Cu Cehov, la un spital de ţară

Esculapi rurali

Un spital al zemstvei. E dimineaţă.

În lipsa doctorului, plecat la vânătoare cu şeful poliţiei de plasă, bolnavii sunt examinaţi de felcerii Cuzma Egorov şi Gleb Glebîci. Pacienţii sunt cam vreo treizeci la număr. Aşteptând să se ispră­vească înscrierea bolnavilor în registru, Cuzma Egorov şade în sala de consultaţii şi bea cafea de cicoare. Gleb Glebîci, care nu s-a spălat şi nu s-a pieptănat de când l-a făcut mama, şade cu registrul în faţă, cu pieptul şi cu burta lăţite pe masă, şi înscrie, morocă­nos, bolnavii. Înscrierea se face pentru statistică. Se notează numele de botez, numele tatălui, numele de familie, profesiunea, domiciliul, dacă bolnavul ştie carte sau nu, vârsta, apoi, după examinare, boala şi doctoria prescrisă.

    — Afurisite peniţe, dracu’ să le ia! se burzuluieşte Gleb Glebîci, trăgând în registrul uriaş şi pe nişte foi volante litere monstruoase, de o şchioapă. Şi ce fel de cerneală e asta? Asta nu-i cerneală, e catran! Mă mir de zemstvă! Ne dă ordin să înscriem bolnavii şi trece-n buget două copeici pe an pentru cerneală! Hai, faceţi-vă ’ncoa! le strigă el bol­navilor.

Se apropie doi inşi: un ţăran cu capul îmbrobodit şi „basul” Mihailo.

— Cum te cheamă?

— Ivan Miculov.

— Ai? Cum? Vorbeşte ruseşte!

— Ivan Miculov.

— Ivan Miculov! Nu pe tine te întreb! Dă-te la o parte! Tu, ălălalt! Numele!

Mihailo zâmbeşte.

— Ce, nu ştii? întreabă el.

— De ce rânjeşti? Lua-v-ar dracu’! Noi nu mai do­vedim cu timpul, şi lor le arde de glume! Te întreb cum te cheamă!

— Parcă nu ştii! Ori eşti ţicnit la cap?

— Ştiu, dar trebuie să te întreb, că aşa-i forma… Şi de ce, mă rog, să fiu ţicnit la cap?… Nu-s beţiv, ca Milostivirea Ta. Nu beau de sting… Numele şi pronu­mele?

— De ce să ţi le spun, dacă le ştii şi tu? De cinci ani le ştii… Sau, poate, le-ai uitat acum, în al şaselea?

— N-am uitat nimic, dar aşa cere forma! Înţelegi? Sau nu ştii ruseşte? Forma!

— Ei, dacă aşa-i forma, atunci fie, dracu’ să te ia! Scrie! Mihailov Feodotîci Izmucenco…

— Nu Izmucenco, ci Izmucencov.

— Fie şi Izmucencov… Scrie cum vrei, numai să mă lecuieşti… Poţi să scrii şi Ivan Pehlivan… Totuna-i…

— Meseria?

— Bas.

— Vârsta?

— De unde vrei să ştiu? N-am fost la botez.

— Patruzeci?

— Poate să fie, poate să nu fie. Pune cum vrei.

Gleb Glebîci se uită lung la Mihailo, stă pe gânduri şi scrie 37. Apoi, după ce se mai gândeşte, şterge 37 şi scrie 41.

— Ştii carte?

— Ai mai văzut cântăreţ de biserică să nu ştie carte? Mă, da’ deştept mai eşti!

— De faţă cu lumea s-ar cădea să-mi spui „dum­neata” şi să nu zbieri în halul ăsta. Următorul! Cine eşti? Cum te cheamă?

— Michifor Pugolov din Haplova.

— Pe ăi din Haplova nu-i îngrijim noi. Următorul!

— Fiţi atât de milostiv… Înălţimea Voastră! Am făcut mai bine de douăzeci de verste pe jos…

— Nu-i îngrijim pe ăi din Haplova! Următorul! Dă-te la o parte! Şi nu fuma aici!

— Nu fumez, Gleb Glebîci!

— Atunci ce-ai în mână?

— Mi-e degetul oblojit, Gleb Glebîci!

— Vezi să nu fie ţigară! Pe ăi din Haplova nu-i îngrijim noi! Următorul!…

Gleb Glebîci a sfârşit cu înscrierea, Cuzma Egorov şi-a băut cafeaua şi consultaţia începe. Cel dintâi ia asupra sa partea farmaceutică şi trece la farmacie, iar celălalt – partea terapeutică – şi îşi pune un şorţ de muşama.

