joi, 23 ianuarie 2014

Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(5)

Expediţia întâi bis sau Electrobardul lui Trurl
Pentru evitarea oricăror erori, trebuie să arătăm că această expediţie, cel puţin în sensul strict al cuvântului, nu a avut loc nicăieri. Trurl nu s-a mişcat tot timpul din casa lui, dacă nu punem la socoteală şederea prin spitale sau neînsemnata călătorie spre un planetoid. Dar în sens mai adânc, ea a fost una din expediţiile la cea mai mare depărtare pe care a efectuat-o acest vestit constructor, deoarece a ajuns până la marginile posibilului.
Se ştie că odată Trurl a construit o maşină care a fost bună doar pentru o singură operaţie, adică aduna doi şi cu doi şi obţinea un rezultat greşit. Aşa cum am arătat atunci, maşina asta s-a dovedit a fi foarte ambiţioasă, şi cearta ei cu cel care a creat-o mai, mai că s-a sfârşit tragic pentru el. De atunci Clapauţius i-a făcut mereu zile fripte lui Trurl, necăjindu-l întruna până ce, într-o bună zi, acesta şi-a luat inima în dinţi şi a hotărât să construiască o maşină care să facă versuri. În acest scop, Trurl a adunat opt sute douăzeci de tone de literatură cibernetică şi douăsprezece mii de tone de poezie, apoi s-a apucat de studiu. Când nu mai suporta cibernetica, trecea la lirică şi invers. După o vreme a ajuns la concluzia că a construi maşina e pur şi simplu un fleac în comparaţie cu programarea ei.
Programul pe care îl are în cap poetul obişnuit a fost creat de civilizaţia în care s-a născut; această civilizaţie a fost creată de alta care a precedat-o, şi aşa mai departe, până la începutul Lumii, când informaţiile despre viitorul poet se roteau încă fără rânduială în nucleul nebuloasei iniţiale. Dar ca să programezi maşina trebuie mai întâi să repeţi, dacă nu întreg Cosmosul de la începuturi, atunci măcar o mare parte din el. Pe oricare altul un asemenea obstacol l-ar fi silit să renunţe la planurile sale, dar viteazului constructor nici prin gând nu-i trecea una ca asta. Deci, mai întâi a construit o maşină ce modela haosul şi în care un spirit electric zbura deasupra unor ape electrice. Apoi a adăugat parametrul luminii, apoi pe cel al strănebuloaselor şi aşa, încetişor, s-a apropiat de prima epocă glaciară. Asta a fost posibil pentru că maşina lui modela în cinci miliardimi de secundă o sută de septilioane de evenimente petrecute în patru sute de octilioane de locuri concomitent. Dacă cineva crede că Trurl s-a înşelat pe undeva, n-are decât să verifice tot calculul. Aşa a modelat Trurl începuturile civilizaţiei, cioplirea cremenei, tăbăcirea pieilor, reptilele şi potopurile, patrupezi cu cozi uriaşe, apoi străfaţa palidă, căreia i-a urmat faţa palidă, care a meşterit maşina. Şi a mers aşa întruna, printre eoni şi milenii, în zgomot de vâltori şi curenţi electrici, iar când maşina modelatoare s-a dovedit a fi prea strâmtă pentru epoca următoare, Trurl i-a mai adăugat un etaj. Din aceste adaosuri succesive s-a format ceva în genul unui orăşel de lămpi şi conductori, un amestec de nici dracu’ nu s-ar mai fi descurcat. Dar Trurl a scos-o frumuşel la capăt. Doar de două ori a fost nevoit să-şi reia munca: prima dată, din păcate, la început, fiindcă i-a rezultat că Abel l-a omorât pe Cain, şi nu Cain pe Abel (asta datorită arderii unei siguranţe într-unul din circuite); a doua oară a trebuit să se întoarcă numai cu trei sute de milioane de ani înapoi, până în mezozoicul mijlociu, pentru că în loc de străpeştele din care s-a născut străreptila, din care s-a născut strămamiferul, din care s-a născut strămaimuţa, din care s-a născut străfaţa palidă, s-a ivit ceva foarte ciudat; în loc de faţă palidă a ieşit raţă caldă. Se pare că o muscă a căzut în maşină şi a dereglat întrerupătorul supersonic. În afară de asta totul a mers cât se poate de uşor. Au fost modelate Antichitatea şi Evul Mediu, apoi timpurile marilor revoluţii, momente în care maşina se balansa, pe alocuri, iar lămpile, care modelau principalele progrese ale civilizaţiei, au trebuit să fie udate cu apă şi acoperite cu cârpe ude, ca să nu plesnească. Progresul acela, modelat într-un ritm atât de rapid, era cât pe-aci să le arunce afară din soclurile lor. Pe la sfârşitul secolului al douăzecilea maşina a căpătat mai întâi nişte vibraţii, apoi nu se ştie de ce, un tremur prelungit. Tare se mai necăji Trurl din cauza asta şi chiar pregăti o cantitate de ciment şi nişte scoabe pentru cazul în care maşina ar fi riscat să se deplaseze din loc. Din fericire n-a fost nevoie să se recurgă la aceste ultime mijloace. Trecând de secolul douăzeci, zborul începu să fie mai lin. Abia acum au început, pe intervale de câte cincizeci de mii de ani, să se scurgă diferitele civilizaţii ale unor fiinţe cu o inteligenţă deosebită din care se trăgea şi Trurl. Bobinele conţinând procesele istorice modelate se derulau una după alta în colector şi erau atâtea, încât, privind cu binoclul din vârful maşinii, nu le vedeai capătul. Şi toate aceste eforturi erau doar pentru meşterirea unui stihuitor. Dar ce să-i faci, astea sunt urmările înflăcărării ştiinţifice! Până la urmă programele au fost gata. Mai trebuia să se aleagă din ele esenţialul, altfel iniţierea electropoetului ar fi durat multe milioane de ani.
