Gelsomino in tara mincinosilor(9)

Vocea din pivniţă-l dădu de gol pe Gelsomino lui Domisol

     Gelsomino, poate că vă mai amintiţi, adormise într-o pivniţă, pe o grămadă de cărbuni. Patul său nu era, într-adevăr, prea din cale-afară de moale, (parcă atunci cînd eşti tînăr mai faci caz de comoditate!) căci bucăţile de cărbuni, cu colţurile lor, îi îm­pungeau coastele, dar asta nu-l împiedică totuşi să viseze.

     Taman în mijlocul visului, băiatul începu să fre­doneze. Mulţi oameni au obiceiul să vorbească prin somn; Gelsomino îl avea, din păcate, pe acela de a cînta prin somn. Iar cînd se trezea, nu-şi amintea nimic. Vo­cea, poate pentru a se răzbuna pe îndelungile tăceri la care stăpînul o silea în timpul zilei, îi juca astfel de farse (ca să-şi ia şi dînsa revanşa pentru împrejurările în care Gelsomino o obliga să nu crîncnească).

 

     „Şoapta" lui Gelsomino era destul de puternică to­tuşi ca să trezească din somn cam jumătate din locui­torii oraşului. Zbîrlindu-se mîniaţi, cetăţenii ieşeau pe la ferestre strigînd:

— Dar unde-i, domnule, paza de noapte? E posibil să nu se găsească nimeni care să-l facă să tacă pe chef­liul ăsta?

Paznicii de noapte alergau la rîndu-le în dreapta şi-n stînga, dar nu întîlneau altceva decît străzi pustii.

Pînă şi directorul Teatrului Comunal care locuia, hăt, spre marginea oraşului, la mai bine de zece kilo­metri de pivniţa unde dormea cîntînd Gelsomino, pînă şi el se trezi.

„O, ce voce extraordinară! exclamă directorul. Aşa tenor mai zic şi eu! Dar cine o fi? Vai, dacă aş putea pune mîna pe el, ce uşor mi-aş umple eu teatrul! Acest om ar putea fi salvarea mea."

Trebuie să se ştie, într-adevăr, că de multă vreme Teatrul Comunal din oraşul povestirii noastre trecea printr-o criză, ba se afla chiar în pragul falimentului. În ţara mincinoşilor, cîntăreţii erau neînchipuit de rari, iar puţinii care se mai găseau, şi-aceea slabi, erau încredinţaţi că e de datoria lor să cînte fals. Şi iată de ce: dacă se întîmpla să cînte vreunul bine, publicul îi striga: „Cîine! Lasă-te de lătrat!" Dacă însă cîntăreţii cîntau rău, din partea spectatorilor auzeau strigîndu-li-se: „Bravo! Minunat! Bis".

Iar, în general, cîntăreţii preferau să audă spunîndu-li-se „Bravo", decît „Lăsaţi-vă de lătrat".

Directorul teatrului se îmbrăcă în pripă, coborî îri stradă şi o apucă, zor nevoie, spre centrul oraşului, într-acolo de unde i se părea lui că vine vocea. Nu vă pot povesti de cîte ori avu impresia că-i gata să dea de urmele vrăjitorului, şi cît de mult se înşela.

„Trebuie să fie în casa aceasta, zicea cîteodată, căci, fără îndoială, vocea iese de la fereastra aia de sus”.

După ceasuri de căutare zadarnică, aproape mort de oboseală şi pe punctul de a lăsa totul baltă, descoperi, în sfîrşit, pivniţa unde dormea Gelsomino şi vă puteţi închipui uimirea lui, cînd la lumina slabă a brichetei se lămuri că nemaipomenita voce ieşea din pieptul unui tinerel adîncit în somn, pe o grămadă de cărbuni.

„Dacă prin somn, se gîndi directorul teatrului frecîndu-şi mîinile, cîntă aşa de bine, apoi îmi închipui cum poate cînta cînd e treaz. Acest om e o mină de aur şi, după toate cîte se văd, el habar n-are cine e. O să fiu singurul lui stăpîn şi-mi voi aduna o avere frumu­şică de pe spinarea sa".

Îl trezi deci pe Gelsomino şi se prezentă:

— Sînt maestrul Domisol şi-am bătut zece kilometri pe jos, ca să te descopăr. Nu există îndoială că tu tre­buie şi poţi să cînţi la teatrul meu, iar asta chiar de mîine seară. Haide, scoală-te, să mergem la mine acasă ca să facem o repetiţie.

Gelsomino încercă să refuze. Spuse că-i e somn, dar maestrul Domisol îi făgădui un pat cît toate zilele, să se poată desfăta în voie, cît pofteşte. Gelsomino zicea că n-a studiat muzica, dar maestrul jura că nu era nevoie, la vocea lui, să cunoască nici măcar notele. De-altminteri, vocea hoinarului se agăţase de mult de această ocazie.

