Peştera lui Penrose

Jessica se simţea întotdeauna puţin nervoasă când intra în partea asta a peşterii. „Tati, dacă piatra aia mare cade din locul în care stă? Nu-i aşa că asta ne­-ar bloca ieşirea şi n-am mai putea ajunge niciodată, niciodată acasă?

„Aşa ar fi, dar n-o să cadă", răspunse tatăl ei puţin absent şi destul de brusc preocupat de modul în care plantele lui începeau să se obişnuiască cu întunericul în această parte, cea mai întunecată, a peşterii.

„Dar de unde ştii că n-o să cadă, tati?" insistă Jessica.

„Stânca aia e probabil acolo de multe mii de ani. N-o să cadă tocmai acum."

Jessica nu era satisfăcută cu atât.. „Cu siguranţă că, dacă e să cadă odată, cu cât a stat mai mult acolo sus cu atât e mai mare pericolul să cadă acum, nu?"

Tatăl Jessicăi se opri din examinarea plantelor şi se uită la ea zâmbind uşor.            

„Nu e deloc aşa". Zâmbetul deveni mai vizibil, apoi mai interiorizat. „De fapt, cu cât stă acolo de mai multă vreme, cu atât e mai puţin probabil că va cădea cât timp suntem noi aici." Era evident că nu avea să urmeze niciun fel de explicaţie; tatăl se întoarse la plantele lui.

Jessica nu-l putea suferi când era într-o asemenea dispoziţie dar, de fapt, nu era chiar aşa, îl iubea foarte mult, mai mult decât pe oricine altcineva. Ar fi dorit însă, să nu aibă dispoziţii de acest fel. Ştia că toate astea au ceva de-a face cu faptul că tatăl ei era un savant, dar tot nu înţelegea. Jessica spera să devină şi ea savant într-o zi, dar va avea grijă să nu aibă niciodată o astfel de dispoziţie.

Dar cel puţin se liniştise în privinţa pericolului ca bolovanul să se rostogolească şi să blocheze ieşirea. Era evident că pe tatăl ei nu-l neliniştea această posibilitate, iar încrederea lui îi alungă nervozitatea. Nu înţelesese explicaţia, dar ştia că tatăl ei are întotdeauna dreptate în lucrurile astea — sau, cel puţin, avusese aproape întotdeauna dreptate. Mă rog, fusese discuţia aceea despre oră în Noua Zeelandă, când mami a spus un lucru şi tati insista că nu e aşa. Pe urmă, trei ore mai târziu, tati a coborât din birou şi a spus că-i pare rău şi că se înşelase, iar mami avusese dreptate tot timpul. A fost amuzant! „Pariez că şi mami putea fi savant dacă ar fi vrut" îşi spuse în sinea ei. „Şi n-ar fi avut dispoziţii din astea ciudate ca tata"

Jessica fu ceva mai atentă să pună următoarea întrebare în momentul în care tatăl său tocmai terminase ceea ce făcea şi nu începuse încă ceva nou. „Tati? Ştiu că bolovanul n-o să cadă, dar cum ar fi dacă ne-am imagina că ar cădea şi că am fi închişi aici pentru toată viaţa. S-ar face foarte întuneric? Am fi în stare să respirăm?

„Ce gânduri negre!" răspunse tatăl Jessicăi. Apoi privi atent bolovanul de deasupra intrării. „Hmm", spuse, „da, cred că bolovanul va acoperi intrarea aproape complet. Va rămâne cu siguranţă loc pentru ca aerul să intre şi să iasă, aşa că nu ne vom sufoca. Cât despre lumină, cred că va rămâne spărtura aia rotundă de deasupra care va lăsa să intre ceva lumină, dar va fi desigur foarte întuneric - mult mai întuneric decât acum. Însă sunt sigur că vom putea vedea destul de bine după ce ne obişnuim. Mă tem că n-ar fi prea frumos, totuşi. Dar pot să-ţi spun un lucru: dacă ar trebui să trăiesc aici tot restul vieţii cu cineva, aş prefera să fiu cu minunata mea Jessica decât cu oricine altcineva — şi cu mami, desigur. 