Două săptămâni la rând Trurl a introdus în viitorul său electropoet programe generale, apoi a trecut la acordarea circuitelor logice, emoţionale şi semantice. Ar fi vrut să-l invite pe Clapauţius la o primă probă, dar se răzgândi şi puse maşina în funcţie singur. Aceasta începu de îndată să ţină un referat despre lustruirea şlifurilor cristalografice pentru studiul introductiv al micilor anomalii magnetice. Atunci slăbi circuitele logice şi le amplifică pe cele emoţionale. Mai întâi maşina începu să sughită, apoi izbucni în lacrimi, iar la urmă se tângui că viaţa e groaznică. Văzând aceasta, Trurl amplifică semantica şi mai adăugă un supliment de voinţă. Maşina declară că de acum încolo Trurl trebuie să asculte de ea şi-i porunci să-i mai construiască alte şase etaje la cele nouă pe care le avea deja, ca să poată medita asupra esenţei existenţei. Îi montă atunci un filtru filozofic, după care maşina încetă să i se mai adreseze, îmboldindu-l numai cu curentul. După multe rugăminţi, izbuti s-o facă să fredoneze cântecelul "O băbuţă şi-o broscuţă locuiau într-o căsuţă". Dar la asta s-a redus tot talentul ei vocal. Începu atunci să răsucească, să filtreze, să amplifice, să slăbească, să mai îndrepte pe ici, pe colo, până ce i se păru că mai bine nici că se mai poate. Atunci maşina îl blagoslovi cu nişte versuri, că mulţumi cerului pentru prudenţa lui. Ce-ar mai fi râs Clapauţius, auzind aceste rime şchioape şi posomorâte, pentru care modelase mai întâi formarea Cosmosului, apoi a tuturor civilizaţiilor posibile! Mai adăugă şase filtre antigrafomanice, dar ele se frânseră ca nişte chibrituri. Trebui să le facă din oţel special. Pe urmă lucrurile începură să meargă ceva mai bine din punct de vedere semantic. Îi mai contactă un generator de rime, dar cât pe-aci să arunce totul în aer, deoarece maşina dorea acum să devină misionar printre triburile astrale sărace. Însă în ultima clipă, când era gata să se repeadă asupra ei cu ciocanul, îi veni în minte ideea salvatoare. Scoase din ea toate circuitele logice şi puse în locul lor egocentrizatori aducători cu cuplaj narcisiatic. Maşina se legănă uşor, începu să râdă, să plângă şi spuse că o doare ceva la etajul trei, că s-a săturat de toate, că viaţa e plină de ciudăţenii şi toţi sunt nişte ticăloşi, că în curând o să se stingă şi ea şi că nu vrea decât un singur lucru: să nu fie dată uitării atunci când nu va mai fi. Apoi, ceru nişte hârtie. Trurl răsuflă uşurat, o deconectă şi se duse la culcare. A doua zi îl vizită pe Clapauţius. Acesta auzind că e poftit să-l vadă în acţiune pe Electrobard – pentru că aşa hotărâse Trurl să-şi boteze maşina – îşi lăsă lucrul baltă, şi, aşa cum se găsea, o porni după Trurl, dornic să fie cât mai degrabă martorul înfrângerii prietenului său.
Trurl conectă mai întâi circuitele de încălzire, apoi dădu drumul la un curent slab, mai alergă de câteva ori în sus pe scări – Electrobardul semăna cu un uriaş motor de vapor, făcut din galerii de oţel, acoperit cu tablă nituită şi prevăzut cu tot felul de maşinării şi trape – până ce, în sfârşit, frământându-se, veghind ca tensiunea anodică să fie normală, spuse că aşa, pentru încălzire, o să înceapă cu o mică improvizaţie oarecare. Pe urmă, se înţelege. Clapauţius va putea să dea maşinii teme de versificat după cum îi va pofti inima.
Când indicatorii arătară că forţa lirică a ajuns la maximum, Trurl mişcă uşor întrerupătorul cu mâna tremurândă şi aproape imediat, cu un glas puţin răguşit, dar emanând un farmec ciudat de sugestiv, maşina rosti:
Scrâşcrâcnirâcnic purcicotcodracocristofonic.
Asta-i tot? – întrebă după o pauză Clapauţius, cu multă bunăvoinţă în glas. Trurl îşi muşcă buzele, mai adăugă maşinii puţină tensiune şi iar o porni. De data aceasta vocea ei era mult mai clară; puteai chiar să te delectezi cu adevărat, auzind sunetele acelea solemne, de bariton, vibrând fermecător:

