Gelsomino in tara mincinosilor(7)

Fără şovăială, Şchioapa-nvaţă mîţele să miaune pe față 

     Mătușa Pannocchia o duse acasă şi-o culcă în jeţ. Ba chiar o legă de el cu ac şi aţă, ca şi cum ar fi fost un desen fixat pe o faţă de masă.

—   Mătuşă Pannocchia, zise Şchioapa, aţi fi pu­tut, cel puţin, să alegeţi un fir albastru, care s-ar fi potrivit mai bine cu blana mea. Ăsta portocaliu e tare urît; mi-aminteşte de peruca lui Giacomone.

—   Nu trebuie să vorbim despre peruci, ripostă mătuşa Pannocchia. Cel mai bun lucru e să stai locu­lui şi să nu ştergi putina ca în seara trecută. Tu eşti o făptură rară şi de la tine mă aştept la lucruri neobiş­nuite.

—   Nu-s decît o mîţă, zise cu modestie Şchioapa.

      —   Eşti o mîţă care miaună în timpuri cînd nu prea se văd multe făcînd una ca asta, ba nu se văd de loc. Pisicile au început să latre ca dulăii şi fireşte că nu reuşesc, pentru că ele nu-s născute pentru aşa ceva. Eu iubesc pisicile, nu cîinii. Am şapte în casă. Le pun să doarmă în bucătărie, sub chiuvetă. De cîte ori le văd că deschid gura, îmi vine să le alung. De o sută de ori am încercat să le învăţ să miaune, dar nici pomeneală să-mi dea vreuna ascultare. Nu au încredere în mine.

      Şchioapa începea s-o îndrăgească pe bătrîna doam­nă care, fără îndoială, o salvase de gardian şi care nu mai putea răbda mîţele ce lătrau.

—   Oricum, continuă mătuşa Pannocchia, la pisici ne vom gîndi mîine. Astă-seară avem noi altceva de făcut.

—   Şi se apropie de un dulăpior cu rafturi, de unde trase o carte, arătîndu-i Şchioapei titlul:  

TRATAT DESPRE CURĂŢENIE.

—   Şi acum, îi aduse la cunoştinţă mătuşa Pannoc­chia, aşezîndu-se într-alt jeţ din faţa Şchioapei, îţi voi citi de la primul pînă la ultimul capitol.

—   Cîte pagini sunt, mătuşica?

—   Nu-s multe: abia dac-or fi opt sute douăzeci şi patru, înţelegînd că am socotit şi tabla de materii, de care însă te voi scuti.

Capitolul întîi:

Pentru ce nu trebuie să-ţi scrii numele pe ziduri. Nu­mele e un lucru preţios, nu e de aruncat în drum. Fa­ceţi un portret frumos şi veţi putea să vă puneţi sem­nătura pe el. Ciopliţi o statuie frumoasă, şi numele vostru va sta bine încrustat pe piedestal. Fabricaţi o maşină de toată frumuseţea, şi veţi avea dreptul s-o botezaţi cu numele vostru. Numai făpturile care nu au nimic bun în ele şi niciun loc mai ca lumea să-şi însăileze numele, numai ele ţin să şi-l întindă pe pereţi...

      —   De acord, rosti cu solemnitate Şchioapa. Toc­mai de aceea eu nu mi-am scrijelit pe ziduri numele meu, ci pe acela al regelui Giacomone.

—   Taci şi ascultă capitolul doi:

De ce nu trebuie să scrii pe ziduri numele prietenilor tăi...

      — Am un singur prieten, zise Şchioapa. Ba chiar şi pe acela l-am avut şi l-am pierdut. Capitolul ăsta nu vreau să-l ascult, fiindcă nu vreau să mă cuprindă melancolia.

       —   O să-l asculţi chiar dacă nu-ţi place, fiindcă şi aşa n-o să te poţi mişca de aici.

În acel moment zbîrnîi clopoţelul şi mătuşa Pan­nocchia se ridică, pentru a se duce să deschidă. Intră o fetiţă ca pînă-n zece ani: că era o fetiţă, se putea băga de seamă după pieptănătura „coadă de cal", altfel ar fi putut părea chiar băieţel, fiindcă era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de cow-boy şi cu o cămaşă în pătrăţele.

       —   Romoletta! exclamă Şchioapa în culmea sur­prizei.

Fata o privi gînditoare.

—   Unde ne-am cunoscut?