— Maria Zaplaxina! strigă, după registru, Cuzma Egorov.

— Aici sunt, taică!

În camera de consultaţie intră o băbuţă măruntă, cu faţa boţită şi pe care parcă a turtit-o soarta vitregă. Se închină, apoi trage o plecăciune adâncă celui ce face pe Esculap.

— Hm… închide uşa!… Ce te doare?

— Capul, taică.

— Aşa… Tot capul sau numai jumătate?

— Tot, taică… tot, zău aşa…

— De ce te înfofoleşti aşa?… Scoate cârpa asta! Capul trebuie să stea la răcoare, picioarele la căldură, iar trupul la o climă temperată… Suferi de stomac?

— Sufăr, taică…

— Aşa… Ia trage-ţi pleoapa de jos! Bine, ajunge. Ai anemie… Am să-ţi dau nişte picături… Câte zece picături dimineaţa, la prânz şi seara.

Cuzma Egorov se aşază pe scaun şi scrie reţeta.

„Rp. Liquor ferri 3 gr., din ăl de-i pe prichiciul fe­restrei, că la ăl de pe raft nu ne dă voie Ivan Iacovlici să umblăm în lipsa lui, câte zece picături, de trei ori pe zi, Mariei Zaplaxina.”

Băbuşca întreabă cu ce să ia picăturile, face o ple­căciune şi iese. Cuzma Egorov aruncă reţeta la farma­cie, prin ferestruica tăiată în perete, şi cheamă pe bolnavul următor:

— Timofei Stucotei!

— Prezent!

În camera de consultaţii intră Stucotei, subţirel şi înalt, cu capul mare, aducând aidoma, de departe, cu un baston cu măciulie.

— Ce te doare?

— Mă doare la inimă, Cuzma Egorîci.

— În ce loc?

Stucotei arată sub lingurică.

— Aşa… De mult?

— Încă din Săptămâna Mare… Deunăzi, am mers pe picioare şi a trebuit, de vreo zece ori, să stau jos… Mă ia cu frig, Cuzma Egorîci… Apoi mă apucă fier­binţelile.

— Hm… Şi unde te mai doare?

— Ca să spun drept, toate mă dor, Cuzma Egorîci, dar dumneavoastră căutaţi-mă numai la inimă; de celelalte, nu vă îngrijiţi… Pe alelalte, să le mai caute şi babele… Daţi-mi niscaiva spirt, să nu mi se mai aplece mereu la inimă. Parcă mi se tot urcă ceva pe dinăuntru spre gât, se tot urcă şi, când mă apucă, uite aici, în locul ăsta… când mă apucă, apoi… îmi zic că s-a isprăvit cu mine… Mă împunge şi în spi­nare… Capul mi-e ca un pietroi… Mai şi tuşesc…

— Poftă de mâncare ai?

— Ferească Dumnezeu…

Cuzma Egorov se apropie de Stucotei, îl apleacă şi îl apasă cu pumnul sub lingurică.

— Te doare?

— Văleu… văleu… vv… Doare!

— Dar acum, te doare?

— Vvv… Mor, nu altceva!!!

Cuzma îi mai pune câteva întrebări, cade pe gânduri şi îl cheamă în ajutor şi pe Gleb Glebîci. Începe con­sultul.

— Scoate limba! porunceşte Gleb Glebîci bol­navului.

Bolnavul deschide o gură cât toate zilele şi scoate limba.

— Scoate-o mai mult!

— Mai mult, nu pot, Gleb Glebîci!

— Totul se poate pe lumea asta!

Gleb Glebîci se uită un timp la bolnav, se gândeşte, chinuit, la ceva, dă din umeri şi iese din camera de consultaţie, fără să scoată o vorbă.

— Cred că-i catar! strigă el apoi din farmacie.

— Dă-i „olei ricini” şi „ammonii caustici”! strigă Cuzma Egorov. Să se frece pe burtă dimi­neaţa şi seara! Următorul!

Bolnavul iese din sala de consultaţii şi se îndreaptă spre ferestruica ce dă din farmacie pe coridor. Gleb Glebîci umple o treime de pahar cu ulei de ricin şi îl întinde lui Stucotei. Acesta îl bea pe îndelete, îşi linge buzele, închide ochii şi face un semn glumeţ, că ar vrea şi de mâncare, ca după băutură.

— Şi ăsta-i spirtul! strigă Gleb Glebîci, întinzându-i o sticluţă de amoniac. Freacă-te pe burtă, cu o cârpă de lână, dimineaţa şi seara… Sticluţa s-o aduci înapoi! Nu te rezema de fereastră! Dă-te la o parte!