Apăntulă nevgiosul prea băndele gruvaşne
În cociul trumlii văpşe, boaita costră spuce,
Oproaşele znămânce, văjvirlele uvznice,
Ia poarşele corşlive gedeaba văşcaşne!

— În ce limbă a fost asta? – întrebă Clapauţius observând liniştit panica ce-l cuprinsese pe Trurl. Acesta, dând disperat din mâini, alergă, duduind, pe scări până în vârful uriaşului de oţel. Putea fi văzut cum se târăşte în patru labe prin trapele deschise înăuntrul maşinii, cum ciocăneşte pe ici, pe colo, înjurând ca turbat, cum răsuceşte ceva, zornăind nişte chei, şi iar se târăşte la repezeală spre alt nivel. În sfârşit, scoţând un strigăt de triumf, aruncă lampa arsă pe podeaua halei. Lampa se sparse în bucăţi la un pas de Clapauţius, dar Trurl nici nu binevoi să-şi ceară scuze pentru această imprudenţă. Puse la repezeală o lampă nouă în locul celei vechi, îşi şterse mâinile murdare cu o cârpă moale şi îi strigă de sus lui Clapauţius să pună în funcţiune maşina. Îndată se auziră următoarele cuvinte:

Trei, aştărme vărstoace, mlaşta tâşă zdâjmă,
Apalaida nodită noroiştea groace.
Gârnă malpoleaşă astă preazvă trâjmă,
Că bamba se strâmurce şi goală se-ntoarce.