     —   Dar bine, continuă Şchioapa, aproape s-ar pu­tea spune că tu eşti mama mea. Culoarea ce o am, oare nu-ţi aminteşte de nimic?

    —   Ba îmi aminteşte, răspunse Romoletta, de o bu­cată de cretă pe care am luat-o odată împrumut din sertarul tablei de la şcoală.

      —   Împrumut? întrebă mătuşa Pannocchia. Şi în­văţătoarea ştia?

—   Nu am avut răgaz să-i spun, vorbi răspicat Romoletta. Sunase chiar atunci clopoţelul de amiază.

—   Foarte bine, zise Şchioapa, mai că s-ar putea cre­de că aş fi odrasla acelei mici bucăţele de cretă. Ba mi se pare că tocmai de aceea şi sunt o pisică instruită: vorbesc, citesc, scriu şi fac socoteli. Desigur, ţi-eram mai recunoscătoare dacă mi-ai fi desenat şi toate cele patru lăbuţe; dar şi aşa sunt mulţumită.

—   Şi eu sunt mulţumită că te revăd, surise Romoletta. Cine ştie cîte lucruri n-oi fi avînd să-mi povesteşti!

—   Aici toţi sunt mulţumiţi, se amestecă mătuşa Pan­nocchia în vorbă, toţi, afară de mine. Aveţi, după cît se pare, amîndouă nevoie să învăţaţi ceea ce stă scris în cartea mea. Romoletta, aşază-te aici.

Fetiţa îşi apropie un scăunel de celelalte două je­ţuri şi se ghemui, strîngîndu-şi sub ea picioarele. După ce-şi scoase ghetele, le zvîrli cît colo. Mătuşa Pannoc­chia reluă lectura la capitolul trei, care lămurea pen­tru ce nu trebuie să scrii pe ziduri insulte la adresa trecătorilor.

Şchioapa şi Romoletta ascultau cu multă atenţie: Şchioapa, fiindcă era legată şi nu putea face altceva, Romoletta — dimpotrivă — cu un aer şiret, al cărui înţeles îl veţi pricepe foarte curînd.

Ajungînd la capitolul zece, mătuşa Pannocchia începu să caşte. De la început căscase ea, cam la fiecare pagină; dar acum căscaturile deveniseră, încetul cu încetul, tot mai dese; cîte trei la fiecare pagină, cîte patru, apoi una la fiecare două rînduri... una la fie­care rînd... una de fiecare cuvînt... Şi, în cele din urmă, le puse capac un căscat mai lung decît altele, iar cînd gura bătrînei se reînchise, în acelaşi timp şi genele ochi­lor ei buni se închiseră.

—   Aşa se întîmplă mereu, zise răspicat Romoletta pe la jumătatea cărţii mătuşica adoarme.

—   Şi noi trebuie să aşteptăm acum pînă se trezeşte? întrebă Şchioapa. M-a cusut aşa de strîns, că dacă mi-ar veni să casc, n-aş putea deschide nici măcar gura. Dacă ai şti cît sunt de grăbită să pornesc în căutarea unui amic pe care nu l-am mai văzut de ieri seară!...

—  Las' pe mine, zise Romoletta.

Cu multă delicateţe, fără cel mai mic zgomot, luă o pereche de foarfece şi tăie firele. Şchioapa se în­tinse din toate încheieturile ei, sări jos să-şi dezmor­ţească lăbuţele şi trase aer în piept cu o nespusă pă­rere de bine.

—  Cît ai clipi, şopti Romoletta, ne vom şi căra prin  bucătărie.

În bucătărie, întunericul era mai negru decît smoa­la, dar într-un colţ, aşa cam pe unde s-ar fi putut afla chiuveta, într-un colţ străluceau patrusprezece flă­cărui verzi.

—  Simt parcă miros de mîţă, spuse Şchioapa; ba chiar de-a binelea este mirosul a şapte mîţe!

—  Hm, sunt pisicile mătuşii mele.

Dinspre chiuvetă izbucniră în acelaşi timp şapte rîsete vesele.

—   Surioară dragă, rosti o voce. Pe lîngă că eşti şchioa­pă, nici nu vezi bine? Cum de nu bagi de seamă că suntem cîini ca şi tine?

—   Ptiu, mîţe mincinoase! exclamă Şchioapa, înfuriindu-se de-a dreptul. Norocul vostru e că n-am ră­gaz să mă opresc, altfel v-aş învăţa eu, silindu-vă cu ghearele, să mieunaţi. Iar mătuşa Pannocchia mi-ar da chiar îngăduinţa s-o fac...

