Somnul de veci (29)

DOUĂZECI ŞI NOUĂ

Venise o altă zi şi soarele strălucea din nou. 

Căpitanul Gregory, de la Biroul de persoane dis­părute, aruncă o privire grea pe fereastra biroului său spre geamul de sus, zăbrelit, al Palatului de Justiţie, alb şi curat după ploaie. Apoi se întoarse gânditor pe scaunul turnant, apăsă tutunul din pipă cu de­getul mare, plin de cicatrice, şi mă privi lung şi rece.

— Aşadar ai intrat într-altă încurcătură.

— Ai şi auzit de ea.

— Amice, stau toată ziua aici pe fund şi las impresia că n-am minte deloc. Dar o să te surprindă câte aud. Cred c-ai făcut bine că l-ai împuşcat pe acest Canino, dar nu cred că băieţii din brigada criminală au să te decoreze drept răsplată.

— În jurul meu se petrec o groază de omoruri, am spus. Nici nu mi-am primit partea ce mi se cu­venea.

— Cine ţi-a spus că fata de acolo era nevasta lui Eddie Mars? spuse el şi-mi zâmbi plin de răbdare.

I-am destăinuit. Ascultă atent şi căscă. Se bătu cu o palmă lată cât o tavă peste gura cu dinţi îm­brăcaţi în aur.

— Cred că-ţi închipui c-ar fi fost de datoria mea s-o găsesc.

— E o deducţie firească.

— Poate c-am ştiut, zise el. Poate c-am crezut că dacă Eddie şi nevasta lui voiau să joace o astfel de farsă, era inteligent – sau atât de inteligent cât mă ajută pe mine mintea – să-i las să-şi închipuie c-au să reuşească să mă înşele. Şi pe urmă există posibilitatea să-ţi închipui că l-am lăsat pe Eddie să scape din motive cu totul personale.

Îşi întinse mâna luată şi-şi învârti degetul mare în jurul indexu­lui şi al degetului de alături.

— Nu, am răspuns. Nu cred deloc aşa ceva. Nici chiar dacă Eddie se pare că ştie tot ce-am dis­cutat noi aici acum câteva zile.

Înălţă din sprâncene, ca şi cum acest lucru i-ar fi cerut un efort, ca şi cum ar fi fost o şmecherie pe care a uitat s-o mai exerseze. Întreaga frunte i se încreţi şi când îşi reveni era plină de linii albe, care se înroşiră în timp ce le urmăream.

— Nu-s decât un poliţist, spuse el. Doar un simplu poliţist. De o cinste rezonabilă. Atât de cinstit cât te poţi aştepta de la un om silit să trăiască într-o lume unde cinstea s-a demodat. Iată mai ales de ce ţi-am cerut să vii la mine azi-dimineaţă. Aş vrea să mă crezi. Fiind poliţist îmi place să văd că legea triumfă. Aş vrea să-i văd pe gangsterii îmbrăcaţi ţipător, gen Eddie Mars, stricându-şi manichiura spărgând pietre în cariera de la Polsom, alături de nefe­riciţii născuţi la mahala, care au fost înhăţaţi la prima găinărie şi de atunci n-au mai ieşit de la zdup. Asta mi-ar plăcea să văd. Noi doi am trecut prin prea multe ca să ne mai închipuim c-ar fi posibil să văd că aşa ceva se realizează. Nu în oraşul nos­tru, şi nici un alt oraş, pe jumătate cât el, în nici un loc din aceste întinse, verzi şi splendide State Unite. Nu ne administrăm ţara astfel.

Nu i-am răspuns. Suflă fumul cu o zvâcnitură a capului pe spate, se uită la măciulia pipei şi con­tinuă:

— Asta nu înseamnă însă că sunt convins că Eddie Mars l-a curăţat pe Regan sau că avea vreun motiv s-o facă, sau că ar fi făcut-o chiar în ipoteza că ar fi avut vreunul. Mi-am închipuit doar că ştia ceva despre crimă, şi că poate mai devreme sau mai târziu avea să iasă la iveală un amănunt. Ascunderea soţiei la Realito a fost o copilărie, dar e genul de copilării despre care un escroc deştept crede că-i o manevră inteligentă. L-am adus aici aseară după ce-a terminat procurorul cu el. A re­cunoscut totul. A declarat că şi-a închipuit că acest Canino e un paznic de încredere şi că d-asta îl angajase. Nu ştia nimic despre obiceiurile lui şi nu dorea să afle. Nu-l cunoştea pe Harry Jones. Nu-l cunoştea pe Joe Brody. Îl cunoştea pe Geiger, fireşte, dar pretinde că habar n-avea de comerţul cu cărţi pornografice. Cred c-ai mai auzit toate astea.