Ei, acum e mai bine! – exclamă Trurl, convins pe jumătate. Ultimele cuvinte au avut chiar un sens, ai văzut?
Dacă asta-i tot... spuse Clapauţius, care era acum întruchiparea supremei bunăvoinţe.
Pe toţi dracii! – urlă Trurl şi iar dispăru în măruntaiele maşinii. Se auziră din nou ciocănituri, huruituri, plesnituri, ca şi blestemele înăbuşite ale constructorului. La un moment dat scoase capul prin mica clapă de la etajul trei şi strigă: Dă-i drumul acuma!
Clapauţius apăsă pe butonul de contact. Electrobardul începu să tremure din creştet până-n tălpi şi rosti:

Râvnind mocirstă murdă, lângeraş şoldos,
Singurcipca mimoaică...

Aici se întrerupse, căci Trurl, înfuriat, trăsese de un cablu. Ceva hârâi înăuntru şi maşina tăcu. Clapauţius râdea cu lacrimi, ţinându-se cu mâinile de burtă. Trurl umbla de colo până colo, roşu de ciudă. Deodată ceva trosni, pocni şi maşina începu grav şi pe înţeles:

Egoism, trufie, ură – sufletului sunt micime.
Se convinse de îndată, dorind, cu Electrobard
Să se-ntreacă-un oarecare Clapauţius, nici sutime
N-o s-atingă’n lupta dreaptă cu vestitul goliard.

Ha, ha! Poftim! O epigramă! Cât se poate de potrivită! strigă Trurl, coborând în cerc pe scările în spirală atât de repede că aproape căzu în braţele colegului său care, puţin surprins, încetase să mai râdă.
A, e o prostie – zise repede Clapauţius. Şi în afară de asta, nu a făcut-o el, ci tu!
Cum adică, eu?!
Ai scris-o tu mai înainte. Îmi dau seama după răutatea neputincioasă a conţinutului şi primitivismului rimelor.
Aşa! Atunci, poftim, cere altceva! Orice pofteşti! Ei, de ce taci? Ţi-e frică, ai?
Nu mi-e frică deloc, mă gândesc doar – zise iritat Clapauţius, căznindu-se să găsească cea mai grea dintre problemele posibile, deoarece era convins pe drept cuvânt că disputa în jurul perfectibilităţii versurilor compuse de maşină nu se va termina uşor.
    Să facă o poezie despre cibernetică! – zise el deodată, luminându-se la faţă. Să fie nu mai mult de şase versuri, dar să vorbească despre dragoste şi trădare, despre muzică, despre negrii africani, despre sferele înalte, despre nefericire, despre incest. Totul să fie rimat şi toate cuvintele să înceapă cu C.
Daa? Şi n-ai vrea să-ţi toarne o întreagă conferinţă despre teoria generală a automatelor nelimitate? i-o trânti Trurl, înfuriat la culme. Cum poţi să pui asemenea condiţii pros...
Dar nu termină, căci dulcele glas de bariton, umplând hala toată, începuse:

Călin, cibertoman, cinic, căta ca o comoară
Al crăiesei cernite corp curat ca cristalul
Cu citera cântându-i. Crăiasa cea cuminte
Credea-n curatu-i cuget, ciudatele-i cuvinte...
...Călin culcuşul cercă cu cumnăţica-i chioară!!

Ei, ce mai zici? – întrebă Trurl satisfăcut, punându-şi mâinile în şold. Dar Clapauţius, fără să stea pe gânduri, spuse repede:
— Acum ceva cu G! Un catren despre o fiinţă care a fost totodată maşină gânditoare şi negânditoare, impulsivă şi crudă, care a avut şaisprezece iubite, aripi, patru cufere pictate, şi în fiecare cufăr câte o mie de taleri de aur cu chipul împăratului Barbă-ncâlcită, care avea două palate şi care a dus o viaţă de ucigaş de...
Ghebosul Grig Generatorul, gârbovindu-şi grumazul, ghiorăi greţos... Începu maşina, dar Trurl sări la pupitru, apăsă pe întrerupător şi, acoperindu-l cu propriul corp, strigă, aproape sufocat:
Gata cu toate prostiile astea! N-am să admit să se prăpădească un asemenea talent! Ori comanzi nişte versuri ca lumea, ori s-a terminat!
Da' ce, astea nu-s versuri ca lumea? – începu Clapauţius.
Nu! Astea-s nişte jocuri, rebusuri! N-am construit maşina pentru nişte idioate de cuvinte încrucişate! Ăsta-i un meşteşug ordinar, şi nu Marea Artă! Te rog să-i dai o temă, poate să fie cât de grea...
Clapauţius rămase multă vreme pe gânduri, se încruntă şi la urmă spuse:
Bine. Atunci să fie ceva despre dragoste şi moarte, dar totul să fie exprimat în limbajul matematicilor superioare, mai ales al algebrei tensorilor. Poate fi chiar topologia şi analiza superioară. Şi pe deasupra, să fie destul de îndrăzneţ din punct de vedere erotic, chiar cu anumite îndrăzneli şi în sfere cibernetice.
Ai înnebunit, se vede. Despre dragoste în spirit matematic? Nu, te-ai scrântit de-a binelea – începu Trurl. Dar amuţi, o dată cu Clapauţius, căci Electrobardul se porni să recite:

Integrând în după-amiaza arzătoare
Ale Ciberiadei grupuri unimodulare,
Timidul cibernetic în mari extreme căzu,
Neştiind, dragoste să fie sau nu?

Feriţi din cale-bi Laplacieni, de seară până-n zori,
Şi versori ai vectorilor din zori până-n seară!
Mai aproape, contraimagini, căci e vremea doară
Iubita s-o reduci la dulci îmbrăţişări!

Vibraţii semimetrice, în geamăn reunite,
El schimbă în rotaţii, cuplaje returnante,
Şi atâta de cascadice, rapide, trepidante,
Că dintr-o clipă-ntr-alta trezesc scurtcircuite!

Tu, clasă transfinală! Mărime-a nemărginirii!
Continuum ireductibil! Vă spun ca să se ştie!
Pe Crhistoffel cu Stoks îi dărui pe vecie
Pentru prima şi ultima derivată a iubirii.

Adâncuri plurifolii de spaţii interstelare
Arată-le celor prinşi în teorii-chichiţe,
Ciberiadă a ciprişilor, cu totul bimodală
În gradienţi înmulţiţi cu zbor de porumbiţe!

O, nu ştie ce-i plăcerea cel ce necunoscute
Meandre ale lui Moebius cercetează
Şi studiul tipologic blând nu-l inaugurează
În spaţiile lui Weyl şi Brouwer neştiute!

Tu, multistratuală a simţirii comitantă,
Cât eşti de preţioasă numai acela simte
Ce parametrii acestor fantome le presimte,
Pierind în nanosecunde şi arzând de îndată!

Ca punctul intrat în sistem holonomastic,
Lipsit, prin asimptotă, de coordonatele lui zero,
Aşa, în ultima proiecţie, cu o ultimă mângâiere,
Sărmanul cibernetic se stinge de dragoste...