—  Ham! lătrară în cor cele şapte pisici.

Şchioapa străbătu bucătăria şontîcăind şi se duse să se ghemuiască în faţa celor şapte colege ale sale.

—   Miau, zise ea cu o mutră provocatoare. Cele şapte pisici se mîhniră.

—   Ati auzit? sări cea mai mică dintre dînsele. Miaună într-adevăr şi ştie să miaune.

—   Desigur, şi nu-i rău de loc pentru un cîine.

—   Miau, repetă Şchioapa, miau, miau, miau!

—   O fi una care face imitaţii la radio, gîndi cea mai bătrînă dintre cele şapte, nu-i daţi atenţie. Vrea s-o aplaudăm. .

—   Miau, făcu din nou Şchioapa.

—   Drept să spun, mormăi alta dintre cele şapte, şi mie mi-ar plăcea să pot mieuna aşa de bine. Căci dacă vreţi să ştiţi, m-am săturat să tot latru. Ori de cîte ori latru, mă cuprinde o spaimă care face să mi se zbîrlească pielea pe mine.

—   Măi cap de bostan, zise Şchioapa, ştii de ce te-n-spăimînţi? Fiindcă eşti mîţă şi nu cîine!

—   Nu mă supăra acum. E mare lucru că stăm şi te ascultăm. De fapt cine ştie cine oi fi.

—   Sunt, ca şi tine, o pisică.

—   Pisică sau cîine, mie mi-ar place să miaun.

—   N-ai decît să încerci, zise Şchioapa. Să vezi şi tu cum vine asta. Ai să simţi în gură un gust mai dulce decît...

—   Mai dulce decît laptele pe care ni-l dă mătuşa Pannocchia? întrebă cea mai mică dintre cele şapte.

—   De o sută de ori mai dulce.

—   Eu mai că aş vrea să încerc, rosti entuziasmată cea mai mică.

—   Miau, miau, mieună ispititor Şchioapa. Curaj, surioarelor mîțe, învăţaţi să mieunaţi.

Şi în timp ce Romoletta se ţinea de pîntece rîzînd, cea mai mică dintre cele şapte pisici începu să scoată un sfielnic mieunat. A doua îi ținu isonul, niţel mai tare, a treia se uni cu ele în cor; după o clipă, toate cele şapte mîţe mieunau ca şapte viori, aţîţate de vocea puternică a Şchioapei.

—   Ei, cum vi se pare?

—   Într-adevăr, e dulce!

—   Mai dulce decît laptele cu zahăr!

—   Vai! exclamă alarmată Romoletta, o s-o tre­ziţi pe mătuşa Pannocchia. Vino după mine, Şchioapa!

Dar era prea tîrziu pentru precauţii. Mătuşa Pan­nocchia se trezise şi răsărise în uşa bucătăriei. Se auzi cum se învîrte comutatorul şi deodată apăru, brăzdată de năvala lacrimilor de fericire, faîa bătrînei doamne.

      —   Pisicuțele mele! În sfîrșit! În sfîrșit!... Şchioapa şi Romoletta reuşiseră între timp să ajungă în curte. Cele şapte mîţe rămaseră o clipă nehotărîte: privind la stăpîna lor, ele mieunau pe nerăsuflate, neştiind ce să gîndească despre şiroaiele de lacrimi care i se iviseră stăpînei sub pleoape. Cu toatele se uitară la uşă şi se hotărîră s-o apuce într-acolo. Una după alta, mîţele se năpustiră în curte, fără să înceteze o clipă a mieuna.

Mătuşa Pannocchia ieşi în urma lor, ştergîndu-şi lacrimile.

      —   Bravo vouă! Bravo vouă! spunea mereu. Bravo! Iar mîţele îi răspundeau: miau! miau!

Dar cineva nevăzut de nimeni urmărea acest spec-tacol neobişnuit. Era domnul Calimero, stăpînul casei, care se restrînsese cu locuinţa în mica mansardă numai să poată închiria şi ultima dintre încăperile ultimului etaj. Era un om nesuferit, urît ca o iscoadă. De mai multe ori domnul Calimero îi interzisese mătu­sii Pannocchia să țină animale în casă, dar bătrîna doamnă, fireşte, nu-i dase ascultare.