— Da.

— Ai acţionat inteligent, amice, acolo la Realito. Fiindcă n-ai încercat să muşamalizezi afa-cerea. Ţinem o evidenţă permanentă a gloanţelor neidentificate. Intr-o zi ai fi putut să foloseşti din nou acel revolver. Atunci ai fi ajuns la răcoare.

— Am acţionat inteligent, i-am spus şi i-am rânjit.

Îşi lovi pipa ca s-o deşerte şi o privi gânditor.

— Ce s-a întâmplat cu fata? întrebă el fără să-şi ridice privirea.

— Nu ştiu. N-am reţinut-o pentru cercetări. Am dat declaraţii, cu trei copii, una pentru Wilde, alta pentru biroul şerifului şi a treia pentru Biroul Cri­minal. I-au dat drumul. N-am mai văzut-o de atunci. Şi nici nu m-aştept s-o revăd.

— E o fată destul de simpatică, se spune. Nu e genul care să se vâre în combinaţii murdare.

— O fată destul de simpatică, am întărit.

Căpitanul Gregory suspină şi-şi plimbă mâna prin părul cărunt.

— Mai e un singur lucru, spuse el aproape blând. Arăţi ca un pui simpatic dar acţionezi prea brutal. Dacă vrei să ajuţi familia Sternwood cu adevă­rat... lasă-i în pace.

— Cred că ai dreptate, căpitane.

— Cum te simţi?

— Splendid, i-am răspuns. Am fost interogat de mai multe ori toată noaptea de nişte poliţişti care au ţipat la mine. Mai înainte m-am udat până la piele şi-am fost bătut măr. Mă simt splendid.

— La ce dracu te-ai aşteptat, amice?

— La nimic altceva.

M-am sculat, am rânjit la el şi m-am îndreptat spre uşă. Când să ies, căpitanul îşi râcâi gâtlejul brusc şi spuse cu o voce aspră:

— Vorbesc degeaba, nu? Mai crezi că-l poţi găsi pe Regan?

M-am întors spre el şi l-am privit drept în ochi.

— Nu. Nu cred că-l mai pot găsi pe Regan. Nici măcar n-o să încerc. Eşti mulţumit?

Dădu încet din cap. Apoi înălţă din umeri indi­ferent.

— Nu ştiu de ce dracu te-am întrebat. Noroc, Marlowe. Treci pe aici să mă vezi, când vrei.

— Mulţumesc, căpitane.

A ieşit din Palatul Justiţiei, mi-am luat maşina de la parcare şi-am plecat acasă, la Hobart Arms. Zăceam culcat în pat, cu haina scoasă, mă uitam la tavan şi ascultam zgomotele circulaţiei de pe stradă, urmărind cum se deplasează încet o rază de soare în colţul tavanului; am încercat să adorm, dar somnul n-a venit. M-am sculat şi-am băut un pahar de whisky, deşi nu era momentul potrivit şi m-am cul­cat la loc. Nu puteam adormi. Mintea îmi ticăia ca un ceasornic. M-am ridicat în capul oaselor pe mar­ginea patului, am umplut o pipă şi-am vorbit tare:

— Bătrânul vultur ştie ceva.

Pipa avea un gust amar ca leşia. Am pus-o jos şi m-am culcat din nou. Mintea îmi rătăci printre valuri de false amintiri, cu sentimentul că repet mereu acelaşi lucru, că merg în aceleaşi locuri, că întâlnesc aceiaşi oameni, că le spun aceleaşi cuvinte, mereu, şi totuşi de fiecare dată mi se părea ceva real, ca şi cum s-ar fi petrecut cu adevărat şi pentru prima oară. Conduceam maşina din greu prin ploaie, iar pe banchetă, în colţ, şedea Peruca Argintie, care tăcea, aşa că în momentul când am ajuns la Los Angeles, s-ar fi spus că suntem din nou străini unul faţă de altul. Mă dădeam jos la un drugstore, deschis toată noaptea, şi îi telefonam lui Bernie Ohls că am ucis un om la Realito şi că acum eram în drum spre casa lui Wilde, împreună cu nevasta lui Eddie Mars, care fusese martoră la ucidere. Conduceam maşina de-a lungul străzilor tăcute şi lustruite de ploaie ale Parcului Lafayette, până sub arcada casei mari de lemn a lui Wilde, iar pe verandă lumina era aprinsă, fiindcă Ohls telefonase că vin. Mă aflam în biroul lui Wilde, iar el stătea în spatele biroului, îmbrăcat într-un halat cu flori, cu chipul încordat şi dur, mişcând între degete o ţigară de foi pestriţă şi ridicând-o până la buzele pe care îi juca un zâmbet amar. Ohls se afla şi el acolo, ca şi un om subţirel, cenuşiu şi cu aer erudit, de la biroul şerifului, care arăta şi vorbea mai degrabă ca un profesor de eco­nomie decât ca un poliţist. Eu relatam cele întâmplate, ei ascultau liniştiţi, iar Peruca Argintie şedea într-un colţ umbrit, cu mâinile strânse în poală, fără să se uite la cineva. Se dădeau multe telefoane. Mai erau şi doi oameni de la Biroul Criminal, care se uitau la mine de parc-aş fi fost un fel de fiară sălbatică, stranie, scăpată de la un circ ambulant. Conduceam din nou maşina, cu unul dintre ei alături, spre clădirea Pulwider. Ne aflam în camera unde Harry Jones zăcea încă în fotoliul dindărătul biroului, cu un rictus pe faţa moartă iar mirosul dulce-amar plutea încă. Se afla şi un medic legist, foarte tânăr şi voinic, cu ţepi roşii pe ceafă. Se afla şi un expert în luat amprente, fâţâindu-se de colo-colo, iar eu îi spuneam să nu uite ivărul ferestruicii de deasupra uşii. (Găsi amprenta degetului mare a lui Canino pe el, singura amprentă lăsată de omul în cafeniu, în sprijinul afirmaţiilor mele).

Eram din nou acasă la Wilde, semnam o decla­raţie bătută la maşină de secretara lui în altă cameră. Apoi se deschidea uşa, intra Eddie Mars şi pe chi­pul lui trecea fulgerător un zâmbet scurt când o vedea pe Peruca Argintie şi îi spunea: „Hello, scumpo!”, iar ea nu se uita la el, nici nu-i răspundea. Eddie Mars, proaspăt şi vesel, îmbrăcat într-un costum închis, de birou, cu un fular alb cu franjuri ieşindu-i de sub pardesiul de tweed. Apoi toţi dispăreau, toată lumea ieşea din cameră, nu mai rămâneam decât eu şi Wilde, iar Wilde spunea cu o voce rece şi inimoasă: „Asta e ultima oară, Marlowe. Data viitoare te dau pe mâna poliţiei, indiferent cui i se va sfărâma inima”.

Aşa se întâmpla mereu, în timp ce zăceam în pat şi urmăream pata de soare cum alunecă în jos pe colţul peretelui. Apoi sună telefonul; era Norris, majordomul familiei Sternwood, cu vocea lui obiş­nuită şi monotonă.

— Domnul Marlowe? V-am telefonat fără re­zultat la birou, aşa că mi-am îngăduit să încerc să vă găsesc acasă.

— Am fost plecat mai toată noaptea. N-am fost la birou.

— Da, domnule. Generalul ar dori să vă vadă azi-dimineaţă, domnule Marlowe, dacă e cu putinţă.

— Vin cam într-o jumătate de oră. Cum se simte?

— E în pat, domnule, dar nu se simte rău.

— Să vezi cum are să se simtă când o să mă vadă, am spus şi-am închis telefonul.

M-am bărbierit, mi-am schimbat hainele şi m-am îndreptat spre uşă. Apoi m-am întors, am luat micul revolver cu mâner de sidef, al lui Carmen, şi l-am vârât în buzunar. Lumina soarelui strălucea atât de violent, încât aerul palpita. În douăzeci de minute am ajuns la locuinţa familiei Sternwood, şi-am trecut pe sub arcada uşii laterale. Era ora unsprezece şi un sfert. În arbuştii ornamentali păsările cântau nebuneşte după ploaie, pajiştile în terasă erau verzi ca drapelul irlandez, iar întreaga proprietate arăta ca şi cum ar fi fost construită acum zece minute. Am sunat la intrare. Trecuseră cinci zile de când sunasem pentru prima oară. Mi se părea c-a trecut un an.

