In casa bunicilor (22)

Musca

Bunicul a aţipit pe canapeaua din etac, cu motanul la picioare şi gazeta pe covor, la căpătâi. Bunica l-a acoperit cu şalul cenuşiu şi a vrut să alunge motanul c-o pălmuţă, hait, dar s-a răzgândit. Şi motanul îi ţine cald bunicului. Lasă-l, cucoană Elencule.

Bunicul e mai palid ca de obicei. Mai alb, nu mai palid. Când doarme ziua, parcă e de argint.

          Şi somnul bunicului e cuminte astăzi, ca şi pasienţa lui. Nu face mişcări. Nu sforăie. Nu tre- sare. Abia i se aude respiraţia. Parcă începe să apară o lumină în somnul bunicului.

Bunica s-a aşezat în fotoliul ei, ţinând în mâini Vieţile Sfinţilor. Citeşte cât citeşte, şi deodată stă, cu ochii dincolo de carte. Parcă ascultă somnul bunicului. Iar citeşte, iar stă, iar ascultă.

Dar deodată nu se mai aude nimic decât tăcerea.

Bunica tresare şi se uită cu fruntea încreţită spre canapeaua bunicului.

Doarme.

Doarme?

I-atât de alb ş-atât de stins, că nu mai ştii.

Şi deodată se aude: bâzzz.

O muscă.

O muscă în casa bunicilor! Şi încă în toiul iernii!

Dar bunica nu ascultă decât tăcerea de icoană a bunicului.

Bâzzz...

Musca se aşază chiar pe nasul bunicului, cântând din drâmba ei.

Bunicul tresare.

Bunica respiră cu tot pieptul.

Musca zboară râzând gâdilicios, şi intră în urechea bunicului. Prin somn, bunicul o alungă cu un deget.

Dar musca nu se lasă. E o muscă între muşte, e cu vitejie muscă. Căldura sobei i-a redat temperamentul. Se afirmă deci, pe fruntea somnului bunicului, muşcă în numele muştelor: pecete.

Bunicul se strâmbă, deschide ochii, o vede, o aude, o urăşte, se scoală, pune mâna pe gazetă, dă, n-o nimereşte, îşi scoate papucul, îl ridică...

— Las-o, Alecule, mi-i drag s-o ascult.

— Zău, Elencule, nu te mai înţeleg, — oftează bunicul încălţând papucul cu care era să omoare o muscă.

Bunica nu-i răspunde, dar surâde, ca şi cum într-adevăr ar asculta o muzică.