Mici intamplari cu animale (164)

Pentru derutarea duşmanului

A fost adeseori observată şi descrisă manevra potîrnichii cu pui prin care aceasta încearcă să atragă asupra ei atenţia duşmanului, luînd fel de fel de atitudini care o prezintă be­teagă, neputincioasă, pradă uşoară. In felul acesta îndepăr­tează primejdia de la locul unde îi sînt ascunşi puii. Este o comportare care pune întrebări. Oare această metodă de sal­vare a puilor este proprie potîrnichilor sau o aplică şi alte păsări? E pusă în practică numai faţă de duşmanul-om sau şi faţă de alţii? O astfel de acţiune, care presupune raporturi de cauzalitate destul de complicate şi o ascuţită şiretenie, poate fi trecută numai în tainele instinctului sau îşi are parte în alcătuirea ei şi inteligenţa? Argumente pot fi aduse pentru încercări de soluţionare a acestei din urmă întrebări şi într-un sens şi în altul. Problema e de domeniul psihologiei animale. La primele două întrebări dau un răspuns precis observările certe. Prima am mai scris-o undeva.

Treceam într-o zi de vară printr-o pădure de stejari cu co­paci bătrîni. Aud deodată piuitul caracteristic pe care îl dă căprioara urmărită de ţapul îndrăgostit. Mă trag lîngă trun­chiul unui copac, aşteptînd să apară perechea în alergare. Piuitul se repetă şi mă miră: venea de sus din copaci. Vulpe şi iepure căţărat în părul unei sălcii ciuntite am mai întîlnit, dar căprioară în copac? Desigur că nu putea fi căprioară şi mă gîndeam că voi zări între crengi vreo gaiţă care, meşteră cum e, are plăcerea să imite de data aceasta glasul căprioarei. Nu se vedea gaiţă. Dar în coroana unui copac descopăr un cuib mărişor, de cioară sau de răpitoare. Iar pe marginea cui­bului împletit din crengi uscate stăteau doi pui, îmbrăcaţi în puf albicios, cu puţine pete cafenii şi cenuşii. După capul mare şi rotund numai pui de bufniţă puteau să fie. Iată şi bătrîna cucuiată drept pe o creangă, lipită strîns de trunchi. O recu­nosc îndată: ciuf de pădure (Asio otus). Cum le este obiceiul, perechea s-a înstăpînit pe un cuib vechi; acum puii sînt mărişori şi cer de mîncare cu piuitul ăsta. Ciuful bătrîn m-a obser­vat. Mă privea cînd cu amîndoi ochii lui galbeni, cînd cu unul, cînd cu celălalt, închizîndu-i pe rînd. A apărut şi al treilea pui pe marginea cuibului, apoi a urmat o scenă interesantă. Puii au ieşit din cuib şi au început să se caţere prin crengile copacu­lui cu o isteţime de necrezut. Cum nu erau încă nici pe departe zburători, au plecat la plimbare... pe jos. Era extrem de comic cum acele ghemuri de puf, cu capete mari şi cu picioare care păreau lungi, se mişcau printre crengi tocmai ca papagalii. Se prindeau cu ciocul, se prindeau cu cîte un picior, se trăgeau în puterea lor pe o creangă, treceau pe alta, coborau tot aşa. Nu mai văzusem aşa ceva şi m-am apropiat şi mai mult de copacul cu acrobaţii.

Cînd am fost aproape sub stejar, m-am speriat: a căzut de sus la picioarele mele, ca un bolovan, o pasăre mare. Era ciuful pe care-l văzusem în copac. A început să se zbată, ţipa ca şi cînd ar fi fost lovit de moarte, păşea olog, cu o aripă ca beteagă, tîrîtă după el, se răsturna pe spate. A durat această a doua comedie cîteva minute, apoi deodată ciuful s-a făcut teafăr, a bătut din aripile lui lungi şi s-a avîntat într-un copac mai din depărtare, dînd glas înăbuşit. Ca un „vuf-vuf"  şi „uuuac-uuuac". Numai că nu spunea lămurit: „Aici sînt, vino la mine!" Hotărît, aceeaşi manevră de ademenire a pretinsului duşman pe care o ştiam la potîrniche.

Am ridicat ochii să mai rîd de acrobaţiile puilor. Nu mai erau printre crengi. Pe unul l-am văzut cum şi-a scos capul de după marginea cuibului, să vadă ce s-a întîmplat de le-a stricat mama jocul, anunţîndu-le primejdie.

Abia m-am îndepărtat puţin, şi ciuful a şi revenit la locul lui de strajă din copacul cu cuib.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor