O poveste a lui Voltaire (20)

Pustnicul

Cum umbla el aşa, întâlni un pustnic cu o barbă albă şi venerabilă, care îi ajungea până la brâu. Ţinea în mână o carte din care citea cu luare-aminte. Zadig se opri şi îi făcu o închinăciune adâncă. Pustnicul îi răspunse cu un aer atât de măreţ şi de blând, încât Zadig vru să stea de vorbă cu dânsul. Îl întrebă ce carte citeşte.

— Asta e cartea sorţii, spuse pustnicul; vrei să citeşti puţin?

Şi puse cartea în mâinile lui Zadig, care, deşi cunoştea mai multe limbi, nu putu să înţeleagă nici măcar o literă. Asta îl făcu şi mai curios.

     — Pari să fii tare necăjit, îi spuse pustnicul.

— Vai! am şi de ce să fiu, spuse Zadig.

— Dacă-mi dai voie să te însoţesc, zise bătrânul, poate că am să-ţi fiu de folos; am adus de multe ori mângâiere celor nenorociţi.

Zadig simţi respect faţă de înfăţişarea, de barba şi de cartea pustnicului. În vorbele lui găsi cugetări înalte. Pustnicul vorbea de soartă, de dreptate, de morală, de binele suprem, de slăbiciunea omenească, de virtuţi şi de vicii cu o elocvenţă atât de vie şi de pătrunzătoare, încât Zadig se simţi atras spre dânsul cu o putere de neînvins. Îl rugă stăruitor să nu-l părăsească până când nu se vor întoarce la Babilon.

— Îţi cer şi eu acelaşi lucru, îi spuse bătrânul. Jură-te pe Orosmad că n-ai să te desparţi de mine cîteva zile, orice m-ai vedea că fac.

Zadig se jură şi plecară împreună.

Cei doi călători ajunseră seara la un castel falnic. Pustnicul ceru găzduire pentru dânsul şi pentru tânărul care îl însoţea. Portarul, pe care l-ai fi luat drept un boier mare, le dădu drumul înăuntru cu un fel de bunăvoinţă dispreţuitoare. Se înfăţişară apoi unui slujitor mai mare care le arătă odăile frumoase ale stâpînului.

Fură primiţi la masa lui, dar stătură la coada mesei şi stăpânul nici nu se uită la dânşii. Li se dădu să mănânce la fel ca şi celorlalţi, tot bucate alese şi din belşug. După aceea se spălară pe mâini într-un lighean de aur bătut cu smaralde şi rubine. Se culcară într-o odaie frumoasă şi dimineaţa un slujitor le dădu la plecare câte un ban de aur.

— Stăpânul casei, spuse Zadig pe drum, mi se pare a fi un om foarte darnic, deşi cam mândru; primeşte cu mărinimie pe oaspeţi.

Spunând acestea văzu că un fel de pungă foarte largă pe care o purta pustnicul era parcă întinsă şi umflată. Zări în ea ligheanul de aur împodobit cu pietre scumpe; pustnicul îl furase. Zadig nu îndrăzni să spună nimic, dar era foarte uimit.

Pe la amiază pustnicul se înfăţişă la uşa unei case foarte mici, dar frumos clădite, în care locuia un zgârcit bogat. Ceru găzduire pentru câteva ceasuri. Un slujitor bătrân şi prost îmbrăcat îl întâmpinâ cu asprime şi duse pe pustnic şi pe Zadig în grajd unde le dăduse nişte măsline putrede, pâine mucegăită şi bere răsuflată. Pustnicul mâncă şi bău tot aşa de mulţumit ca şi în ziua trecută. Pe urmă, întorcându-se către slujitorul acela bătrân care stătea lângă ei şi îi păzea să nu fure ceva şi îi tot grăbea să plece, îi dădu cei doi bani de aur pe care îi primise de dimineaţă şi îi mulţumi pentru serviciile lui.

— Aş vrea să vorbesc cu stăpânul dumitale, spuse pustnicul.

Slujitorul, mirat, îi duse pe amândoi la stăpânu-său.

— Preamărite domn, îi spuse pustnicul, nu pot decât să-ţi mulţumesc foarte umil pentru felul mărinimos în care ne-ai găzduit. Te rog să primeşti ligheanul acesta de aur ca un slab semn de recunoştinţă din partea mea.

Zgârcitul fu cât pe ce să cadă jos. Pustnicul nu-i dădu timp să-şi vină în fire şi plecă repede cu tânărul lui tovarăş.

— Părinte, îi spuse Zadig, ce-i asta? Dumneata nu pari să semeni deloc cu ceilalţi oameni. Furi un lighean de aur împodobit cu pietre scumpe de la un om care te găzduieşte minunat şi îl dai unui zgârcit care te primeşte rău.

