Calul lui Marin Preda

Un semn de întrebare

În viaţa noastră, dincolo de faptă mai e ceva, şi e aproape totdeauna prea tîrziu, cînd ne dăm seama, să mai realizăm, pentru împlinirea noastră, acest ceva pierdut... Nu ne-am născut doar să scriem o carte, sau să construim un pod, sau o frumoasă clădire şi pe urmă să murim, cum de fapt ni se şi întîmplă. Dar pentru mai ce? aş putea fi întrebat. Nu ştiu încă să răspund la o astfel de întrebare.

     Nu cunosc deloc viaţa Hortensiei Papadat-Bengescu. Am văzut-o pe scriitoare prima oară în 1943, la puţin timp după ce începusem să frecventez cenaclul lui Eu­gen Lovinescu, frecventare care n-a durat mai mult de cîteva luni, fiindcă în aprilie am fost luat eu militar, şi în iulie, cînd eram într-un concediu, marele critic murea, şi am mers în urma cortegiului său funerar îm­preună cu Constant Tonegaru. Citisem în cenaclu o bucată intitulată Calul, scrisă cu o duritate pe care ulterior am pierdut-o. Lui Lovinescu nu i-a plăcut, dar avusesem noroc să-i citesc la altă şedinţă o nuvelă mai tradiţională, intitulată De capul ei, şi pe care Geo Dumitrescu o reţinuse s-o publice în efemera sa revistă Albatros, dar pe care n-a mai avut timp s-o publice, preferîndu-l în numărul acela ― auzi dumneata! ― pe Nic. Smeureanu! Lovinescu a exclamat de cîteva ori în timpul lecturii, cu vocea lui subţire şi senină: „Are talent!... Are talent!" Ei, mi-am zis eu atunci plin de trufie, păi dacă am talent, staţi să vă citesc una care să justifice mai bine această apreciere. Şi am venit cu Calul. „Hm! a exclamat criticul la urmă, în tăcerea plină de nesiguranţă care se lăsase. Descriptiv, descriptiv..."

În cursul săptămînii următoare cineva mă anunţă că Eugen Lovinescu vrea să mă vadă imediat. M-am dus şi l-am găsit în acelaşi birou: avea un musafir, o doamnă în vîrstă.

― Ia loc, domnule, mă invită criticul. Uite (îmi spuse în treacăt cu o mică emfază), doamna Hortensia Papadat-Bengescu!... Cea mai mare scriitoare română.

M-am uitat la doamna din faţa mea şi n-am recu­noscut deloc în figura ei îmbătrînită şi obosită pe „fe­meia din faţa oglinzii", în plină frumuseţe matură, aşa cum o arăta, în Istoria literaturii, G. Călinescu. „O fi ea cea mai mare scriitoare română, am gîndit eu, dar dacă nu mai mă pot îndrăgosti de ea şi ea de mine, ce folos?" Aveam douăzeci de ani, cum puteam gîndi alt­fel? II admir abia acum pe Sadoveanu, care în alt timp istoric la vîrsta mea de atunci „se stabileşte la Fălticeni şi se căsătoreşte cu Ecaterina Bălu", cum spune, în „tabelul său cronologic", prefaţatorul. A avut apoi timpul să tot stea de vorbă cu tot felul de moşi uitaţi de Dumnezeu, care nu lipsesc din literatura lui, cum nu lipsesc nici din viaţă. „Nu mă interesează per­soana dumitale", i-am spus eu în gînd bătrînei din faţa mea şi mi-am întors privirea spre critic, să aflu de ce mă chemase.

― Un domn, mi-a spus el atunci, al cărui nume nu trebuie să-l ştii, îţi oferă zece mii de lei în schimbul nuvelei dumitale Calul, pe care te roagă să i-o trimiţi prin mine, în original, aşa cum ai scris-o, şi copie să-ţi faci dumneata după ea. E un admirator al dumitale din cenaclu. Ca să vezi, a mai adăugat criticul cu o blîndă filozofie, nici n-ai apucat să te afirmi, şi ţi-ai şi găsit admiratori. Ţin-te bine!

