Un Dumnezeu rău

Un om are un copil. Îl creşte până la vârsta la care înţelege ce e viaţa, ce e societatea, ce-s legile, ce-i bine şi ce-i rău etc după care îi spune aşa: "Fiule, tu trebuie să faci următoarele lucruri - a, b şi c şi este foarte important să nu le faci pe celelalte - e, f şi g. Dacă faci ce-ţi spun eu, o să-ţi fie bine şi o să te răsplătesc cu toate bunătăţile posibile. Dacă însă nu faci cum zic eu, o să te pedepsesc cu cele mai grele şi înspăimântătoare pedepse, până la sfârşitul zilelor tale".

Asta pățești dacă ajungi în iad. La infinit.

Copilul ascultă ce ascultă de poruncile tatălui, dar după aia o ia pe arătură. Face tot timpul e, f şi g şi nu mai face deloc a, b şi c. După o vreme, vine tatăl şi-i spune: "întrucât n-ai ascultat de mine, începând din clipa asta o să suferi cele mai fioroase chinuri, fără încetare, până o să pleci de pe lumea asta". Apoi pune în aplicare ceea ce a rostit. Întrebarea pe care o pun eu este următoarea: îşi iubeşte acel om copilul?
Răspunsul, unicul răspuns pe care pot eu să-l dau este: nu, omul nu-şi iubeşte copilul. Nu pot să spun nici că-l urăşte, dar de iubit în niciun caz. Omul nostru nu este un om iubitor ci un om drept, un om corect. El i-a dat copilului două variante, lăsându-l apoi să aleagă: făcând a, b şi c ar fi avut parte de recompense de vis, făcând însă d, e şi f, are parte de torturi imposibil de descris. Omul a aplicat dreptatea, rece, fără milă. Oricine are un copil neascultător, să-şi pună întrebarea asta: ar fi în stare să-l pună într-o asemenea situaţie? I-ar da de ales între bine şi rău? Şi dacă el ar alege răul, l-ar pedepsi îngrozitor? Şi nu l-ar mai ierta niciodată? Eu cred că părintele care ar face asta ar fi un monstru.
Să ne gândim acum la Dumnezeu: conform unui şir destul de lung de scrieri creştine, pe care ni se cere să le luăm în serios încă şi astăzi, după ce murim ne vom duce în Rai sau în Iad, conform deciziei luate de Dumnezeu pe criterii care ne rămân inaccesibile (adică se poate întâmpla ca unii dintre cei care au făcut numai a, b şi c să se ducă în Iad şi unii dintre cei care au făcut exclusiv d, e şi f să meargă în Rai). Cei care se duc în Rai vor sta acolo în rând cu îngerii şi vor vedea faţa lui Dumnezeu pentru eternitate. Dincolo, în Iad, cei pedepsiţi vor arde în cazane cu smoală şi vor fi chinuiţi în multe alte feluri, în veacul vecilor. Adică Dumnezeu va face cu noi ceea ce făcea omul despre care am vorbit mai sus şi încă mai mult decât atât. Pentru că dacă în cazul omului, copilul era chinuit până la moarte, în cazul lui Dumnezeu chinurile nu se mai sfârşesc niciodată. Şi atunci pun întrebarea: ne iubeşte Dumnezeu pe noi, aşa cum se spune în toate scrierile creştine? 

Dragostea lui Dumnezeu este atât de mare, ni se spune, încât niciun fel de dragoste omenească nu poate fi măcar pe departe asemănătoare cu ea. Dumnezeu este iubire, ni se mai spune, iar dragostea Lui este infinită. Eu sunt uimit să citesc astfel de lucruri. Cum adică dragostea Lui este infinită? Dacă e infinită, cum de nu se înduplecă Dumnezeu de cei care ard în focul Iadului şi pe care, cum ni se spune, îi iubeşte la infinit? Cred că orice monstru care a trăit vreodată, a avut mai multă dragoste faţă de copilul lui decât Dumnezeu, aşa cum ne este el prezentat. Aici trebuie să fie o eroare, ceva nu merge. Pentru că dacă Dumnezeu procedează într-adevăr în felul asta, el este un Dumnezeu rău. Nu poţi concepe o fiinţă infinit bună, care îi aruncă pe cei care nu au ascultat-o într-un loc unde vor suferi infinit. Un Dumnezeu infinit bun, chiar dacă ne va pedepsi pentru faptele noaste rele, până la urmă ne va ierta. Altfel, noţiunea de iubire infinită nu este decât vorbă goală.