Jessica îşi aminti de ce îl iubea pe tati aşa de tare. „Şi eu vreau ca mama să fie aici, pentru că în următoarea întrebare am să presupun că bolovanul a căzut înainte ca eu să mă fi născut, iar tu şi cu mami m-aţi crescut aici în peşteră de la început... şi am putut trăi pentru că am mâncat din plantele tale caraghioase." 

Tati se uită puţin ciudat, dar nu spuse nimic.

„Atunci n-aş fi văzut niciun fel de viaţă, alta decât cea din peşteră. Cum aş fi putut şti ce e în lumea de afară? Aş fi putut şti că sunt copaci în ea, şi păsări, şi iepuri şi alte lucruri? Desigur, mi-ai fi putut spune toate astea, deoarece tu le-ai văzut înainte de a fi prins aici, dar cum aş fi putut eu şti - vreau să zic, cum aş fi putut şti eu însămi, fără să trebuiască să cred tot ce-mi spui tu?"

Tatăl se opri şi se gândi câteva minute. Apoi spuse: „Păi presupun că, din când în când, în câte-o zi însorită, o pasăre ar fi putut zbura exact prin dreptul crăpăturii, astfel încât i-am fi putut vedea umbra pe peretele din fund. Desigur, umbra ar fi fost oarecum deformată pe peretele ăsta neregulat, dar am fi putut învăţa cum s-o corectăm. Dacă crăpătura ar fi mică şi destul de rotundă, atunci pasărea ar putea arunca o umbră destul de bine conturată; dacă nu, ar trebui să ne imaginăm de asemenea o serie de corecţii. Pe urmă, dacă aceeaşi pasăre ar zbura pe aici de mai multe ori, am putea obţine o imagine destul de bună a felului în care arată, în care zboară şi aşa mai departe, toate doar din umbra ei. Apoi, dacă soarele ar fi destul de jos pe cer, s-ar putea întâmpla ca un copac, situat chiar între soare şi crăpătura noastră, să apară ca o umbră pe perete, cu frunzele în vânt, astfel încât am putea obţine şi o imagine de copac. Şi poate că, din timp în timp, un iepure ar putea sări prin faţa crăpăturii astfel încât să ni-l putem imagina şi pe el tot din umbra de pe perete."

         „Interesant", spuse Jessica. Tăcu câteva clipe, apoi spuse: „Crezi că ar fi fost posibil să faci vreo descoperire ştiinţifică reală, aici, în peşteră? Să ne imaginăm că am făcut o mare descoperire despre lumea de afară şi apoi am ţine una din acele conferinţe, încercând să-i convingem pe toţi ceilalţi că avem dreptate. Desigur, toţi oamenii de la conferinţă (ca şi tine) ar fi trebuit să fie crescuţi în peşteră, altfel ar fi vorba doar de o scamatorie. Dar e în regulă, ei ar fi putut să crească în peşteră dacă am fi avut tone de plante din astea ciudate şi toţi am fi trăit mâncând din ele!" 

De data asta tatăl Jessicăi păru vizibil tulburat, dar tot nu spuse nimic. Pentru câteva minute tăcu, părând că se gândeşte adânc. Apoi spuse: „Da, cred că ar fi posibil. Dar vezi tu, cel mai greu lucru ar fi să-i convingem că lumea din afară există. Tot ce vor şti ei despre ea vor fi doar umbre şi felul în care acestea se mişcă sau îşi modifică forma, din timp în timp. Pentru ei, umbrele complicate şi mişcătoare de pe zidul peşterii reprezintă tot ceea ce există în lume. Deci, o parte a conferinţei noastre va trebui să-i convingă mai întâi că există o lume din afară, cea la care teoria noastră se referă. De fapt, aceste două lucruri merg împreună. O bună teorie despre lumea din afară va fi o parte importantă a încercării de a-i convinge pe oameni că există ceva în afara peşterii!" 

„Oh, tati, şi care este teoria noastră?" 

„Nu te grăbi....stai puţin...uite-o: pământul se învârte în jurul soarelui!" „Asta nu e o teorie prea nouă." 