O servitoare deschise uşa şi mă conduse de-a lungul unui coridor lateral spre holul principal şi mă lăsă acolo, spunând că domnul Norris are să coboare într-o clipă. Holul principal arăta neschim­bat. Portretul de deasupra consolei avea aceiaşi ochi negii şi fierbinţi, iar cavalerul de pe fereastra cu vitraliu moşmondea încă s-o dezlege pe damicela goală, legată de pom.

După câteva minute apăru Norris, şi nici el nu se schimbase. Ochii albaştri ca acidul erau la fel de distanţi ca întotdeauna, pielea cenuşiu-trandafirie părea sănătoasă şi odihnită, şi se mişca de parcă ar fi fost cu douăzeci de ani mai tânăr decât în realitate. Doar eu simţeam apăsarea anilor.

Am urcat scările cu trepte de marmură şi-am luat-o în direcţia opusă camerei lui Vivian. La fie­care pas, casa părea că devine mai mare şi mai tăcută. Am ajuns la o uşă veche şi masivă, care părea c-a aparţinut unei biserici. Norris o deschise încet şi se uită înăuntru. Apoi se trase deoparte, iar eu am trecut pe lângă el şi-am avut impresia c-am parcurs sute de metri de covor, până la un pat cu baldachin uriaş, ca acela în care a murit Henric al VIII-lea.

Generalul Sternwood stătea proptit în perne. Mâinile livide zăceau strânse pe cearceaf. Proiectate pe cearceaf, arătau cenuşii. Ochii negri reflectau încă un spirit combativ, deşi restul feţei părea ca­daveric.

— Ia loc, domnule Marlowe.

Vocea îi suna obo­sit şi puţin rigid.

Am tras un scaun lângă pat şi-am luat loc. Toate ferestrele erau închise ermetic. La acea oră soarele nu pătrundea în cameră. Draperiile reţineau orice rază violentă ce s-ar fi revărsat din cer. Aerul mi­rosea slab şi dulceag a bătrâneţe.

Un minut mă privi lung şi tăcut. Îşi mişcă o mână ca să-şi dovedească că şi-o poate mişca, apoi o puse peste cealaltă. Vorbi vlăguit:

— Nu ţi-am cerut să-l cauţi pe ginerele meu, domnule Marlowe.

— Aţi dorit-o, totuşi.

— Nu ţi-am cerut. Ai presupus prea multe. De obicei, cer ceea ce doresc.

Nu i-am răspuns.

— Ai fost plătit, continuă el rece. Banii nu con­tează in nici un caz. Am doar sentimentul că, fără îndoială neintenţionat, mi-ai înşelat încrederea.

Apoi închise ochii.

— Doar pentru asta m-aţi chemat? l-am întrebat.

Deschise ochii din nou, foarte încet, ca şi cum ar fi avut pleoape de plumb.

— Presupun că te-ai supărat din cauza obser­vaţiei mele, zise el.

Am clătinat din cap.

— Aveţi un avantaj asupra mea, domnule ge­neral. E un avantaj pe care n-aş vrea să vi-l răpesc, câtuşi de puţin. Nu e mult, ţinând seama de ce aveţi de înfruntat. Dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi orice doriţi, iar eu nici nu m-aş gândi să mă supăr. Mi-ar plăcea să vă înapoiez banii. Poate că banii nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră. Pentru mine însă s-ar putea să însemne ceva.

— Ce înseamnă pentru dumneata?

— Înseamnă c-am refuzat plata pentru o treabă prost făcută. Doar atât.

— Ai multe afaceri pe care nu le scoţi la capăt?

— Câteva. Fiecare are.

— De ce te-ai dus să-l vezi pe căpitanul Gregory?

M-am rezemat de spetează şi-am lăsat să-mi cadă un braţ peste spatele fotoliului. Am studiat faţa generalului. Nu mi-a spus nimic. Nu cunoş­team răspunsul la acea întrebare... cel puţin nu un răspuns satisfăcător.

— Am fost convins că mi-aţi dat acele note ale lui Geiger mai ales ca să mă puneţi la încercare, i-am spus, şi că vă temeaţi oarecum că Regan e amestecat în tentativa de şantaj. Nu ştiam nimic despre Regan pe atunci. Numai după ce-am discutat cu căpitanul Gregory mi-am dat seama că Regan nu era câtuşi de puţin un astfel de om.