— Fiule, răspunse bătrânul, omul acela falnic care nu găzduieşte pe străini decât din deşertăciune, pentru ca ei să se minuneze de bogăţiile lui, se va face mai înţelept, iar avarul va învăţa cum să fie mai primitor. Nu te mai mira de nimic şi vino mai departe cu mine.

Zadig nu ştia încă dacă are de-a face cu omul cel mai nebun ori cu omul cel mai cuminte din lume; dar pustnicul vorbea cu atâta hotărâre încât Zadig, legat de altfel şi prin jurământ, nu se putea opri să nu-l urmeze.

Seara ajunseră la o casă frumoasă dar simplă, în care nu se simţea nici risipă, nici zgârcenie. Stăpânul casei era un filosof retras departe de lume, care cultiva în linişte înţelepciunea şi virtutea şi care totuşi nu se plictisea. Îşi clădise acest loc de odihnă în care primea pe oaspeţi cu mărinimie, dar fără îngâmfare. Ieşi chiar el în întâmpinarea celor doi călători şi îi duse mai întâi să se odihnească într-o odaie unde găsiră tot ce le trebuia. După câtva timp veni chiar el ca să-i poftească la o masă curată şi bine pregătită. În timpul mesei el vorbi despre răscoalele care izbucniseră în Babilon în vremea din urmă. Părea să fie sincer de partea reginei şi spuse că s-ar fi bucurat dacă Zadig ar fi luat parte la lupta pentru coroana Babilonului. „Oamenii însă, adaugă el, nu merită să aibă un rege ca Zadig.” Acesta se înroşise şi simţea cum îi creşte durerea. Ei fură de părerea că în lumea asta lucrurile nu merg totdeauna aşa cum ar vrea înţelepţii. Pustnicul spunea mereu că drumurile Providenţei nu se cunosc şi că oamenii greşeau când vorbeau despre un tot din care nu cunoşteau decât o foarte mică parte.

Vorbiră de pasiuni.

— Ah! ce primejdioase sunt! zise Zadig.

Pustnicul răspunse:

— Ele sunt vânturile care umflă pânzele corăbiei: uneori o scufundă; dar fără ele corabia n-ar putea merge. Fierea te face mânios şi bolnav; dar fără fiere omul n-ar putea trăi. Totul pe lume este primejdios şi lotul e de trebuinţă.

Vorbiră despre plăcere şi pustnicul dovedi că plăcerea este un dar al dumnezeirii „fiindcă, spuse el, omul nu-şi poate da nici senzaţii, nici idei, el primeşte tot ce are; mâhnirea şi plăcerea îi vin din altă parte, ca toată fiinţa lui”. Zadig se minuna că un om care făcuse lucruri atât de ciudate putea să judece atât de bine. In sfârşit, după o conversaţie pe cât de instructivă, pe atât de plăcută, gazda îi duse iar pe cei doi călători în odaia lor, aducând laude cerului care îi trimisese nişte oameni atât de înţelepţi şi de cumsecade. Cu o dărnicie neprefăcută şi care nu putea să jignească pe nimeni, fu gata să le dea şi bani. Pustnicul nu primi şi îi spuse că-şi ia rămas bun de pe acum, fiindcă are de gând să plece de cu noapte la Babilon. Se despărţiră cu prietenie. Zadig, mai ales, simţea multă stimă şi dragoste faţă de omul acesta atât de plăcut.

Rămaşi singuri, pustnicul şi cu Zadig mai rostiră încă mult timp cuvinte de laudă despre gazda lor. În zorii zilei, bătrânul îşi trezi tovarăşul.

— Trebuie să plecăm, spuse el; dar în timp ce toţi dorm, vreau să las omului acestuia o mărturie a stimei şi a dragostei pe care le am faţă de dânsul,

Spunând acestea luă o făclie şi dădu foc casei. Zadig, înspăimântat, începu să strige şi voi să-l oprească de la o faptă atât de groaznică. Dar pustnicul îl trase după dânsul cu o putere peste fire. Casa era în flăcări. Pustnicul, care acum era departe împreună cu tovarăşul lui, se uita liniştit cum arde casa.

— Slavă Domnului, spuse el, acum casa gazdei noastre arde până în temelie. Ferice de dânsul!

La vorbele acestea, lui Zadig îi veni totodată să pufnească de râs, să-l ocărască pe cinstitul părinte, să-l bată şi s-o ia la fugă, dar nu făcu nimic din toate astea şi, stăpânit mereu de puterea pustnicului, îl urmă fără voia lui până la cel din urmă popas de noapte.

