O poveste a lui Voltaire (21 - final)

Ghicitorile

Zadig, ieşit din fire ca un om lângă care a căzut trăsnetul, mergea în neştire. Sosi în Babilon în ziua când cei care se luptaseră în arenă se adunaseră în vestibulul palatului ca să ghicească ghicitorile şi să răspundă la întrebările marelui mag. Toţi cavalerii veniseră, afară de cel cu platoşă verde. Îndată ce Zadig intră în oraş, norodul se adună împrejurul lui; ochii nu se mai săturau să-l privească, buzele să-l laude, inimile să-i ureze domnia. Invidiosul îl văzu trecând, se cutremură şi întoarse capul. Norodul îl duse pe braţe până la locul adunării. Regina, care află de sosirea lui, fu cuprinsă de teamă şi de speranţă. Neliniştea o rodea: nu pricepea nici de ce Zadig era fără arme, nici de ce Itobad purta platoşa cea albă.

    Un murmur nelămurit se ridică la venirea lui Zadig. Toţi erau miraţi şi mulţumiţi că îl văd iarăşi, dar numai cavalerii care se luptaseră aveau voie să vină la adunare.

— Am luptat şi eu ca şi ceilalţi, spuse el. Însă armele mele le poartă altul aici şi, înainte de a avea cinstea să dovedesc asta, cer voie să mă înfăţişez şi eu ca să dezleg ghicitorile.

Cererea fu pusă la vot. Renumele lui de cinste era încă atât de puternic întipărit în mintea tuturor, încât il primiră fără şovăire.

Marele mag puse mai întâi întrebarea asta:

— „Care lucru pe lume este cel mai lung şi cel mai scurt, cel mai iute şi cel mai încet, cel ce se poate împărţi mai mult şi cel mai întins, fără care nimic nu se poate face, care înghite tot ce-i mic şi dă viaţă la tot ce-i mare?“

Trebuia să răspundă Itobad. El spuse că un om ca dânsul nu se pricepea la ghicitori şi că era de ajuns că a învins lovind straşnic cu suliţa. Unii spuseră că ghicitoarea înseamnă soarta, alţii pământul, alţii lumina. Zadig spuse că era timpul.

— Nimic nu e mai lung decât timpul, pentru că el e măsura veşniciei; nimic nu-i mai scurt, pentru că ne lipseşte când avem ceva de făptuit; nimic nu-i mai încet pentru cine gustă plăcerile; se întinde la nesfârşit în mare, se împarte la nesfârşit în mic; nimeni nu ţine seama de dânsul şi tuturora le pare rău de pierderea lui; nimic nu se face fără dânsul; aruncă în uitare tot ce nu e vrednic să rămână şi faptele înalte le face nemuritoare!

Adunarea găsi că Zadig avea dreptate.

A doua întrebare fu următoarea:

— „Care e lucrul pe care îl primeşti fără să mulţumeşti, de care te bucuri fără să ştii cum, pe care îl dai altora când nu ştii unde ai ajuns şi pe care îl pierzi fără să-ţi dai seama?“

Fiecare spuse ceva. Numai Zadig ghici că era viaţa.

Zadig dezlegă şi celelalte ghicitori cu aceeaşi uşurinţă. Itobad spunea mereu că nimic nu era mai uşor şi că ar fi izbutit şi el tot aşa de bine dacă ar fi vrut să-şi dea osteneala. Se mai puseră întrebări despre dreptate, despre binele suprem, despre arta guvernării. Răspunsurile lui Zadig fură socotite drept cele mai bune.

— Păcat, spuneau toţi, că un om atât de deştept este un atât de slab călăreţ.

— Prealuminate feţe, spuse Zadig, am avut cinstea să înving şi în luptă. Platoşa cea albă este a mea. Itobad mi-a luat-o pe când dormeam; s-a gândit fără îndoială că i-ar sta mai bine decât cea verde. Sunt gata să-i dovedesc acum în faţa domniilor-voastre, cu caftanul şi cu sabia împotriva acestei armuri albe pe care mi-a luat-o pe neaşteptate, că eu am avut cinstea să-l înving pe viteazul Otam.

Itobad primi provocarea cu cea mai mare încredere. N-avea nicio îndoială că, îmbrăcat cum era, cu coif, platoşă şi zale, va răpune repede pe un luptător cu scufie şi halat. Zadig scoase sabia, închinându-se în faţa reginei care îl privea cuprinsă de bucurie şi de teamă. Itobad scoase şi el sabia fără să se închine în faţa nimănui. Înaintă spre Zadig ca un om care nu se teme de nimic. Îi repezi apoi o lovitură care i-ar fi putut crăpa capul. Dar Zadig se apără de lovitură şi, lovind la rândul său cu latul sabiei sabia lui Itobad, i-o rupse în două. Atunci Zadig, luând-l în braţe pe Itobad, îl aruncă la pământ şi, punându-i sabia în piept, îi spuse:

— Lasă-mă să-ţi iau armele ori, dacă nu, te ucid.

Itobad, tot minunându-se de necazurile care cădeau peste un om ca dânsul, se dădu bătut. Zadig îi luă coiful cel falnic, platoşa cea frumoasă şi zalele strălucitoare, se îmbrăcă cu ele şi se duse să se arunce la picioarele Astartei. Cador dovedi cu uşurinţă că armura era a lui Zadig. Acesta fu înălţat rege cu consimţământul tuturor şi mai ales al Astartei care gusta acum, după atâtea necazuri, plăcerea de a vedea că iubitul ei e vrednic în ochii lumii întregi să-i fie soţ. Itobad se duse să domnească acasă la dânsul. Zadig fu rege şi fu fericit. Avea mereu în minte ceea ce îi spusese îngerul Jesrad. Îşi aducea aminte şi de grăuntele de nisip care a ajuns diamant. Regina şi cu dânsul slăviră Providenţa. Zadig dădu drumul frumoasei Misuf să cutreiere lumea. Chemă la dânsul pe tâlharul Arbogad, căruia îi dădu o slujbă mare în oştire şi îi făgădui că-l va înainta la cele mai înalte dregătorii dacă se va purta ca un adevărat războinic, dar că va pune să-l spânzure dacă se va apuca de tâlhării.

Chemă pe Setoc din fundul Arabiei, împreună cu frumoasa Almona, şi îl puse în fruntea negustorimii din Babilon. Cador a fost şi el chivernisit şi preţuit aşa cum se cuvenea pentru ajutorul pe care îl dăduse. A fost prietenul regelui şi regele a fost astfel singurul monarh din lume care a avut un prieten. Piticul cel mut n-a fost uitat nici el. Pescarul a fost dăruit cu o casă frumoasă. Orcan a fost osândit să-i plătească o mare sumă de bani şi să-i dea nevasta înapoi; dar pescarul, cuminţit, nu luă decât banii.

Frumoasei Semira îi părea rău acum că pe vremuri crezuse că Zadig are să chiorască şi Azora plângea gândindu-se că voise să-i taie nasul. Zadig le alină cu daruri durerea. Invidiosul muri de ciudă şi ruşine. Ţara întreagă se bucura de pace, de glorie şi de belşug. Au fost atunci cele mai frumoase vremuri de pe pământ. Domneau în lume dreptatea şi iubirea. Toţi aduceau laude lui Zadig şi Zadig aducea laude cerului.

Cap20