Am luat banii încîntat, reprezentau cam două salarii de-ale mele de proaspăt secretar de redacţie la un jurnal de după-amiază la care am putut intra tot prin reco­mandarea criticului, către Ion Vinea, care era director, patron fiind celebrul, pe atunci, Pamfil Şeicaru. M-am grăbit să copiez manuscrisul şi să trimit bizarului ad­mirator originalul. Am aflat abia tîrziu de la Zaharia Stancu că trebuia să fi fost Dinu Nicodin, prieten bun cu criticul, scriitor încifrat, ilizibil, om foarte bogat şi de o cruzime rafinată cunoscută numai de puţini, care explică pesemne plăcerea pe care i-o făcusem eu cu uciderea minuţioasă şi crudă a „calului" meu.

Prin 1952, mă aflam la Tuşnad într-un prim conce­diu adevărat din viaţa mea. Un prieten foarte neliniş­tit în conştiinţa lui, nelinişte pe care n-o înţeleg nici azi, mă avertizase prin luna mai a aceluiaşi an că dacă nu scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii literare inventate de care mi se legase nu­mele (naturalism!) şi în care nepăsător pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor şi maladia literară se va transforma în una politică. Atunci va fi grav.

― N-am acuma chef să scriu, i-am spus. Nu vreau să fiu scriitor.

― Eşti scriitor, mi-a spus el. Tot trebuie să scrii. Scrie acum.

― Ce să scriu?

― Du-te pe la ţară, vezi ce e, şi scrie.

Reuşise să mă neliniştească şi pe mine. M-am dus pe la ţară, dar nu la mine în sat, ci undeva prin Moldova, în regiunea Huşi, şi acolo la primărie am văzut o scenă: un tînăr ţăran rău îmbrăcat şi cu o biată pălărie în mînă este strigat să vie şi să semneze actul prin care adera şi el la o agricultură cooperatistă. Semnează şi pe urmă are o clipă de derută cu tocul în aer; parcă s-ar fi abătut deodată asupra lui toate întrebările: cum trăise nu fusese bine... Prin iscălitura asta, prin care el dădea tot, o să ducă şi el altă viaţă? „Hai, bă, scoală-te de-acolo, s-a auzit atunci o voce poruncitoare. Ce faci, ai înţepenit acolo?" Tînărul om s-a ridicat brusc, s-a lovit cu genunchiul de masă şi fruntea lui mare şi albă ca hîrtia întîi s-a împurpurat, apoi s-a făcut de o paloare mortală. Ce descărcări afective se petreceau în el? Ce prăbuşiri? Chipul i s-a lungit, s-a tras în jos; s-a dat la o parte, a mai stat printre oameni cîteva minute. Nimeni nu-i adresa un cuvînt. A luat-o tăcut pe lîngă garduri şi s-a dus încet fără să se uite îndărăt.

N-a fost singurul lucru pe care l-am văzut atunci, dar întors la Bucureşti şi plecînd spre Sinaia, am scris această schiţă, care avea vreo douăzeci de pagini şi se numea Desfăşurarea.

― E bună, mi-a spus prietenul meu, criticul, dar n-ai spus tot. Cine era cel care i-a adresat cuvintele ace­lea dure?

― Cine ştie ce tîmpit!

― În cazul ăsta sentimentul dureros pe care îl descrii tu îşi diminuează semnificaţia.

― Ai dreptate. E un nesimţit, probabil un individ care vedea în afacerea care se încheia ceva foarte avan­tajos pentru el, dar fără vreo semnificaţie mai înaltă.

― Păi tocmai de-aia nici n-a înţeles ce sens profund avea pentru celălalt tot ceea ce se întîmpla în sat. Sau a înţeles, dar a vrut să-l umilească.

― Aşa e. Am să insist asupra acestui personaj negativ.

― Şi trebuie să spui şi cine e, a continuat prietenul meu, criticul. Ce poziţie socială ocupă, e în partid, sau nu e? Pe urmă n-ai descris cum au ajuns aceşti ţărani, deocamdată puţini, la convingerea că trebuie să-şi facă altă viaţă!

