luni, 28 octombrie 2013

Mici intamplari cu animale (170)

Urletul   lupoaicei
Lupoaica, atunci cînd se apropie cu prada de cuibul cu puii ei încă mici, dă semnal un fel de lătrat scurt şi răguşit, abia auzit. Parcă i-ar întreba pe pui dacă acasă sunt toate în bună regulă. Căţeii răspund cu scîncet.
Mai întîi, profesorul universitar E.B. — zoolog şi vînător — a atras atenţia asupra unui altfel de urlet pe care îl scoate lupoaica. Şi numai atunci cînd puii sunt mari, cînd lupoaica îi conduce la vînătoare şi încă nu s-au înhăitat cu alte familii de lupi. Aceasta se petrece pe la sfîrşitul verii şi toamna, deci în epoca boncăluitului cerbilor. Vînătorii de cerbi au deci mai mult prilej să audă acest urlet caracteristic. Şi acesta are nota de „u" prelungit, însă e cu totul altfel decît celelalte urlete de lup. Este un fel de „vuuuuu" care începe încet, se intensifică, se prelungeşte, scade şi se pierde în aceeaşi înălţime a tonului. 
Profesorul ni l-a caracterizat foarte bine: parcă-i o pală de vînt puternic, care trece prin tufe dese, vuind. Se aude destul de departe. Cu acest urlet îşi cheamă, îşi avertizează lupoaica lupanii care umblă cu ea, fie că-i îndeamnă la o goană după un vînat pe care l-a descoperit, fie că îi face atenţi la vreo primejdie.
In urma comunicării făcute de profesorul B., mai mulţi vînă­tori de cerbi au dat toamna atenţie şi au auzit şi ei acel urlet caracteristic. Insuşi profesorul povestea:
In toamna trecută (1936) cerbii au început să mugească devreme, prin 12 septembrie. In terenul de vînătoare din pă­durile Putnei, unde obişnuia să meargă toamna, boncăluitul a fost slab. Seara se auzea şi ici şi colo cîte un muget de cerb, dar după două-trei strofe se stingea şi toată noaptea nu se mai auzea nimic. Vînător cu experienţă, a bănuit că în regiune sunt lupi; de frica lor cerbii nu dau glas. A stat o noapte întreagă de veghe pe la locul unde seara mugise puţin un taur — n-a mai auzit niciun glas.
„A doua zi am aflat de la un lucrător, care seara plecase de la locul de muncă de dincolo de parchet prin pădure la vale, că a auzit dinapoia lui, în apropiere, acel caracteristic „vuuuuu", şi mi l-a reprodus întocmai. Crezînd omul că-l îngînă vreun tovarăş de muncă, a repetat sunetul. Atunci a auzit la spatele lui din mai multe părţi zgomote şi foşnete, ca şi cînd ar alerga mai mulţi inşi. Omul s-a speriat şi a luat-o în fuga mare la vale... Lucrul prea îmi părea asemănător cu întîmplările de altădată, care m-au dus la recunoaşterea prezenţei lupilor în locurile de muget ale cerbilor. Indeosebi am putut constata pre­zenţa lupoaicei cu puii scoşi la vînătoare, iar la apariţia omului, acel urlet caracteristic. De altfel, mai tîrziu, un prieten vînător a auzit acel urlet şi în pădurea de la Prisăcăreni (lîngă Şiret), dar nu ca avertisment, ci sub alt aspect. In acest caz este vorba despre un urlet specific, neasemănător cu cel obişnuit, dar foarte asemănător cu suflarea vîntului, urlet prin care, evident, lu­poaica îşi adună puii scoşi la vînătoare. Probabil că lupoaica îi şi dirijează sau îi ţine în cunoştinţă despre locul unde se găseşte, în tot cazul, prin acest urlet, lupoaica păstrează legătura cu puii ei împrăştiaţi prin pădure. După cum se pare, el se aude toamna (septembrie), cînd puii sunt mari şi încep să se introducă în teren sub conducerea mamei lor".
(*)
Un vînător scrie :
„In luna septembrie 1933 urmăream la muget un cerb bun, în terenul de vînătoare Eremitul, aproape de Sovata. Cerbul mugea pe loc, bine, începînd de pe la ora trei după-masă, toată noaptea pînă a doua zi pe la orele zece-unsprezece. Mugea într-un desiş unde era cu neputinţă de apropiat. A treia zi, nemaiavînd răbdare să-l aştept să iasă din desime, am hotărît cu paznicul să-l mişcăm din loc, ca apoi să-l prindem la o anumită trecătoare. Pe înserate, pe cînd voiam să ne punem planul în aplicare, cerbul mugea întins într-o vîlcea. Deodată tăcu, ca şi cînd l-ar fi înghiţit pămîntul; ne întrebam care să fie mo­tivul tăcerii, deoarece pe noi nu ne-a putut simţi, avînd vînt bun.
Nu peste mult auzim aproape de noi urletul unui lup, acel caracteristic „vuuuuu", cu început lin, apoi crescînd, exact aşa cum este descris de profesorul B. Repetîndu-se urletul de mai multe ori lîngă noi, am încercat să mă apropii pe o potecă, însă am fost simţit.
A doua dimineaţă, ciobanul de la stînă mi s-a plîns că lupii i-au sfîşiat nişte oi. Spunea că au fost mai mulţi. Paznicul a constatat apoi o urmă mare de lup şi mai multe mici. Deci urmele au fost ale lupoaicei pe care am auzit-o seara şi ale puilor ei. Urletul a fost auzit atunci şi de un prieten al meu, dar din depărtare. S-a mirat şi el de caracteristica lui.
La un alt muget din septembrie am auzit din nou acel vuiet, însă mai din depărtare. Am ascultat de multe ori şi concert de lupi în lunile de iarnă, care însă era cu totul altfel".
(*)
O singură dată am auzit şi eu urletul lupoaicei care îşi con­duce puii crescuţi, şi tot în epoca mugetului cerbilor. L-am auzit bine, cu toate că venea de la o depărtare pe care o soco­tesc cam de trei sute de paşi, dar eram sus într-un pătul şi chiar şi barba-bradului atîrna nemişcată în aerul absolut liniştit.
Se înserase binişor, cerbi auzeam mugind numai în depăr­tare, cînd se trezeşte din tăcere, abia auzit, un vuiet; îndată se intensifică fără să se înalţe sau să coboare, se prelungeşte cîteva clipe şi se pierde încet. Din multele zile şi nopţi petrecute în singurătăţi de munte, am cunoscut toate glasurile pe care urlă lupii; pe acesta însă nu-l mai auzisem niciodată. In primul moment şi eu credeam că a trecut prin cetini o dîră de vînt pornită deodată. Dar prea curînd s-a stins, şi fumul de ţigară se ridica drept în sus. Apoi mi s-a părut că ar fi zvonul foarte îndepărtat al unei sirene de fabrică, însă oraşul cu fa­brica era departe şi spre apus, iar vuietul venea din dreapta, dinspre răsărit.
— Ce-a fost asta? — l-am întrebat în şoaptă pe paznicul Ion D, care era cu mine.
Ion a tras întîi o înjurătură printre dinţi, apoi m-a lămurit că e lupoaică cu pui. Trăind tot în munte, el mai auzise urletul acesta şi a şi văzut odată ieşind la loc gol lupoaica cu trei lu­pani după ea, de acolo de unde urlase aşa.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!