Şi cu aceasta turnirul poetic se încheie, Clapauţius se întoarse îndată acasă, spunând că o să se întoarcă cu noi teme, dar nu se mai arătă, de teamă că, fără să vrea, o să-i ofere lui Trurl încă un motiv de laudă. Acesta, în schimb, declară că Clapauţius a fugit, neputându-şi ascunde puternica emoţie. La care, Clapauţius ripostă, spunând că de când l-a construit pe Electrobard, Trurl şi-a luat-o în cap de-a binelea.
După puţină vreme, vestea despre bardul electric ajunse la adevăraţii, adică la obişnuiţii poeţi. Jigniţi de moarte, hotărâră să ignore maşina. Dar se găsiră câţiva care, prea curioşi, se furişară să vadă cum arată Electrobardul. Trurl îi primi politicos, în hala plină de hârtii scrise, fiindcă bardul scria întruna zi şi noapte. Poeţii erau avangardişti, în schimb Electrobardul compunea în stil clasic, fiindcă Trurl, pricepându-se prea puţin la poezie, îşi bazase programele "inspiratoare" pe operele clasicilor. Oaspeţii începură să-şi bată joc de Electrobard, încât acestuia mai că nu-i plesniră tuburile catodice, şi se îndepărtară triumfători. Dar maşina poseda un sistem de autoprogramare, adică un circuit special de amplificare ambiţională cu siguranţe de şase kiloamperi, aşa că în scurt timp totul se schimbă din temelii. Versurile ei deveniră întunecate, echivoce, magice şi emoţionante, complet neinteligibile. Şi astfel, când veni al doilea grup de poeţi, ca s-o ironizeze şi s-o ia peste picior, maşina le răspunse cu o improvizaţie atât de modernă, că li se opri răsuflarea, iar a doua poezie provocă o serioasă criză unuia dintre creatorii din generaţia vârstnică, posesor a două Premii şi al unui monument în parcul oraşului. De atunci niciun poet nu se mai putu abţine de la a-l provoca pe Electrobard la un turnir liric. Şi veneau din toate părţile, cărând după ei saci plini de manuscrise. Electrobardul îl lăsa pe musafir să recite, apoi prindea îndată algoritmul poeziei lui şi, bazându-se pe el, îi răspundea cu versuri în acelaşi spirit, dar de două sute douăzeci până la trei sute patruzeci şi şapte de ori mai bune.
Curând ajunse la o asemenea îndemânare, încât cu un sonet, două, făcea praf pe cel mai vestit poet. Şi asta nu era bine, pentru că se dovedi că dintre toţi ieşeau basma curată doar grafomanii, care nu disting versurile bune de cele rele. Aceştia se întorceau deci nepedepsiţi, doar unul şi-a frânt piciorul, împiedicându-se la ieşire de un mare poem epic al lui Electrobard, un poem cu totul nou, care începea cam aşa:

Pustiu întunecos...în bezna pustie
O urmă pipăibilă, dar neadevărată,
Şi vântul turbat, privirea încă vie,
Şi paşi ca ai întoarsei din război armată.