—  Nu-i de loc un răspuns la întrebarea mea.

— Nu, am recunoscut. Nu-i aproape de loc un răspuns la întrebarea dumneavoastră. Pur şi simplu nu-mi place să recunosc că m-am condus după o inspiraţie. În dimineaţa când am fost aici, după ce v-am părăsit în sera cu orhidee, doamna Regan a trimis după mine. Părea convinsă că fusesem angajat să-l caut pe soţul ei şi nu i-a plăcut lucrul ăsta. A pomenit totuşi de „acei” care au descoperit maşina lui într-un anume garaj. „Acei” nu puteau fi decât poliţia. În consecinţă, poliţia trebuia să ştie ceva. Dacă ştiau, atunci Biroul de persoane dispărute era serviciul care s-ar fi ocupat de acest caz. Fireşte, nu ştiam dacă dumneavoastră aţi prevenit poliţia sau altcineva, sau dacă maşina n-a fost depistată de poliţie prin intermediul altcuiva care a anunţat c-a găsit-o părăsită într-un garaj. Eu însă cunosc poli­ţiştii, şi mi-am dat seama că dacă au mers până la un punct, or să meargă şi mai departe... mai ales fiindcă şoferul dumneavoastră se întâmpla să aibă cazier judiciar. Nu ştiam câte alte date vor mai ob­ţine. M-am gândit atunci la Biroul de persoane dispărute. M-a convins ceva din atitudinea domnului Wilde în noaptea când am discutat la el acasă asupra cazului Geiger şi restul. Am rămas singuri o clipă şi m-a întrebat dacă mi-aţi cerut să-l caut pe Rusty Regan. I-am spus că mi-aţi comunicat că şi dum­neavoastră aţi vrea să ştiţi unde se află şi dacă e sănătos. Wilde şi-a muşcat buzele şi-a părut mirat. Am ştiut la fel de limpede, ca şi cum mi-ar fi spus-o direct, că prin „a căuta pe Regan”, el înţelegea folosirea maşinăriei legale pentru a-l căuta. Atunci am încercat să mă comport astfel cu căpitanul Gre­gory ca să nu trebuiască să-i spun nimic din ceea ce nu aflase între timp.

— Şi i-ai îngăduit căpitanului Gregory să creadă că te-am angajat ca să-l găseşti pe Rusty?

— Da. Cred că-i adevărat... atunci când m-am convins că se interesa de caz.

Închise ochii. Pleoapele tresăriră. Vorbind cu ochii închişi:

— Şi consideri asta un gest etic?

— Da, i-am spus, aşa consider.

Deschise din nou ochii. Bezna lor pătrunzătoare era uimitoare prin faptul că se degaja de pe această faţă moartă.

— Poate că nu pricep, zise el.

— Poate că nu. Şeful Biroului de persoane dis­părute nu-i un guraliv. N-ar ocupa acel post, dac-ar fi. Actualul deţinător e un ins foarte şmecher care încearcă, la început cu mult succes, să lase impresia că e un ramolit de vârstă mijlocie, sătul de munca lui. Cu el nu se poate juca poker. Un astfel de joc e întotdeauna legat de cacialmale. Orice i-aş spune unui poliţist, are să se îndoiască. Iar acelui poliţist nu-i păsa de ce spuneam. Când angajezi pe cineva din branşa mea nu-i tot una ca atunci când angajezi un spălător de geamuri, îi arăţi opt geamuri şi-i spui: „Spală-le şi-ai terminat”. Dumneavoastră nu vă puteţi închipui prin ce-a trebuit să trec, ce-a tre­buit să omit sau să evit ca să-mi îndeplinesc mi­siunea. Am făcut tot ce-a fost cu putinţă ca să vă apăr, şi poate c-am călcat câteva reguli, dar am făcut-o în interesul dumneavoastră. Clientul are prioritate, afară de cazul că e un escroc. Chiar şi atunci, mă mulţumesc să-i înapoiez angajamentul şi să tac. La urma urmei, nu mi-aţi spus să nu mă adresez căpitanului Gregory.

— Ar fi fost oarecum dificil, zise el zâmbind uşor.

