O poveste a lui Voltaire (17)

Pescarul

Căindu-şi mereu soarta şi socotindu-se drept o pildă de nenorocire, Zadig ajunsese la un râu. Pe mal şedea întins un pescar care ţinea cu o mână leneşă un năvod, parcă gata să-l scape, şi îşi ridica ochii la cer.

— Sunt negreşit cel mai nenorocit om de pe pământ, spunea pescarul. Am fost, după cum spune toată lumea, cel mai vestit negustor de brânză şi smântână din Babilon şi am pierdut toată averea. Am avut cea mai frumoasă femeie pe care un om de teapa mea poate s-o aibă şi femeia asta m-a lăsat. Îmi mai rămăsese o căsuţă prizărită, mi-au dărâmat-o şi pe aceea. Acum stau într-un bordei, n-am alt mijloc de trai decât pescuitul şi nu prind niciun peşte. Năvodule, de acum nu te mai arunc în apă, am să m-arunc chiar eu în ea.

    Spunând aceasta, se sculă deodată şi se duse către apă cu înfăţişarea unui om care vrea să se azvârle şi să sfârşească cu viaţa.

„Iată aşadar, îşi spuse Zadig, că mai sunt oameni tot atât de nenorociţi ca şi mine.“

Dorinţa de-al scăpa de la moarte pe pescar îi veni tot atât de repede ca şi gândul acesta. Se repezi la dânsul, îi opri şi îi spuse înduioşat vorbe de mângâiere. Se zice că eşti mai puţin nenorocit când nu eşti nenorocit numai tu; dar, după Zoroastru, asta nu-i din răutate, ci din nevoie. Te simţi atunci atras către un nenorocit ca spre semenul tău. Bucuria unui fericit ar fi o insultă: însă doi nenorociţi sunt ca doi copăcei slabi care, sprijinindu-se unul de altul, se întăresc împotriva furtunii.

— De ce te laşi copleşit de nenorocire? îl întrebă Zadig pe pescar.

— Din pricină că nu mai am de ce să trăiesc. Am fost cel mai de vază om din satul Deriback de lângă Babilon şi făceam, ajutat de nevastă-mea, cea mai bună brânză din toată ţara. Reginei Astarte şi vestitului Zadig, ministrul, le plăcea foarte mult. Le dădusem şase sute de bucăţi de brânză. Când m-am dus să mi le plătească, am aflat că regina şi cu Zadig nu mai erau în Babilon. M-am dus acasă la Zadig, pe care nu-l văzusem niciodată. Am găsit acolo pe arcaşii Desterhamului care, cu poruncă scrisă din partea regelui, prădau casa în chip cinstit şi cu bună rânduială. Am plecat repede la bucătăriile reginei. Câtiva stolnicei mi-au spus ca regina a murit; alţii, că era la închisoare; alţii ziceau că a fugit; şi toţi mi-au spus că am să rămân cu brânza neplătită. M-am dus cu nevastă-mea la seniorul Orcan, care era şi el muşteriul meu. I-am cerut sprijinul. L-a dat, dar numai nevesti-mi. Era mai albă decât brânza care a fost începutul necazurilor mele; şi purpura de Tyr nu era mai strălucitoare decât roşeaţa care înviora pielea ei albă. De aceea Orcan a oprit-o la dânsul şi pe mine m-a dat afară. I-am scris soţiei mele o scrisoare plină de deznădejde. Ea a spus celui care aducea scrisoarea: „A, da! Îl cunosc pe omul acesta care-mi scrie, am auzit de dânsul. Se zice că face nişte brânză minunată; să-mi aducă şi mie şi să i se plătească.“

În necazul meu am vrut să iau calea judecăţii. Mai aveam şase uncii de aur. A trebuit să dau două uncii avocatului pe care l-am consultat, două procurorului care a cercetat cum stă treaba, două secretarului judecătorului. Dar când toate acestea au fost gata, procesul încă nu începuse şi cheltuisem mai multe parale decât făceau brânza cu nevastă-mea la un loc. M-am întors în satul meu cu gândul să-mi vând casa ca să-mi capăt nevasta.

Casa mea preţuia cel puţin şaizeci de uncii de aur; dar lumea vedea că sunt sărac şi grăbit sa vând. Unul mi-a dat treizeci de uncii, al doilea douăzeci şi al treilea zece. Eram tocmai gata să închei târgul, până într-atâta eram de orbit, când iată că un prinţ din Hyrcania a venit în Babilon cotropind totul în calea lui. Casa mi-a fost prădată şi arsă.

După ce mi-am pierdut banii, nevasta şi casa, am venit pe aceste meleaguri unde mă vezi acum. Am încercat să mă fac pescar. Dar peştii îşi bat joc de mine ca şi oamenii. Nu prind nimic, mor de foame; şi daca nu erai dumneata, preacinstite domnule, era să mor înecat în râu.

Pescarul nu-şi spusese povestea lui dintr-o dată, pentru că Zadig, tulburat adânc, îi spunea în fiece clipă:

— Şi nu ştii nimic de soarta reginei?

— Nu, preacinstite domnule, răspunse pescarul; ştiu numai atât că regina şi Zadig nu mi-au plătit brânza, că am rămas fără nevastă şi că sunt necăjit, vai de capul meu.

— Eu cred, răspunse Zadig, că n-ai să-ţi pierzi toţi banii. Am auzit de Zadig; e un om de treabă; daca se întoarce la Babilon, aşa cum trage nădejde, are să-ţi dea mai mult chiar decât îţi datorează. Iar în ce priveşte pe nevasta dumitale, care nu-i aşa de cinstită, eu te-aş sfătui să nu mai încerci s-o iei înapoi. Şi acum, uite ce zic eu: să te duci la Babilon; eu am să ajung înainte fiindcă sunt călare şi dumneata pe jos. Acolo du-te la Cador, un om vestit prin partea locului, spune-i că te-ai întâlnit cu prietenul lui şi aşteaptă-mă la dânsul. Du-te, şi poate că n-ai să mai fi aşa de necăjit. Atotputernice Orosmad, urmă el, tu te slujeşti de mine ca să aduci mângâiere omului acestuia; de cine oare te vei sluji ca să-mi aduci mângâiere şi mie?

Zadig dădu pescarului jumătate din banii pe care îi adusese din Arabia şi pescarul, uimit şi fericit, sărută picioarele prietenului lui Cador, spunând:

— Eşti un înger mântuitor.

Dar Zadig îl întreba mereu şi se tânguia.

— Cum? preacinstite domnule, spuse pescarul, eşti nenorocit şi dumneata, care faci atâta bine?

— Mai nenorocit de o sută de ori decât tine, răspunse Zadig.

— Dar cum se poate ca omul care dă să fie mai nenorocit decât omul care primeşte?

— Se poate, fiindcă necazul tău cel mai mare a fost nevoia, iar nenorocirea mea vine de la inimă.

— Oare ţi-o fi luat şi dumitale nevasta? întrebă pescarul.

Vorbele acestea îi aduseră aminte lui Zadig de toate întâlnirile lui. Îşi reciti în minte catastiful tuturor ne cazurilor, începând cu căţeaua reginei şi sfârşind cu sosirea lui la Arbogad tâlharul.

— Orcan, spuse el, se cuvine pedepsit. De obicei însă tocmai oamenii ca el sunt ocrotiţi de soartă. Deocamdată tu du-te la Cador şi aşteaptă-mă acolo.

Se despărţiră. Pescarul o luă pe jos aducând sorţii lui mulţumiri, iar Zadig porni în fuga calului, învinuidu-şi mereu soarta.

Cap16