Somnul de veci (28)

DOUĂZECI ŞI OPT

Garajul de alături era întunecat. Am traversat aleea cu pietriş şi un petec din peluza îmbibată cu apă. Pe drum se scurgeau râuleţe. Se adunau într-un şanţ departe, peste drum. N-aveam pălărie. Trebuie să-mi fi căzut în garaj. Canino nu-şi mai bătuse capul să mi-o înapoieze. Îşi închipuise că n-am să mai am nevoie de ea. 

Mi l-am imaginat întorcându-se degajat prin ploaie cu maşina, singur, după ce-l abandonase pe uscăţivul şi posacul Art, ca şi automobilul furat, într-un loc sigur. Ştia că femeia îl iubeşte pe Eddie Mars şi că se ascunde pentru a-l apăra. Aşa încât era sigur că avea s-o regăsească la întoarcere, stând liniştită lângă lampă şi lângă băutura neatinsă, cum urma să mă găsească şi pe mine legat pe canapea. Pe urmă avea să-i ducă lucrurile în maşină şi să intre apoi din nou în casă, chipurile pentru a vedea dacă n-a uitat ceva compromiţător. Avea să-i spună femeii să iasă afară şi să-l aştepte. Ea n-avea s-audă nici o împuşcătură. De la apropiere, un drug e la fel de eficace ca şi un revolver. Pe urmă, avea să-i spună că m-a lăsat legat şi c-aveam să mă dezleg singur după o vreme. Era capabil să-şi închipuie că ea a atât de fraieră ca să-l creadă. Simpatic om, dom­nul Canino.

Impermeabilul era desfăcut şi nu-l puteam în­cheia fiindcă aveam cătuşe la mâini. Poalele mă izbeau peste picioare ca aripile unei păsări mari şi obosite. Am sosit la şosea. Maşinile treceau aruncând evantaie de apă, luminate de faruri. Zgomotul cauciucurilor, asemeni unui fâşâit, se stinse curând. Mi-am găsit maşina decapotabilă acolo unde o lăsasem, cu amândouă cauciucurile reparate şi montate, gata de plecare la nevoie. Se gândiseră la tot. Am intrat în maşină, m-am vârât sub volan şi-am dat la o parte bucata de piele care acoperea ascunzătoarea. Am scos celălalt pistol, l-am pus la subsuoară, am coborât şi-am pornit îndărăt. Lumea era mică, izolată şi întunecată. O lume doar pentru mine şi domnul Canino.

Pe la jumătatea drumului era cât pe aci să mă surprindă farurile unei maşini. Au cotit repede de pe şosea, iar eu m-am lăsat în şanţul ud şi m-am ghemuit înghiţind apă. Maşina trecu sfârâind pe alături, fără să încetinească. Am ridicat capul şi-am auzit scârţâitul pneurilor când maşina a părăsit şoseaua şi-a luat-o pe drumul cu pietriş. Motorul se stinse, farurile s-au stins, portiera maşinii se trânti. N-am auzit închizându-se uşa de la casă, dar printre pomi se strecură o dâră de lumină, ca şi cum s-ar fi tras un oblon de la o fereastră sau s-ar fi aprins o lumină în hol.M-am întors la petecul de peluză îmbibat cu apă şi-am înaintat prin noroi. Maşina se afla între mine şi casă, revolverul îmi atârna la şold, pus astfel ca să-l pot înşfăca, fără să-mi disloc braţul stâng. Maşina era întunecată, goală, caldă. În radiator, gâlgâia plăcut apa. Am vârât capul pe fereastră. Cheile erau în contact. Canino era foarte sigur de el. Am ocolit maşina şi-am traversat cu atenţie aleea, am ajuns la geam şi-am tras cu urechea. N-am auzit nicio voce, niciun sunet, ci doar răpăitul rapid al picăturilor de ploaie în jgheaburile burlanelor.

Am tras mai departe cu urechea. Nicio voce ridi­cată, totul era calm şi rafinat. El îi vorbea probabil cu vocea lui felină iar ea îi povestea cum mi-a dat drumul, şi cum i-am promis c-am să le îngădui să fugă. El nu m-ar fi crezut, aşa cum nu l-aş fi crezut nici eu. Aşa că n-avea să stea mult timp în casă. Avea să plece şi s-o ia şi pe ea cu el. Nu-mi rămânea decât să-l aştept să iasă.

N-am putut s-o fac. Am trecut revolverul în mâna stângă, m-am aplecat, am luat un pumn de pietriş şi l-am aruncat în oblon. Era o încercare slabă. Doar câteva pietricele loviră geamul deasupra oblonului, dar zgomotul a răsunat ca un dig ce se prăbu­şeşte.

Am fugit înapoi la maşină şi m-am cocoţat pe bara de şoc din spate. Casa se cufundase în beznă. Asta era tot. M-am aşezat încet pe bară şi-am aşteptat. Nu era fraier, Canino - era prea abil.

Mi-am îndreptat trupul, am intrat prin spate în maşină, am bâjbâit după cheia de contact şi-am în­tors-o. Am întins piciorul dar, butonul pentru pornirea motorului era probabil la tablou. L-am găsit în cele din urmă, am tras maneta şi-am ambreiat. Motorul cald porni imediat. Sfârâia încet şi mulţumit de sine. Am coborât din maşină şi m-am ghemuit lângă roţile din spate.