— Ei bine, cu ce-am greşit? Majordomul dum­neavoastră Norris părea să-şi închipuie că o dată cu înlăturarea lui Geiger cazul s-a închis. Eu n-am fost de această părere. Metoda de lucru a lui Geiger m-a nedumerit şi mă nedumereşte încă. Nu sunt Sherlock Holmes şi nici Philo Vance. Nu mă aştept să cercetez locurile pe unde a trecut poliţia, să ridic un vârf de creion şi din asta să construiesc un caz. Dacă vă închipuiţi că există vreun detectiv care îşi câştigă existenţa procedând astfel, nu cunoaşteţi multe despre poliţişti. Nu astfel de lucruri le trec ei cu vederea, dacă e să treacă ceva cu vederea. Nu zic că ei trec adeseori ceva cu vederea, dacă sunt lăsaţi într-adevăr să-şi facă treaba. Iar dacă trec ceva cu vederea, e ceva mai confuz şi vag, ca de pildă gestul unui om de teapa lui Geiger, care vă trimite dovada datoriilor şi vă cere să plătiţi ca un gentleman – Geiger, un tip vârât într-o afacere dubioasă, într-o poziţie vulnerabilă, apărat de un gangster şi bucurându-se cel puţin de protecţia condamnabilă a unora din poliţie. De ce v-a trimis chitanţele? Fiindcă dorea să descopere dacă există ceva ca să vă poată şantaja. Dacă exista, atunci urma să-i plătiţi. Dacă nu exista, l-aţi fi ignorat şi-aţi fi aşteptat să vedeţi care e pasul următor. Dar exista un motiv ca să vă şantajeze: Regan. Vă temeaţi că nu era ceea ce părea, că locuise la dumneavoastră şi fusese drăguţ cu dumneavoastră doar ca să afle cum trebuie ac­ţionat ca să pună mâna pe contul dumneavoastră de la bancă.

Începu să spună ceva, dar l-am întrerupt.

— Chiar şi aşa, nu banii vă interesau. Cum nu vă interesau nici fiicele dumneavoastră. Mai mult sau mai puţin, v-aţi lepădat de ele. Dar sunteţi încă prea mândru ca să fiţi luat de fraier ... şi-aţi ţinut cu adevărat la Regan.

Se aşternu tăcere. Apoi generalul spuse calm:

— Vorbeşti al dracului de mult, Marlowe. Trebuie să înţeleg oare că mai încerci încă să soluţionezi cazul?

— Nu. Am renunţat. Am fost prevenit. Băieţii de la poliţie cred că acţionez prea brutal. De-asta m-am gândit c-ar fi trebuit să vă restitui banii... fiindcă din punctul meu de vedere e o misiune ne­îndeplinită.

— Nu renunţa la nimic, zise el şi zâmbi. Am să-ţi plătesc încă o mie de dolari ca să-l găseşti pe Rusty. Nu-i nevoie să se întoarcă. Nu-i nici măcar nevoie să ştiu unde se află. Un om are dreptul să-şi trăiască propria viaţă. Nu-l condamn c-a părăsit-o pe fiica mea, nici măcar c-a plecat atât de brusc. A fost pro­babil un impuls. Vreau să ştiu că se află bine, indi­ferent unde e. Vreau s-o aud direct de la el, şi dacă se întâmplă să aibă nevoie de bani, aş dori să-i poată obţine de la mine. E limpede?

— Da, domnule general.

Se odihni o clipă, destins pe pat, cu ochii închişi şi cu pleoapele întunecate, cu buzele strânse şi li­vide. Era epuizat. Era aproape mort. Redeschise ochii şi încercă să-mi rânjească:

— Bănuiesc că sunt un caraghios bătrân şi senti­mental. Şi nu sunt un luptător. Mi-a plăcut acel Rusty. Mi s-a părut un om cinstit. Înseamnă că sunt niţel cam orgolios în ce priveşte aprecierea caracterelor. Găseşte-l pentru mine, Marlowe. Te rog, găseşte-l.

— Am să încerc. Mai bine odihniţi-vă acum. V-am obosit cu discuţia.

M-am ridicat repede, am traversat camera mare şi-am ieşit. Până să deschid uşa, şi-a închis ochii din nou. Mâinile îi zăceau moi pe cearceaf. Arăta mai mort decât majoritatea morţilor adevăraţi. Am închis uşa încet, am apucat-o pe coridorul de sus şi-am coborât apoi scările.

Cap28