marți, 3 decembrie 2013

Trei milenii de umor (35)

Renoir împlinise respectabila vîrstă de şapte decenii şi a fost vizitat de amicul său, Aristide Maillol. Discutînd despre artă, vizitatorul, care avea pe atunci cincizeci de ani, a spus:
    Visul visurilor mele este să modelez o fată între şaisprezece şi douăzeci de ani, aşa cum mi-o închipui eu.
    Ţelul meu, a răspuns Renoir, a fost mereu altul: cum aş putea picta un şervet alb...


Fostul director al Academiei din Berlin, Anton von Werner, nu-i putea suferi pe „modernişti". La sfîrşitul secolului XIX, el a vizitat o expoziţie unde erau expuse ultimele creaţii. Un cunoscut i-a arătat un tablou şi a spus admirativ:
    Manet!
    Oribil, a răspuns Werner.
    Dar e frumos! a protestat amicul.
    Păi, tocmai asta-i oribil!

Max Lieberman executa portretul medicului Ferdinand Sauer-Bruch. Mult prea ocupatul chirurg voia să încheie şedinţa cît mai repede posibil.
    Mai rămîneţi o clipă, i-a spus pictorul. Dacă dv. faceţi o greşeală, a doua zi, pajiştea verde acoperă discret păcatul săvîrşit. O greşeală de-a mea se va vedea însă şi după o sută de ani atîrnînd pe perete!

Un admirator, după ce a trecut în revistă întreaga expoziţie a lui Liebermann, şi-a manifestat zgomotos aprobarea pentru cele văzute şi s-a apropiat de pictor cu următoarele cuvinte:
    Pentru mine nu sunt pe lume decît doi pictori geniali, Velasquez şi dumneavoastră!
    Ce vorbiţi, ce vorbiţi? a sărit ca ars Liebermann. Cum adică Velasquez?!...

Garagiale i-ar fi spus unui amic, portretist cu oarecare succes la începutul secolului nostru, în timp ce-i vizita atelierul şi cerceta cu ochi critici ultimele creaţii:
    Totuşi, nu trebuie să fii atît de pesimist! Oamenii nu sunt chiar atît de răi pe cît i-ai zugrăvit tu!

Anul 1931. La căpătîiul lui Forain, care a imortalizat sute şî sute de scene ale vieţii cotidiene pariziene, stau medicii. După consult, doi dintre ei vorbesc cu jumătate de glas. Soţia pictorului întreabă neliniştită:
    E chiar atît de grav?
    Da de unde, zice unul. Totul merge bine. Organele sunt bune. Inima merge. Rinichii funcţionează...
Forain ridicînd capul şi imitînd tonul doctorului, a continuat:
    Da, totul merge bine şi o să moară vindecat!

Deschisă în timpul încheierii păcii războiului americano-hispan, una din expoziţiile lui Sergent a avut un succes deosebit. Ad­miratorii au oferit un banchet în cinstea pictorului. La masă, în imediata apropiere a artistului se afla o tînără poetă, mare admiratoare a lui Sergent. Privindu-l îndelung pe pictor, emo­ţionată, ea i-a mărturisit:
    Oh, mister Sergent, am fost la expoziţie. Una din pînze mi-a plăcut atît de mult încît nu m-am putut abţine şi am sărutat-o. Iată-l pe Sergent cel adevărat, mi-am zis.
    Reacţia dumneavoastră, doamnă, este uluitoare, s-a încli­nat Sergent. Dar tabloul v-a întors sărutul?
    Nu, o, vai nu!...                                                '
    Atunci n-a fost un Sergent veritabil, vă asigur, a replicat pictorul.

Cu prilejul unei plimbări cu trăsura, o doamnă i-a spus lui Corinth:
    Maestre, vedeţi acest peisaj? Nu seamănă leit cu un Co­rinth?
    Da, a răspuns pictorul. Treptat şi natura revine la forma pe care trebuie s-o aibă!

Petrecîndu-şi concediul în Bretagnia, Bonnard a pescuit un macrou mare şi gras.
    Ce preţ să aibă o asemenea delicatesă la Paris? a întrebat pictorul pe gazda sa, care nu-l mai vedea cu ochi buni pe oaspe­tele său, de multă vreme.
    Aşa peşte nu obţii sub zece franci, a răspuns gazda.
    Stimate domn, a răspuns artistul, în sfîrşit am deosebita onoare să răsplătesc îndelungata dv. ospitalitate, de care am profitat din plin.
P34



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!