Gelsomino in tara mincinosilor(18)

Luaţi-vă rămas bun de la Benvenuto-Care-Pururea-Stă-In-Picioare

—     Ce faci, vorbeşti cu zdrenţele tale?

Un paznic de noapte se oprise în spatele lui Benvenuto, care încerca să-l trezească pe Bananito.

—     Cu zdrenţele, spuneţi? repetă Benvenuto, spre a cîştiga oareşcare timp.

—     Desigur, am auzit foarte bine că nu ştiu ce-i spuneai ciorapului ăluia desperecheat. Sau poate că-i numărai găurile?

—     Trebuie să fi vorbit fără să-mi dau seama, bolbo­rosi Benvenuto. Sunt, credeţi-mă, aşa de obosit! Am muncit toată ziua, împingînd la căruciorul ăsta. Şi la vîrsta mea e peste puteri...

          —     Dacă eşti obosit, mai odihneşte-te, zise gardianul compătimitor. La o astfel de oră, cine dracu' vrei să aibă zdrenţe de vînzare?

—     Da, mă aşez numaidecît, zise Benvenuto. Şi se cocoloşi cum putu mai bine pe cărucior.

—     Dacă-mi dai voie, zise paznicul, aş vrea să şed şi eu o clipă.

—     Luaţi loc pe partea ceastalaltă.

—     Mulţumesc. Să ştii că şi paza de noapte te oboseşte. Şi cînd te gîndeşti că am vrut să mă fac pia­nist! Se cîntă întotdeauna stînd pe scaun şi ai de-a face numai cu muzică bună. La şcoală am scris multe despre asta şi la tema „Ce vreţi să deveniţi cînd veţi fi mari?"anume, am răspuns, mi-amintesc: „Cînd voi fi mare, mă voi face pianist, voi cutreiera lumea, dînd concerte, voi primi multe aplauze şi am să devin cele­bru". Dar iată ce-am ajuns: nici celebru, nici printre hoţi; fiindcă pînă acum n-am reuşit să prind pe niciunul din ei. Apropo, dumneavoastră nu sunteţi cumva un hoţ? Nu?...

     Benvenuto îl asigură cu o înclinare a capului că nu. Ar fi vrut să-i spună ceva paznicului de noapte, ca să-l mîngîie pentru soarta lui tristă, dar nu mai avea putere. Simţea că viaţa îl părăseşte clipă cu clipă, deşi nu putea să facă altceva decît să rămînă acolo unde era, şezînd şi ascultînd.

Paznicul continuă să vorbească încă un timp suspinînd, povestind de munca lui, de pianul pe care n-a reuşit să-l aibă niciodată, de copiii săi. 
    —     Cel mai mare, zicea el, are zece ani, şi alaltăieri a dezvoltat şi el la şcoală frumoasa temă pe care mi-au dat-o mie. Învăţătorii dau copiilor mereu această temă şi spun chiar mereu la fel: „Ce te vei face cînd o să fii mare?" „Mă voi face aviator, a scris fiul meu, şi voi zbura în lună cu o rachetă!"... Eu aş dori din toată inima să ajungă aviator, dar peste cîţiva ani va trebui să-l trimit să lucreze, fiindcă leafa mea n-ajunge decît pentru pîinea familiei. E greu, nu-i aşa, să devii un explorator al  spaţiului?

      Benvenuto îi făcea semn că nu: el voia să-i spună că nu e greu, că nimic nu e cu neputinţă, că nu trebuie să pierzi niciodată speranţa de a-ţi realiza propriile vise.

      Dar paznicul nu observă cîtuşi de puţin semnul său. Îl privi şi i se păru că adormise.

—     Bietul bătrîn, şopti el, era într-adevăr frînt. Şi acum, hai să-mi continui rondul.

 Paznicul se îndepărtă în vîrful picioarelor, dar Ben­venuto rămase locului fără să se mai poată mişca. În cele din urmă, nu mai avu puterea să se ridice.

 „Voi aştepta aşa, suspină el, voi aştepta aşa, şezînd măcar aici, liniştit. Am făcut tot ce am putut. Bananito e la adăpost, iar paznicului, sărmanul, i-am făcut un bine, dîndu-i putinţa să-şi uşureze cît de cît inima faţă de mine..."

 Deodată gîndurile sale se zbătură, se învălmăşiră şi deveniră ceţoase. De undeva de departe, de foarte departe, i se părea că aude ajungînd pînă la el un cîntec, un fel de cîntec de leagăn. Apoi nu-l mai auzi.