În schimb, pe adevăraţii poeţi, Electrobardul îi decima, deşi indirect, pentru că nu le făcea niciun rău. Cu toate astea, un liric venerabil, apoi doi avangardişti se sinuciseră, sărind din vârful unei stânci care, printr-o fatală coincidenţă, se afla tocmai pe drumul care lega reşedinţa lui Trurl de staţia de cale ferată.
Poeţii convocară îndată nenumărate adunări de protest şi cerură ca maşina să fie sigilată. Dar în afară de ei nimeni nu luă în seamă cele întâmplate. Ce-i drept, redacţiile gazetelor se bucurau chiar, deoarece Electrobardul, scriind sub câteva mii de pseudonime în acelaşi timp, avea mereu gata poeme de dimensiuni diferite pentru orice ocazie, iar această poezie ocazională era astfel scrisă încât cetăţenii îşi smulgeau gazetele din mâini şi pe străzi puteai vedea numai chipuri strălucind de satisfacţie, zâmbete distrate, sau se auzeau oftaturi uşoare. Versurile Electrobardului erau cunoscute de toţi. Văzduhul se cutremura de rimele lui superbe, iar naturile mai sensibile, cucerite de metaforele sau asonanţele special construite, mai că na leşinau uneori. Dar gigantul inspiraţiei poetice era pregătit şi pentru asemenea situaţii, deoarece îndată producea un număr corespunzător de sonete dezmeticitoare.
Trurl însă avea din cauza acestei invenţii numai necazuri. Clasicii, ca mai bătrâni, nu prea-l deranjau, dacă n-ar fi să socotim pietrele cu care-i spărgeau sistematic geamurile sau anumite substanţe cărora nu li se poate spune pe nume şi cu care îi era mereu împroşcată casa. Mai rău era cu cei tineri. Un poet din generaţia cea mai tânără, ale cărui versuri se distingeau prin marea lor forţă lirică, iar el însuşi prin cea fizică, l-a bătut măr. Cât timp a stat în spital, s-au întâmplat şi alte lucruri mai rele. Nu exista zi fără o nouă sinucidere, fără vreo înmormântare. La poarta spitalului se postaseră pichete, se auzeau împuşcături, pentru că în loc de manuscrise poeţii aduceau tot mai des în serviete puşti mitraliere, ameninţându-l pe Electrobard căruia însă, având o natură de oţel, nu i se putea întâmpla mare lucru. Întors acasă, disperat şi slăbit, constructorul hotărî într-o noapte să demonteze cu propriile mâini geniul pe care-l crease.
Când, şchiopătând uşor, se apropie de maşină, aceasta, văzând în mâna lui cleştele şi în ochi fulgerări de disperare, izbucni în versuri de un lirism covârşitor, cerându-i îndurare, iar bietul Trurl, printre suspine, aruncă cât colo instrumentele şi făcu cale întoarsă, înotând până la genunchi în creaţii ale electrospiritului, care umpleau ca un ocean foşnitor de hârtii întreaga hală.
Însă în luna următoare, când văzu cât are de plătit pentru electricitatea consumată de maşină, i se făcu negru înaintea ochilor. Ar fi fost bucuros să se poată sfătui cu vechiul său prieten Clapauţius, dar acesta dispăruse, de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Nevoit să-şi stoarcă singur creierii, într-o noapte Trurl îi tăie maşinii curentul, o demontă, o încarcă pe o navă, o duse pe un mic planetoid şi acolo o montă la loc, dându-i ca izvor de energie creatoare o grămadă de atomi.
Apoi se întoarse pe furiş acasă. Dar cu asta necazurile nu s-au sfârşit, căci Electrobardul, neamaiputând să-şi publice operele, începu să le transmită pe toate lungimile de undă, provocând echipajelor rachetelor şi pasagerilor acestora o stare de amorţeală lirică. Persoanele mai sensibile cădeau pradă crizelor de admiraţie, urmate de o apatie generală. Stabilind care e cauza, comandantul navigaţiei cosmice se adresă oficial lui Trurl cu cererea de a lichida imediat aparatul care-i aparţinea şi care, prin lirismul lui, deranja ordinea publică şi dăuna sănătăţi pasagerilor.
Atunci Trurl începu să se ascundă. Nemaiputând fi găsit, fură trimişi pe planetoid nişte montori care să-i astupe Electrobardului orificiul liric. Dar el îi zăpăci pe toţi cu câteva balade, încât nu-şi putură îndeplini misiunea. În locul lor fură trimişi atunci nişte surzi, dar Electrobardul le transmise informaţia lirică prin semne. Se vorbea tot mai mult despre necesitatea trimiterii unei expediţii disciplinare sau despre bombardarea electropoetului. Din fericire, tocmai atunci îl cumpără un principe din sistemul astral vecin şi-l transportă, împreună cu micul planetoid, în împărăţia lui.
Abia acum Trurl putu să-şi facă din nou apariţia şi să răsufle cu adevărat. Ce-i drept, pe bolta sudică, din când în când se pot vedea explozii de supernove, cum nici cei mai bătrâni nu-şi amintesc să fi văzut, şi umblă zvonul că acestea ar avea o oarecare legătură cu poezia. Asta pentru că principele care-l stăpânea acum pe Electrobard, sclav al unor capricii cât se poate de ciudate, poruncise, se pare, astroinginerilor lui să-l conecteze la constelaţia uriaşilor albi şi, ca urmare a acestui fapt fiecare strofă este transformată în protuberanţe gigantice de sori, cel mai mare poet al Cosmosului transmiţându-şi astfel operele prin impulsuri de foc tuturor abisurilor galactice deodată. Într-un cuvânt, acel principe făcu din Electrobard un motor liric al aglomeraţiilor de stele. Dar chiar dacă în toate astea ar fi fost măcar o fărâmă de adevăr, lucrurile se petreceau prea departe ca să poată deranja somnul lui Trurl, care s-a jurat pe toţi sfinţii să nu se mai apuce niciodată de modelarea cibernetică a proceselor de creaţie.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!