Tremuram acum, dar ştiam că lui Canino n-o să-i placă acest ultim efect. Avea mare nevoie de maşină. O fereastră întunecată se lăsă centimetru cu centi­metru, trădată doar de mişcarea luminii pe geam. De după ea izbucniră flăcări, pocniturile contopite a trei împuşcături rapide. Geamul maşinii se îm­păienjeni de crăpături. Am scos un urlet de moarte. Urletul se transformă într-un geamăt de durere. Geamătul a devenit un gâlgâit umed, înăbuşit de sânge. Am lăsat să se stingă dureros gâlgâitul, după un horcăit înfundat. O adevărată operă de artă. Mi-a plăcut. I-a plăcut foarte mult şi lui Canino. L-am auzit cum râde. Era un râs violent, cu hohote, total diferite de vocea lui felină.

O vreme se aşternu tăcerea, afară de zgomotul ploii şi de duduitul calm al motorului. Uşa casei se crăpă încet – o beznă şi mai profundă în bezna nopţii. O siluetă apăru prudent, cu ceva alb la gât. Era gulerul ei. Ieşi ţeapănă pe terasă, o femeie împietrită. Am surprins strălucirea pală a perucii ei argintii. Canino ieşi ghemuit prudent în spatele ei. Părea atât de ameninţător, încât era aproape comic.

Femeia coborî treptele. Îi vedeam faţa albă şi rigidă. Porni spre maşină. Era un zid de apărare pen­tru Canino, în cazul când încercam încă să-l împuşc. Vocea ei răzbătu prin murmurul ploii, încet şi fără nici o intonaţie:

— Nu văd nimic, Lash. Ferestrele sunt aburite.

Canino bombăni şi corpul fetei se opinti înainte, ca şi cum i-ar fi vârât o armă în spate. Porni din nou şi se apropie mai mult de maşina cu farurile stinse. Acum îl vedeam în spatele ei, îi vedeam pălăria, o parte a feţei, umerii masivi. Fata se opri brusc şi scoase un ţipăt. Un ţipăt frumos ascuţit, şi sfâşietor, care mă zgudui ca o directă trasă cu stânga.

— Îl văd! urlă ea. Prin fereastră! La volan, Lash!

A căzut în cursă ca o căldare plină cu plumb. O împinse brutal într-o parte. Sări înainte, ridicând mâna. Trei alte fulgere despicară bezna. Alte gea­muri plesniră. Unul dintre gloanţe trecu printr-unul din ele şi se înfipse într-un pom de lângă mine. Altul, ricoşat, se pierdu în depărtare. Motorul continua să zumzăie liniştit.

Se ghemuise, lăsat pe vine în întuneric, iar faţa lui – o pată cenuşie informă – părea că se recom­pune încet după scăpărările gloanţelor. Dacă avusese un revolver, s-ar fi putut să se fi golit. Sau să nu se fi golit. Trăsese de şase ori, dar era cu putinţă să-l fi reîncărcat în casă. Speram că-l reîncărcase. Nu voiam să-l împuşc în timp ce ţinea în mână un revol­ver cu încărcătorul gol. S-ar fi putut însă să aibă un revolver automat.

— Ai terminat? l-am întrebat.

Se smuci spre mine. Poate că s-ar fi cuvenit să-i îngădui să mai tragă o dată sau de două ori, aşa cum ar fi procedat un gentleman de şcoală veche. Ţinea însă arma ridicată şi nu mai puteam să aştept. Nu mai puteam să aştept cât ar fi aşteptat un gentleman de şcoală vecile. L-am împuşcat de patru ori, cu Coltul sprijinit de coaste. Revolverul îi sări din mână, de parcă l-ar fi lovit cineva cu piciorul. Se prinse cu amândouă mâinile de stomac. Am auzit cum pătrund gloanţele în trupul lui. Atunci s-a prăbuşit drept înainte, ţinându-se cu mâinile lui late. A căzut cu faţa în pietrişul umed. După aceea n-a mai crâcnit.

Peruca Argintie n-a crâcnit nici ea. Stătea ţea­pănă, biciuită de ploaie. L-am ocolit pe Canino şi i-am lovit arma cu piciorul, fără vreun scop. Apoi m-am dus după revolver, m-am aplecat într-o parte şi l-am ridicat. M-am apropiat astfel de doamna Mars. Vorbi gânditoare, ca şi când ar fi vorbit singură.

— M-am... m-am temut c-ai să te întorci.

— Aveam întâlnire. Ţi-am spus că totu-i aranjat.

Am început să râd ca un dement.

Atunci se aplecă peste el şi-l atinse. După o vreme se îndreaptă, în mână cu o cheiţă pe un lanţ subţire.

— A trebuit să-l ucizi? întrebă ea cu amără­ciune.

M-am oprit din râs la fel de brusc cum am izbuc­nit. Se apropie de mine şi îmi descuie cătuşele.

— Da, continuă ea încet. Cred c-a trebuit.

Cap27