„Nu - e chiar veche de aproape douăzeci şi trei de secole - un timp aproape la fel de lung ca cel în care bolovanul a stat deasupra intrării. Dar, în povestea ta, noi toţi ne-am petrecut vieţile în peşteră şi nimeni n-a auzit de o astfel de idee până acum. Va trebui să-i convingem mai întâi că există un astfel de lucru ca Soarele sau ca Pământul. Ideea ar fi ca simpla eleganţă cu care teoria noastră va explica toate tipurile de detalii ale mişcării luminii şi umbrelor să-i convingă în cele din urmă pe toţi participanţii la conferinţă nu numai că există acolo afară un lucru atât de strălucitor pe care-l numim Soare, dar şi că Pământul este într-o continuă mişcare de rotaţie în jurul lui, învârtindu-se şi în jurul axei proprii."

„Şi va fi foarte greu să-i convingem?"

„Cu siguranţă! De fapt, vom avea de făcut două feluri de lucruri foarte diferite. Mai întâi, va trebui să arătăm că teoria noastră simplă explică într-un mod foarte precis un imens număr de date detaliate privind felul în care pata de lumină şi umbrele se mişcă de-a lungul peretelui. În acest punct, unii dintre oameni s-ar putea lăsa convinşi; alţii însă, vor spune că există o teorie mult mai plină de bun simţ, conform căreia Soarele este cel care se învârte în jurul Pământului. În detaliile ei, o astfel de teorie va sfârşi prin a fi mult mai complicată decât cea pe care o propunem noi, însă oamenii vor prefera să creadă în teoria complicată, pur şi simplu pentru că vor refuza să creadă (cu oarecare dreptate) că peştera noastră se mişcă cu aproximativ o sută de mii de kilometri pe oră, cum ar cere-o teoria noastră."

„Chiar face asta?" 

„Da, cam aşa ceva. Astfel, pentru a doua parte a demonstraţiei noastre, va trebui să ne schimbăm complet tactica şi să facem lucruri pe care cei mai mulţi le vor considera irelevante. Vom rostogoli bile de-a lungul unor planuri înclinate, vom pune în mişcare penduluri şi alte chestii de acest fel — doar pentru a arăta că legile fizice care guvernează comportamentul lucrurilor din peşteră ar fi neafectate de faptul că peştera se mişcă sau nu în jurul pământului cu o asemenea viteză. Acesta a fost unul dintre lucrurile importante pe care Galileo Galilei le-a avut de arătat — ţi-l aminteşti, cel din cartea pe care ţi-am dat-o." 

 „Sigur că-mi amintesc! Numai că toate lucrurile sună teribil de complicat. Pariez că o grămadă de oameni vor adormi la conferinţa noastră, exact aşa cum am văzut că adorm la conferinţele reale când le vorbeşti tu".

Tatăl Jessicăi roşi uşor. „Bănuiesc că ai dreptate! Numai că mi-e teamă că asta e ştiinţa: grămezi de detalii, multe dintre ele părând foarte plicticoase şi uneori complet irelevante pentru imaginea pe care încerci s-o creionezi, chiar dacă teoria finală are ceva surprinzător de simplu, ca ideea nostră că Pământul se învârte în jurul acelui obiect numit „Soare". Unii oameni ar spune că nu simt nevoia să-şi bată capul cu toate detaliile astea plicticoase, deoarece ideea li se pare în orice caz plauzibilă. Însă adevăraţii sceptici vor vrea să verifice totul, căutând posibile portiţe de scăpare. 

„Mulţumesc, tati. Totdeauna mi-a plăcut să vorbeşti cu mine despre lucruri din astea, când devii din ce în ce mai entuziasmat şi mai roşu la faţă. Dar putem să ne întoarcem acum? Se face întuneric şi sunt obosită, flămândă — şi mi-e un pic frig." 

„Hai, atunci." Tatăl Jessicăi îşi puse braţul în jurul umerilor ei şi ieşiră împreună din peştera care se întuneca. La ieşire, Jessica se uită din nou la bolovan.

„Ştii ceva, tati? Cred că sunt de acord cu tine. Bolovanul ăla o să stea acolo sus cel puţin încă douăzeci şi trei de secole!"

Sir Roger Penrose - Incertitudinile ratiunii, umbrele mintii - Prolog