Popasul acesta îl făcură la o văduvă, o femeie aşezată, care avea un nepot de paisprezece ani, foarte drăgălaş şi care era unica ei nădejde. Îi primi şi ea cum putu mai bine. A doua zi dimineaţa ea spuse lui nepotu-său să-i ducă pe cei doi călători până la un pod care se rupsese de curând şi era primejdios de trecut. Băiatul, bucuros să-i slujească, mergea în faţa lor. Când ajunseră pe pod, pustnicul îi spuse:

— Vino-ncoace, vreau să mulţumim mătuşi-ti.

Îl luă de păr şi-l azvârli în apă. Băiatul căzu în râu, capul lui mai ieşi o clipă la suprafaţa apei şi pe urmă apa îl târî la vale.

— Eşti un nelegiuit şi un ucigaş! strigă atunci Zadig.

— Mi-ai făgăduit că ai să ai mai multă răbdare, îi tăie vorba pustnicul. Află că sub dărâmăturile casei căreia soarta i-a dat foc, stăpânul casei a găsit o comoară. Află că băiatul acesta pe care soarta l-a ucis, peste un an ar fi omorât-o pe mătuşă-sa şi peste doi pe tine.

— Dar de unde ştii asta, barbarule? strigă Zadig. Chiar dacă ai citit întâmplarea asta în cartea ta despre puterile sorţii, ai tu oare dreptul să îneci un copil care nu ţi-a făcut niciun rău?

În timp ce vorbea astfel, Zadig văzu că bătrânul nu mai avea barbă şi chipul său lua înfăţişarea tinereţii. Hainele lui de pustnic pieriră. Acum, patru aripi frumoase acopereau un trup falnic care împrăştia lumină.

— O, sol al cerului! O, înger dumnezeiesc! strigă Zadig, aruncându-se cu fruntea la pământ. Te-ai pogorît oare din ceruri ca să arăţi unui biet muritor cum să asculte de poruncile eterne?

— Oamenii, spuse îngerul Jesrad, judecă tot fără să cunoască nimic. Tu eşti singurul om vrednic să fie luminat.

Zadig îi ceru voie să vorbească.

— Mă tem de mine însumi, spuse el. Îndrăznesc să te rog să-mi alungi o îndoială: n-ar fi fost mai bine să fi luat pe băiatul acela şi să-l îndrepţi pe calea virtuţii decât să-l îneci?

Jesrad răspunse:

— Dacă ar fi fost bun şi dacă ar fi trăit, soarta lui ar fi fost să fie omorât împreună cu femeia pe care ar fi luat-o şi cu copilul pe care l-ar fi avut.

— Cum asta? spuse Zadig; aşadar e nevoie numnaidecât ca să fie pe lume nelegiuiri şi necazuri şi necazurile să cadă pe capul oamenilor de treabă?

— Cei răi, răspunse Jesrad, sunt totdeauna nenorociţi; ei slujesc ca să pună la încercare pe oamenii cei buni, puţini la număr; şi nu este rău din care să nu iasă bine.

—  Dar dacă n-ar fi decât bine, şi rău deloc?

— Atunci, răspunse Jesard, pământul acesta ar fi alt pământ; înlănţuirea întâmplărilor ar fi altă orânduire înţeleaptă; şi această altă orânduire, care ar fi desăvârşită, nu poate să fie decât în locuinţa Veşnică a Fiinţei Supreme, de care răul nu poate să se atingă. Ea a plăsmuit milioane de lumi dintre care niciuna nu seamănă cu alta. Această diversitate fără margini este o însuşire a puterii sale nemărginite. Nu sunt două frunze de copac pe pământ, nu sunt două globuri pe întinsul nesfârşit al cerului care să fie asemănătoare; şi tot ceea ce vezi în micul atom pe care te-ai născut trebuia să fie la locul lui şi la timpul lui anumit, după poruncile nestrămutate ale celui care cuprinde tot. Oamenii cred că copilul acela care a murit a căzut în apă din întâmplare şi că tot din întâmplare a ars casa aceea; dar nu există întâmplare; totul e încercare, sau pedeapsă, sau răsplată, sau prevedere. Adu-ţi aminte de pescarul acela care se credea cel mai nenorocit dintre oameni. Orosmad te-a trimis pe tine ca să-i schimbi soarta. Biet muritor ce eşti, nu mai cerceta ceea ce trebuie să adori.

— Dar... spuse Zadig.

Însă, în timp ce rostea acest dar, îngerul îşi şi luă zborul către al zecelea cer, Zadig, în genunchi, se închină Providenţei şi se supuse. Îngerul strigă către el din înaltul văzduhului:

— Ia-ţi calea către Babilon.

Cap19