 Cîntecul acela, dragi prieteni, să ştiţi că Benvenuto nu l-a visat. El îl auzise de fapt pe Gelsomino, care — prin somn — se apucase din nou să fredoneze, după cum îi era năravul. Vocea lui coborîse scările, ieşise în uliţă şi-l trezise pe Bananito, care-şi scoase nasul de sub muntele de zdrenţe dedesubtul cărora zăcea în­gropat.

—     Benvenuto, chemă el, unde suntem, Benvenuto? Ce se întîmplă?

Dar Benvenuto nu-i mai putea răspunde.

Pictorul sări din cărucior. Îl zgîlţîi pe bătrîn de două sau de trei ori, dar mîna omului devenise rece ca gheaţa. Iar vocea lui Gelsomino continua să coboare dulce scările, să iasă în stradă, să facă înconjurul căru­ciorului, murmurînd preadulcele său cîntec de leagăn.

Bananito alergă sus la dînsul şi-l trezi, venind apoi împreună în stradă.

—     E mort! exclamă Gelsomino. A murit din vina noastră. Şi-a risipit ultimele puteri ca să ne apere, în timp ce noi dormeam liniştiţi, fără să ne pese de nimic.

La capătul străzii apăru din nou gardianul de noapte de mai înainte.

—     Să-l ducem în casa lui, şopti Gelsomino. Dar nici nu fu nevoie de ajutorul lui Bananito, fiindcă Benvenuto devenise uşor ca un copil, iar Gelsomino aproape că nu-i simţea greutatea în braţe.

Paza rămase cîteva clipe să contemple căruciorul.

„Trebuie că bătrînul telal locuieşte prin partea locu­lui, îşi zise gardianul. Ar fi trebuit să-i aplic o amendă fiindcă şi-a lăsat căruciorul în mijlocul uliţei. Dar era un bătrîn atît de cumsecade... Ia să mă prefac că trec pe cealaltă parte a drumului."

Sărmanul Benvenuto! In casa lui nu se afla nici măcar un scaun pe care să-l aşeze mort. Trebuiră să-l întindă pe podea, cu o simplă pernă drept reazim la cap.       Îngropăciunea lui s-a făcut două zile mai tîrziu, după ce se petrecuseră atîtea lucruri pe care voi nu le ştiţi încă, dar pe care le veţi cunoaşte din capitolele următoare. Au luat parte mii şi mii de oameni şi n-a ţinut nimeni nicio cuvîntare, dar fiecare dintre cei ce l-au urmat pe cel din urmă drum ar fi putut vorbi despre cîte o frumoasă faptă de-a telalului.

La acea îngropăciune, Gelsomino cîntă pentru întîia oară fără să spargă nimic: vocea lui era puternică, aşa ca de la început, însă căpătase o legănare mai dulce, iar cel care-l asculta — fără să ştie de ce — simţea că se face mai bun.

Înainte de ziua aceea a înmormîntării, după cum v-am şi spus, se întîmplaseră destule. Întîi şi întîi, Gelsomino şi Bananito băgară de seamă că Şchioapa lipsea. În harababura şi tristeţea acelor clipe n-au vrut să atragă atenţia nimănui însă.

—     Stătea cu mine sub zdrenţele din cărucior! exclamă Bananito. Desigur că n-o puteam vedea, în mijlocul atîtor cîrpe, dar credeţi-mă că, la un moment dat, pare-mi-se, am auzit-o strănutînd.

—     S-o fi vîrît iar în vreo nenorocire, presupuse Gel­somino. Poate că s-o fi dus la balamuc, să le slobozească pe alde mătuşa Pannocchia şi pe Romoletta.

—     Toţi încearcă să facă, să mişte cîte ceva, murmură deprimat Gelsomino, numai eu stau cu mîinile încru­cişate; eu, care clatin policandrele cînd mă pornesc să cînt şi care bag spaima în lume.

Atît de deznădăjduit nu-l mai văzuse nimeni pe Gelsomino. Şi totuşi, chiar în acel moment îi veni o idee nemaipomenită, tot aşa de strălucitoare ca o stea de prima mărime.

      —   Ah! sări el deodată, ia să vedem totuşi dacă nu mă pricep şi eu la cîte ceva.

         —      Încotro pleci? îl întrebă Bananito, văzîndu-l cum se ridică şi cum îşi îmbracă haina.

      —   De data asta, răspunse Gelsomino, e rîndul meu. Tu nu te mişca de aici, că pe tine te caută gardianul. Vei avea ştiri de la mine. Şi încă ce ştiri!

Cap17