist. Fu sunt şi am cîteva lucruri pe care vreau să ţi le spun imediat şi direct.

—   Oh, oftă vocea. A dumneata eşti, domnule Arden!

Mă întrebam dacă accentul pus pe primul cuvînt era intenţionat. Mildred era neîntrecută în afirmarea unor lucruri pe care după aceea trebuia să stai şi să le analizezi.

—   Da. Sper. Şi acum să trecem la concret.

Mi s-a părut că exprimarea era cam familiaristă (dacă pot să folosesc acest cuvînt) chiar în clipa în care am ros­tit-o; dar nu m-am oprit să-mi cer scuze.

—   Ştii, nu mă îndoiesc că te iubesc şi că de mult timp mă găsesc în această stare idioată. M-am săturat de aiu­reli, aşa că, adică, vreau să-mi dai imediat un răspuns. Te căsătoreşti cu mine sau nu? Nu închide, te rog! Centrala, lăsaţi firul! Alo, alo! Vrei sau nu?

Ăsta era upercutul pentru bărbia lui Redcly Burns. Şi răspunsul sosi:

—   Da, Phil, dragă, sigur că vreau! N-am ştiut că tu, adică n-ai spus niciodată, ah, vino la noi, te rog, nu pot să-ţi spun ce vreau la telefon! Eşti atît de neaşteptat. Dar, te rog, vino la noi acasă, vrei?

—   Cum de nu?! Am sunat impetuos la uşa familiei Tel­fair. Un fel de fiinţă umană deschise uşa şi mă goni în salon.

—   Prea bine, mi-am spus contemplînd tavanul, ori­cine are cîte ceva de învăţat de la oricine. Mack ăsta a avut o filozofie destul de bună, totuşi. N-a profitat de ex­perienţa avută, dar eu pot s-o fac. Dacă vrei să intri la profesionişti, trebuie să...

M-am oprit din cugetări. Cineva cobora scările. Au în­ceput să-mi tremure genunchii. Ştiam acum cum se sim­ţea Mack cînd vreun profesionist urca în ring. M-am uitat în jur după vreo uşă sau fereastră pe unde s-o tulesc. Dacă ar fi fost vorba de oricare altă fată, aş fi putut să...

Dar chiar atunci uşa se deschise şi Bess, sora mai mică a lui Mildred, intră în cameră. N-am văzut-o niciodată semănînd atît de bine cu un înger aureolat. Veni direct la mine şi ...şi...

Nu observasem pînă atunci ce ochi şi păr absolut mi­nunat avea Elizabeth Telfair.

—   Phil, spuse ea cu glasul suav şi tulburător al Telfair-ilor, de ce nu mi-ai spus pînă azi? Pînă acum cîteva minute, cînd mi-ai vorbit la telefon, credeam că o placi pe sora mea!

    Cred că Mack şi cu mine am fost toată viaţa amatori fără speranţă. Dar eu unul sunt grozav de bucuros de cursul pe care l-au luat lucrurile în cazul meu.