Gelsomino in tara mincinosilor(8)

Bananito, pictor de afiş, părăsind penelul, ia un şiş 

     Pictorul Bananito era singur în mansarda lui şi în seara aceea somnul nu izbutea să-l fure. Ghemuit pe un taburet, el îşi contempla tablourile cu melancolie:

„În zadar, ceva le lipseşte! Dacă nu le-ar lipsi asta, ar fi adevărate capodopere. Dar ce oare le lipseşte?"   

Asta era întrebarea.

În momentul acela, Şchioapa, care se căţărase sus pe acoperişuri, gîndindu-se să intre pe fereastră fără a tulbura cumva pe stăpînul casei, sări pe pervaz.

     „O, sunteţi încă treaz!?” mieună ea în gînd. „Voi aş­tepta aici. Nu vreau să par indiscretă. După ce Bananito va adormi, îi voi „cere” nişte culori împrumut, fără să bage de seamă. Între timp, ia să-mi arunc o privire asupra tablourilor."

      Însă ceea ce văzu îi tăie respiraţia.

„După mine, au în ele ceva în plus. Dacă n-ar fi acest ceva, mai că ar părea acceptabile. Dar oare ce-o fi în ele prea mult? N-au prea multe labe? Bunăoară, calul de colo e înzestrat chiar cu treisprezece picioare. Şi cînd stai să socoteşti că eu n-am decît trei!... Pe urmă, sunt şi prea multe nasuri în aceste tablouri. Uite, de pildă, portretul ăla are în mijlocul unei singure feţe trei nasuri. Eu nu pizmuiesc modelul, căci dacă-l prin­de un guturai, trebuie să întrebuinţeze trei batiste deo­dată. Dar ce face oare pictorul acum?"

Bananito se ridicase de pe taburet îngîndurat: „Poate că le lipseşte — spuse el tot în privinţa tablourilor — puţin verde... Da, da, chiar de verde este nevoie!" Aşa că puse mîna pe un tub, apăsă pe el, scoţînd pasta pe o paletă şi începu să împartă verdele cu mişcări de pensulă în lungul şi în latul tuturor pînzelor: pe picioarele ca­lului, pe nasurile portretului, în ochii unei doamne care avea şase ochi: trei de o parte şi trei de cealaltă.

Apoi se dădu puţin înapoi şi-şi strînse pe jumătate pleoapele, ca să-şi dea seama de rezultatul strădaniei sale.

„Nu, nu, bolborosi el, trebuie să existe o altă pri­cină. Tablourile-s la fel de urîte ca la început."

De la locul unde şedea, Şchioapa nu putea auzi aces­te cuvinte, dar îl văzu pe Bananito clătinînd cu tris­teţe din cap.

„Sunt sigură că nu e mulţumit, mirosi Şchioapa. N-aş vrea să fiu în pielea doamnei celeia cu şase ochi dacă s-ar abate cumva asupră-i vreo slăbire a vederii: căci ochelarii cu şase lentile trebuie să coste tare scump".

Bananito luă un alt tub, îl apăsă deasupra paletei şi se apucă iar să plimbe cîte puţin pensula în lungul şi-n latul fiecărui tablou, peste tot, sărind de ici-colo prin locuinţă, ca o lăcustă.

„Galbenul, se muncea el cu gîndul, sunt sigur că puţin galben lipseşte."

„Ajutor! — îşi spuse în gînd Şchioapa — că trînteşte acum o omletă cît toate zilele peste tablouri!"

Dar Bananito şi apucase să zvîrle la pămînt paleta şi pensula, se urcase deasupra lor cu picioarele şi le zobi ca un turbat, smulgîndu-şi în acelaşi timp părul din cap.

„Dacă o să continue aşa, reflectă Şchioapa, o să ajun­gă chel ca regele Giacomone. Mai că-mi vine să mă duc să-l alin, că tare mult suferă. Dar dacă va lua-o drept jignire? Sfaturile pisicilor nu le-a ascultat niciodată nimeni şi, la drept vorbind, aşa ceva ar fi şi greu de făcut, fiindcă limba mîţelor n-o înţelege mai niciun muritor".

    Lui Bananito i se făcu milă de propriu-i păr: „Nu mai pot să îndur, hotărî el: voi lua un cuţit de la bucătărie şi am să fac bucăţi-bucăţele toate ta­blourile. Cea mai mare bucăţică trebuie să fie cu mult mai măruntă decît nişte confetti. Se vede treaba că n-am fost născut să fiu pictor".

    „Bucătăria" lui Bananito era o măsuţă dintr-un colţ al mansardei, o măsuţă pe care erau aşezate o spirtieră, o ulcică, un castron şi nişte tacîmuri. Măsuţa se găsea chiar sub fereastră, iar Şchioapa trebui să se ascundă după o vază cu flori, ca să nu fie văzută. Chiar dacă nu s-ar fi pitulat acolo, Bananito tot n-ar fi putut-o zări, deoarece ochii i se umpluseră de lacrimi cît nucile.

„Şi acum ce face? întrebă Şchioapa, zgîindu-se la pictor. Ia o lingură... I-o fi foame... Ba nu, lasă lingura şi ia furculiţa. Uite că se lipseşte şi de astea şi pune mîna pe şiş. Ei, dar ştii că începe să mă îngrijoreze!! Nu i-o fi căşunat oare să ucidă pe cineva? Cine ştie, poate pe criticii săi. De fapt, dacă tablourile lui rămîn aşa de urîte, asta ar trebui să-l bucure. Căci atunci cînd o să le expună, cum oamenii din ţara asta nu vor putea spune adevărul, ei toţi vor trebui să se întreacă în a le socoti drept nişte capodopere: şi astfel va cîştiga o groază de parale."

În timp ce Şchioapa făcea atari calcule şi reflecţii, Bananito scoase dintr-un sertar o gresie şi începu să ascută şişul.

„Vreau să taie ca briciul. Să nu mai rămînă din opera asta nici urmă."

„Dacă are de gînd să ucidă pe cineva, gîndi Şchioapa, vrea să fie foarte sigur că lovitura nu va da greş. A, dar ia stai: dacă cumva vrea chiar el să se sinucidă? Ar fi o crimă şi mai mare. În cazul acesta trebuie să mă ames­tec la timp şi neapărat. Nu mai e strop de vreme de pierdut. Dacă odinioară gîştele romane au salvat Capitoliul, apoi o mîţă şchioapă poate şi ea foarte bine salva un pictor disperat."

Şi mica noastră eroină, cu cele trei lăbuţe ale sale, se şi aruncă înlăuntrul odăii, mieunînd pe nerăsuflate. În aceeaşi clipă însă, uşa se deschise larg, şi de afară, năpustindu-se în mansardă, asudat şi plin de colb şi de moloz... apăru, ei! Ghiciţi cine?

—    Gelsomino!

—    Şchioapo!

—    Ce bucuroasă-s că te văd!

—    Eşti într-adevăr tu, pisicuţa mea?

      —    N-ai decît să-mi numeri lăbuţele.

Şi sub ochii pictorului care încremenise acolo, cu şişul în mînă şi cu gura căscată, Gelsomino şi Şchioapa se îmbrăţişară ţopăind de bucurie.

     Prin ce întîmplare tenorul nostru ajunsese în vîrful acelei scări şi cum se întîmplase să împingă chiar în acel moment, chiar uşa aceea, toate astea au să vă fie povestite, întocmai cum cer ele, de la început pînă la sfîrşit, în paginile următoare.