Trei milenii de umor (34)

Adolf Menzel a expus una din ultimele sale creaţii, un tablou reprezentînd un bal al curţii prusace. O singură doamnă de onoare n-a fost satisfăcută de felul cum era reprodusă şi a trimis un ofiţer la Menzel ca să-i ceară satisfacţie. Pictorul l-a privit pe ambasadorul acestui mesaj al capriciilor şi i-a spus:

—     Perfect, dacă dumneavoastră credeţi că ştiţi să pictaţi mai bine ca mine nu ne rămîne decît să-mi predaţi conducerea regimentului pe care-l comandaţi, iar eu să vă înmînez penelul şi paleta!

Autorul grupului statuar de pe frontonul Operei din Paris, Jean-Baptiste Carpeaux, s-a bucurat de sprijinul şi prietenia lui Napoleon al III-lea. La o recepţie la Tuileries, împăratul l-a luat de braţ pe sculptor şi ambii s-au retras într-un colţ, discutînd vreme îndelungată. Cîţiva favoriţi, intrigaţi de această atenţie, au început să şuşotească. Unul din ei, con­tele R, l-a oprit pe Carpeaux, după ce acesta s-a depărtat de împărat, şi cu o nuanţă de batjocură în glas l-a întrebat:

—    Oare a simţit Majestatea sa nevoia să-l consulte pe un simplu artist?

Sculptorul s-a prefăcut că n-a observat tonul şi, sfidîndu-i pe cei din jur, i-a spus:

—    Contez pe discreţia dumneavoastră?

—    Te cred. Vorbeşti doar cu un nobil.

Aplecîndu-se la urechea contelui R, Carpeaux a spus destul de tare ca să fie auzit de toţi favoriţii:

—    Ei bine, aflaţi că mi-a cerut să-i împrumut ceva bani!

Th. Aman a fost vizitat în atelierul său de un tînăr artist, un om pe care succesul în pictură l-a ocolit cu înverşunare. Văzînd un tablou cunoscut, dar neterminat de cîteva luni de zile, tînărul l-a întrebat pe Aman:

—    De ce zace? Eu pot să pictez cu uşurinţă un tablou, chiar într-o zi. Ca să-l vînd îmi trebuie însă un an...

Aman i-a răspuns zîmbind:

—    Amice, încearcă să-l pictezi într-un an, atunci ai să-l vinzi într-o singură zi.

Pictorul berlinez Reinhold Begas avea o înălţime care o depăşea cu mult pe cea a unui om normal. Într-o zi, pe o căldură to­ridă, el l-a întîlnit pe confratele său, impresionistul Adolph von Menzel, un om scund, căruia i-a zis:

—    Spune-mi, te rog, acolo jos, la tine, e tot atît de cald?

James McNeil Whistler locuia la Londra. La National Gallery, el s-a întîlnit cu un compatriot, care, cunoscînd ura lui Whistler împotriva lui Ruskin, renumitul critic de artă, a făcut o tentativă de a-i împăca. El i-a spus lui Whistler:

—    Nu înţeleg de loc pentru ce te înverşunezi împotriva unui moşneag care stă cu-n picior în groapă...

Whistler i-a răspuns pe un ton cît se poate de flegmatic:

—    Dar eu nu nu piciorul ăla îl urăsc, ci pe celălalt, pe cel sănătos!

Degas a fost invitat la căsătoria unei tinere. Văzîndu-şi fostul model, pictorul n-a rezistat să nu-şi exprime admiraţia cu voce tare:

—    Cît sunteţi de graţioasă! Cred că este întîia dată cînd vă văd îmbrăcată şi nu pot să nu recunosc că vă şade foarte bine.

Într-o zi, Degas a vizitat un salon parizian şi a văzut expus uriaşul tablou al lui Rochegrosse. Degas a privit pictura cîteva clipe şi apoi a exclamat

—    O doamne, ce mic e!

Degas a asistat la o licitaţie publică unde tabloul său, „Danseuse a la barre“ a fost vîndut la fabulosul preţ de 500,000 de franci aur. El a fost întrebat:

—    Cum vă simţiţi, maestre?

—    Ca un cal care a cîştigat marele premiu. Şi el aleargă pen­tru ovăz.

Tatăl pictorului impresionist francez Paul Cezanne avea o oarecare admiraţie faţă de arta fiului său. Fiind încă în viaţă el l-a rugat pe pictor ca în cazul decesului său, acesta să-i facă un ultim desen în cărbune. A trecut o vreme şi Cezanne- tatăl a murit. Fiul a luat o coală de hîrtie şi un cărbune şi s-a instalat la lucru. Mama însă a intervenit prompt:

—    Paul, lasă asta! Acum nu avem vreme de glume. Dacă vrei să pornim cortegiul funebru la timp, e cazul să chemăm un pictor priceput!

Cel mai vestit pictor vienez în cea de-a doua jumătate a seco­lului trecut, omul care a influenţat moda, stilul interior al ca­selor şi aspectul produselor industriale, alcătuite pe gustul bur­gheziei austriace, Hans Makart, era un om tăcut. Fiind invitat într-o seară la un dineu, a avut-o ca parteneră pe cunoscuta ar­tistă Josephine Gallmeyer, o femeie plină de temperament. Se ajunsese la desert şi Makart nu scosese încă nici un cuvînt. Veş­nic vesela artistă i-a spus atunci:

—    Stimate domn van Makart, mă tem că a sosit clipa ca de acum să tăcem despre altceva...

P33