Aici m-am înfuriat. I-am răspuns că intenţia mea a fost să descriu numai atît cît am descris şi nimic mai mult.

― Da, dar nu e suficient, mi-a răspuns el, n-o să apară.

― De ce?

― Nu se înţelege cine e individul care îi adresează acele cuvinte dure. Trebuie să arăţi satul cu tot ce se întîmpla în el.

― Şi ce mai rămîne din ce am vrut eu să spun?

― Tot. Şi e interesant. Şi nuvela va apărea. Şi alungi şi norii care s-au strîns deasupra capului tău, mi-a mai spus acest prieten cu o stranie pasiune, care a fost mai convingătoare decît argumentele lui.

Ţinea foarte tare la mine, eram de aceeaşi vîrstă, ştia pe atunci mai multe decît ştiam eu şi voia să mă apere de o primejdie de care eu nu eram conştient. Eram singuri, noi doi, în camera mea frumoasă de pe strada Ana Davilla şi se făcuse dimineaţă...

Generaţiile afirmate tăceau. Se afirmaseră. Mihail Sadoveanu scrisese sau se pregătea să scrie Mitrea Cocor, care avea să-i aducă pe plan internaţional o medalie de aur, dar nu Premiul Nobel, pe care îl merita pentru opera sa anterioară, premiu pe care sîrbul Ivo Andrici avea să-l primească. Omul pe care îl admiram demult, G. Călinescu, se ţinea departe de generaţia mea, şi, cînd l-am vizitat o dată, a crezut de cuviinţă că trebuie să-mi spună din cinci în cinci minute, fără nicio legătură cu discuţia de care de altfel marele om n-avea nici un chef: „Ştii, nu se mai întorc vremurile... roata istoriei... socia­lismul va fi învingător..." Am înţeles că avea probabil mulţi musafiri reacţionari pe care îi da afară în felul acesta. Întîi m-am simţit jignit, dar apoi am început să rîd: „Şi de-aia sunteţi dumneavoastră săptămînal opti­mist?"

Am publicat nuvela îngroşată considerabil în august şi am plecat să mă odihnesc la Tuşnad, unde Uniunea Scriitorilor avea o vilă. Am găsit acolo printre alţi scri­itori şi o doamnă nu atît foarte bătrînă, cît foarte re­trasă şi foarte absenta. Cine e? am întrebat. Mi s-a răspuns că e Hortensia Papadat-Bengescu. O însoţea aproape tot timpul Claudia Milian, stăteau de vorbă amîndouă, dar nu prea mult. Nu mi-era mie atunci gîndul la viaţa celei mai mari scriitoare române, cu problemele grave care se puneau generaţiei mele. Şi pe lîngă asta aveam treizeci de ani, şi „scriitorul, deşi se stabilise evident în Bucureşti, nu se căsătorise încă cu nimeni şi n-avea ştiinţa de a se apropia de colegii săi ajunşi la capătul unei vieţi şi al unei opere", cum ar putea scrie în viitor un autor de „tabele cronologice" de vieţi.

N-a stat mult acolo Hortensia Papadat-Bengescu. Nu se simţea bine, ne-a explicat Claudia Milian. Dacă ar fi murit atunci, gîndul la destinul ei nu mi-ar fi tur­burat cu nimic astăzi amintirea acestor efemere întîlniri. Dar am auzit că a mai trăit cîţiva ani, şi un alt prieten al meu, tot critic, a vizitat-o într-o iarnă acasă. Locuia în condiţii înspăimîntătoare, şi acest prieten nu mi-a spus şi mie atunci să mă duc s-o văd şi eu. Mi-a spus mai tîrziu (cînd era prea tîrziu!), într-o zi cînd marea scriitoare nu mai era pe această lume ca să ne mai pună nouă, generaţiilor mai tinere (şi, la urma urmei, şi propriei ei generaţii strălucite), un tăcut şi neluat în seamă de nimeni semn de întrebare.