— Eu plătesc, îi răspunsese ea, şi aşa de-ajuns de scumpă chirie. Şi-n casa mea primesc pe cine-mi place.

O bună parte din timpul său liber, Calimero şi-l petrecea spionînd de la ferestruica mansardei lui, să vadă cu ce se îndeletnicesc locatarii săi. Aşa se întîmplă că în seara aceea el zări pisicile, le ascultă mieunînd şi o auzi pe mătuşa Pannocchia care le încuviinţa obrăzniciile, spunîndu-le în repetate rînduri, cu glas tare: Bravo! Bravo!

„Am reuşit să aflu, zise Calimero frecîndu-şi mul­ţumit mîinile. De aceea umblă toată ziua bătrîna vră­jitoare, să adune cîinii vagabonzi: să-i înveţe, nici mai mult nici mai puţin, decît să miaune! De data aceasta îi vin eu de hac. Am să scriu numaidecît o scrisoare către ministru."

Şi, închizînd ferestruica, luă o pană, luă hîrtie, luă şi călimara şi aşternu următoarele rînduri:

DOMNULE MINISTRU,

Se întîmplă lucruri de necrezut, care pun la grea în­cercare răbdarea cetăţenilor. Doamna mătuşă Pannoc­chia a făcut aceasta şi aceasta etc, etc. Semnat:

Un prieten al minciunii

Puse apoi scrisoarea în plic şi fugi cu ea la poştă. Dar, culmea ghinionului, tocmai cînd Calimero se întorcea acasă, Romoletta şi Şchioapa se opriseră în drum să săvîrşească ceva care ar fi meritat drept pe­deapsă lectura altor zece capitole din cartea mătuşii Pannocchia. Şchioapa, cum ştiţi, simţea că o încearcă din cînd în cînd acea mîncărime deosebită, iar atunci cînd simţea că se înteţeşte, nu putea să se lipsească de gestul de a scrie pe ziduri. Acum iar îşi ascultă chema­rea, fiindcă tocmai sta şi se scărpina, urmărită, nu fără pizmă, de Romoletta care nu avea în buzunar nicio bucăţică de tibişir. Nici una, nici cealaltă însă, nu-l băgară de seamă pe Calimero.

Iscoada numai ce le văzu singure că şi bănui, dintr-o dată, că la mijloc e ceva necurat. Drept care, se pitulă iute după o poartă şi reuşi să citească în tihnă noul mesaj al Şchioapei, care spunea:

PE MONARHUL GIACOMONE,

ÎL VA FACE NEFERICE

CEL CE ARE-N CASA MÎȚE

CARE MIAUNĂ, SE ZICE.

De îndată ce Şchioapa şi Romoletta se îndepărtară, Calimero alergă acasă, frecîndu-şi mîinile de mulţumire şi-i trînti ministrului o nouă scrisoare, ticluită însă astfel:

EXCELENŢĂ,

Sunt în măsură să vă aduc la cunoştinţă că autorii scrierilor ofensatoare la adresa suveranului nostru, care apar pe ziduri, locuiesc în casa mătuşii Pannocchia.

E vorba de nepoata sa Romoletta şi de unul dintre cîinii pe care ea-i adună de pe uliţe să-i înveţe — împo­triva tuturor legilor — să miaune. Convins că mă veţi răsplăti cu recompensa făgăduită, de o sută de mii de ta­leri falşi,  mă iscălesc:

Calimero Poliţă

      Între timp, de-a lungul drumului, Şchioapa se uita și iar se tot uita la lăbuţa ei din dreapta, care i se scurtase  cu încă vreo cîțiva milimetri.

        —   Trebuie să găsesc o soluţie pentru scris fără să-mi tocesc atîta laba, zise ea suspinînd.

        —   Stai puţin, exclamă atunci Romoletta. Ce neghioabă-s, că nu m-am gîndit la asta mai dinainte. Cunosc eu un pictor care stă pe-aici, prin partea locu­lui. Mansarda lui e întotdeauna deschisă, fiindcă pic­torul e sărac lipit pămîntului, dar e tare bun şi n-are teamă de hoţi. Poţi intra oricînd să-i ceri împrumut cîteva acuarele şi poate chiar o cutie întreagă. Vino să-ţi arăt drumul şi pe urmă eu mă întorc iute acasă. N-aş vrea ca mătuşa Pannocchia să fie îngrijorată din pricina mea.

Cap6