— Curaj! Nu voiai tu oare să devii un cîntăreţ? Chibzuieşte cuminte şi primeşte, poate că ăsta va fi începutul carierei tale.

Apoi maestrul Domisol puse capăt convorbirii, apucîndu-l pe Gelsomino de braţ şi trăgîndu-l aproape după el cu toată puterea. Îl duse acasă, se aşeză la pian, scoase un acord şi-i porunci:

— Zii, cîntă!

— N-ar fi mai bine să deschideţi ferestrele? întrebă cu sfiiciune Gelsomino.

— Nu, nu vreau să conturb vecinii.

— Ce să cînt?

— Orice vrei: un cîntec din ţara ta.

Gelsomino începu un cîntec din ţara lui. Se stră­duia cu multă băgare de seamă să cînte cu un firişor de voce şi ţinea mereu ochii aţintiţi către geamurile feres­trelor, care vibrau primejduite, părînd, din clipă în clipă, gata să plesnească.

Dintîi, geamurile nu se sparseră, dar pe la începutul strofei a doua se făcu ţăndări lampadarul şi camera direc­torului de teatru rămase pe întuneric.

— Foarte bine, strigă maestrul Domisol, aprinzînd o luminare. Magnific! Minunat! Sînt treizeci de ani de cînd în această încăpere cîntă tenori, dar nici unul n-a reuşit să spargă măcar o ceşcuţă de cafea.

La începutul celei de a treia strofe, geamurile feres­trelor se prefăcură în ceea ce Gelsomino se temuse să nu vadă: în ţăndări. Maestrul Domisol părăsi pianul şi alergă să-l îmbrăţişeze.

— Băiatul meu, striga el, plîngînd de entuziasm. Aceasta e dovada că sunt pe drumul cel bun. Tu vei fi cel mai mare cîntăret al tuturor timpurilor. Mulţimea va scoate roţile automobilului tău, ca să te poarte în triumf.

—Dar eu n-am automobil, se dezvinovăţi Gelsomino.

— Vei avea zece, vei avea cîte unul pentru fiecare din zilele anului. Mulţumeşte cerului că l-ai întîlnit pe maestrul Domisol. Haide, cîntă alt cîntec.

Gelsomino începu să aibă o oarecare emoţie. Era pentru întîia oară cînd cineva îi aducea laude pentru felul cum cînta. El nu era trufaş, dar laudele plac tutu­rora. Cîntă deci un alt cîntec şi de data aceasta îşi lăsă vocea niţel mai liberă. Numai niţeluş, pentru ridicat o acută sau două. Dar atîta fu de ajuns ca să işte un cataclism.

Geamurile de prin vecini se prefăcură în cioburi, unul după altul. Lumea ieşea înspăimîntată pe la ferestre.

— Cutremur! Ajutor! Ajutor! Se salvează cine poate!

Şuierînd sfîşietor, maşinile pompierilor alergau cu sirenele deschise. Străzile se umplură repede de lume, care se îndrepta speriată spre cîmpiile dinafară, purtîndu-şi în braţe copiii adormiţi şi împingînd, alandala, cărucioare pline de mobilă.

Maestrul Domisol nu-şi mai încăpea în piele de entuziasm.

— Formidabil! Miraculos ! Nemaivăzut!

Îl sărută de nenumărate ori pe Gelsomino, se re­pezi să ia un fular, ca să-i apere gîtul de curenţii de aer, apoi îl aşeză în sufragerie, servindu-i mîncăruri cu care ar fi îndestulat poate zece şomeri.

— Mănîncă, fiule, mănîncă, îl îndemna. Uită-te la această găină: e gătită special pentru întărirea no­telor înalte. Na, ia această pulpă de berbec: e deose­bit de binevenită ca să catifeleze notele joase. Mănîncă! De azi înainte eşti oaspele meu. Vei avea camera cea mai frumoasă din casă de la mine şi-ţi voi capitona în aşa fel pereţii, încît să poţi exersa cît ţi-o fi cheful, fără să te audă nimeni.

Într-adevăr, Gelsomino ar fi voit să dea o fugă să-i liniştească pe cetăţenii înspăimîntaţi, sau măcar să telefoneze pompierilor, ca să-i scutească de atîtea curse şi alergături zadarnice. Dar maestrul Domisol nu-i dădu încuviinţarea:

— Lasă-te păgubaş, fiule, ca să n-ajungi să plă­teşti toate geamurile sparte acum, cînd n-ai nicio leţcaie! Ca să nu mai spun că există şi posibilitatea să fii pîrît, să ajungi în puşcărie şi atunci... atunci adio carieră muzicală.

— Dar dacă voi pricinui cumva pagube şi teatrului? Domisol izbucni în rîs.

— Teatrele sunt făcute înadins ca marii cîntăreţi să poată cînta. Sunt voci care se iau la întrecere cu bombele. Acum du-te şi culcă-te. Eu voi întocmi afi­şul şi-l voi trimite, fără zăbavă, spre tipărire.

Cap8