De ferestruică se apropie Pelagheia, bucătăreasa părintelui Grigori, zâmbind până la urechi şi acoperindu-şi gura cu broboada.

— Ce doriţi? o întreabă curtenitor Gleb Glebîci.

— Lizaveta Grigorievna vă trimite salutări, Gleb Glebîci, şi vă roagă să-i daţi nişte pastile de mentă.

— Cu plăce-e-re! Sunt gata să fac orice pentru persoane frumoase de sex feminin!

Gleb Glebîci ia de pe raft borcanul cu pastilele de mentă şi toarnă o jumătate de borcan în broboada Pelagheiei.

— Spune-i, adaugă el, că Gleb Glebîci zâmbea cu mult sentiment, în timp ce-ţi dădea pasti­lele. A primit scrisoarea mea?

— A primit-o şi a rupt-o. Lizaveta Grigorievna nu se ocupă cu dragostea.

— Ce cochetă e! Spune-i că e o cochetă!

— Mihailo Izmucencov! strigă Cuzma Egorov.

În camera de consultaţii intră „basul” Mihailo.

— Salut, Mihail Feodotîci! Plecăciune! Ce te doare?

— Gâtul, Cuzma Egorîci! La drept vorbind, am venit la dumneata mai mult… ca să binevoieşti să-mi dai un sfat pentru sănătatea mea… Nu că mă doare tare, dar îmi pricinuieşte pagubă… Din cauza bolii, nu pot să cânt şi dirijorul corului îmi scade patru­zeci de copeici de liturghie. Pentru priveghiul de ieri, mi-a scăzut douăzeci şi cinci de copeici. Astăzi a fost parastas la boieri, au dat trei ruble pentru cor, dar din cauza bolii, mie nu mi-a venit mai nimic. Cu voia dumitale, pot să-ţi declarez, în privinţa gâtle­jului meu, că hârâie tare şi mă râcâie rău. Să juri că am în gât un motan, care mă tot zgârie cu ghearele… Hâr, hâr…

— Asta, vasăzică, de la băuturile alcoolice ţi se trage…

— Nu pot să-ţi spun, propriu-zis, de unde mi se trage boala, dar, cu voia dumitale, pot să-ţi exprim că băuturile alcoolice n-au efect decât la tenori; la başi, n-au deloc. De pe urma băuturii, basul se face mai plin, Cuzma Egorîci, mai impunător… La başi, are mai mult efect răceala.

La ferestruică se iveşte capul lui Gleb Glebîci.

— Ce să-i dau babei? întreabă el. Fierul de pe fereastră s-a isprăvit. Am să-l deschid pe cel de pe raft.

— Nu, nu! Ivan Iacovlici nu ne dă voie. O să se facă foc!

— Atunci ce să-i dau?

— Aia!

În limbajul lui Gleb Glebîci, „aia” înseamnă „bi­carbonat”.

— N-ar trebui să bei băuturi alcoolice!

— N-am mai băut de trei zile… La mine, totul se trage din răceală… E drept că votca produce şi başilor răguşeală, dar, după cum ştii, Cuzma Egorîci, octava se face mai bună de pe urma răguşelii… Noi nu pu­tem fără votcă… Ce fel de cântăreţ ar fi ăla, care n-ar bea votcă? N-ar fi cântăreţ, ci, iartă-mi expresia, o curată ironie!… De n-aş avea îndeletnicirea asta, nici n-aş lua-o în gură, blestemata de ea! Votca este sân­gele Satanei…

— Uite ce e… Am să-ţi dau un praf… Dizolvă-l într-o sticlă cu apă şi clăteşte-ţi gâtul dimineaţa şi seara.

— Pot să şi înghit?

— Poţi.

— Foarte bine… Te apucă ciuda, când nu e voie să înghiţi ceva. Îţi clăteşti gura, ţi-o tot clăteşti, şi apoi scuipi… Păcat! Acum, uite ce vreau eu, propriu-zis, să te întreb… Dat fiind că sunt cam slab de maţe şi că, din pricina asta, mi se ia sânge în fiecare lună şi beau nişte ierburi, aş vrea să ştiu, cu voia dumitale, dacă pot să mă însor?

Cuzma Egorov se gândeşte un timp, apoi spune:

— Nu, nu te sfătuiesc!

— Îţi mulţumesc din toată inima… Straşnic tămă­duitor mai eşti, Cuzma Egorîci! Mai bun ca orice doctor! Zău aşa! Câtă lume nu se roagă lui Dumnezeu pentru dumneata! I-ha-a!… Multă de tot!

Cuzma Egorov pleacă modest ochii săi mici şi pres­crie, sigur de el, „natri bicarbonici”, adică bicarbo­nat de sodiu.