Imparatia oglinzilor strambe (13)

În care Aglo se convinge de existenţa coridorului subteran

Iată ce s-a întâmplat mai înainte ca Bor să ajungă la caste­lul lui Iocsorb. Ţinînd torţa sus, deasupra capului, Bor o ducea pe Aglo în subsol.

—     Care va să zică eşti muncitor la fabrica de oglinzi şi nicidecum paj! Aşa e? întrebă Bor, măsurînd-o pe Aglo din creştet pînă-n tălpi. Şi ce ţi-o fi trăsnit prin minte să te iei în beţe cu Rutluv?

—    Of, unchiule Bor, zău că n-am nici o vină.

—    Te cred... Numai că stăpînilor noştri puţin le pasă cine-i vinovat şi cine nu.

—     Şi ce-au de gînd să facă pîn’la urmă cu mine, un­chiule Bor? 

     —    Cred că n-o să-ţi fie chiar aşa de moale, flăcăule... Ia stai niţel: da’ de unde ştii tu cum mă cheamă pe mine?

—    Am fost prezentă... Adică nu... Am fost prezent cînd fata lui Rutluv te-a lovit cu cravaşa peste faţă şi ţi-a zis Bor.

—     Ce să-i faci! Viaţă de cîine! mormăi Bor şi se opri nehotărît în loc.

Zidul de piatră al hrubei avea cîteva uşi.

—    Unde să te mai bag şi pe tine, flăcăule? zise el după o clipă de gîndire. Pe cinstea mea că te-aş face scăpat, dar asta înseamnă că trebuie să-mi iau adio de la viaţă!

Aglo îi răspunse în grabă:

—     Nu-mi da drumul, unchiule Bor. Bagă-mă mai bine în pivniţa cu vinuri.

—     In pivniţa cu vinuri? zîmbi Bor. Nu cumva ţi-o fi şi ţie poftă să guşti din licoarea aceea străveche, atît de îndrăgită de stăpînii noştri? Ia ascultă, da’ ştii că n-ai avut o idee rea? In pivniţa de vinuri ai să te poţi barem odihni pe butoaie... Haide!

Bor se apropie de una din uşi şi descuie un lacăt uriaş. Uşile se deschiseră scîrţîind din balamalele ruginite. Bor o lăsă pe Aglo să intre în pivniţă. Era o încăpere joasă, cu tavanul boltit. In dreapta şi în stînga stăteau aliniate butoaiele înne­grite de vreme. Cărarea dintre ele se pierdea în beznă. Mirosea a umezeală şi a mucegai.

—     Vai, ce înspăimîntător e să rămîi aici singur! zise Aglo în şoaptă.

—     Ţi-aş putea lăsa torţa, băieţaşule.

—     Iţi mulţumesc, unchiule Bor!

—    Cînd ţi-o fi somn, culcă-te şi tu pe butoaiele astea, că dacă te-ntinzi pe jos, intră un frig în tine de-o să-ţi scîrţîie încheieturile toată viaţa.

Aglo însă nu se gîndea la odihnă. De îndată ce de partea cealaltă a uşii se auzi ţăcănitul surd al lacătului ruginit, fetiţa o porni înainte pe poteca dintre butoaie, luminîndu-şi drumul cu torţa. Poteca se sfîrşea în faţa unui zid de nepătruns. Aglo se opri dezamăgită în faţa zidului şi îl pipăi. Era atît de rece şi de umed !

Fetiţa se întoarse pe acelaşi drum, cercetă totul cu atenţie, dar iarăşi nu văzu nimic în afară de butoaie şi ziduri mucezite, luminate de flacăra tremurîndă a torţei.

Incepînd să simtă frigul şi umezeala hrubei, ţopăi de două-trei ori ca să se mai încălzească. Apoi fugi îndărăt, se opri şi bătu cu pumnul în zid.

„Da’ unde o fi cordidorul subteran? se gîndi ea, pierzîndu-şi răbdarea. Rutluv spunea doar că porneşte din pivniţa de vinuri. “

Aglo ridică facla mai sus, ca să lumineze toate ungherele, şi se dădu înapoi.

—     Cine-i acolo? întrebă ea, speriată.

Intr-un ungher, ascuns după butoi, stătea un om. Purta zale de cavaler şi o cască de metal cu apărătoarea trasă pe faţă. Intr-o mînă ţinea un scut, pe care Aglo văzu o emblemă cu un vultur, iar în cealaltă o lance.

—    De ce nu vorbiţi? întrebă Aglo încet, cu răsuflarea în­tretăiată.

Omul tăcea. Fetiţa ridică torţa şi mai sus, vrînd să-i vadă ochii prin crăpăturile înguste ale apărătorii.

—    Păziţi probabil butoaiele astea cu vin? adăugă ea după o scurtă tăcere.

Omul îmbrăcat în zale de cavaler nu scotea nicio vorbă.

—  Să nu credeţi, vă rog, că am vrut să gust ceva din lic... licorile voastre — bodogăni Aglo. Nu pot suferi vinul!

Omul continua să tacă şi Aglo îi zise cu glas rugător:

—    Vă implor, spuneţi măcar un cuvînt. Mă înspăimîntă grozav tăcerea asta...

Cavalerului pesemne că nici nu-i păsa de ea. Pînă la urmă, Aglo prinse curaj şi ridică tonul:

—    N-ai decît să taci cît ţi-o plăcea! Numai să nu-ţi în­chipui carecumva că, într-adevăr, mi-e teamă de tăcerea dumitale!

Se strecură apoi între perete şi butoi şi se opri chiar în faţa cavalerului.

— Hei! strigă ea, ameninţător. Dacă te-ai dezvăţat să vor­beşti, nu sta cel puţin ca o momîie şi nu speria fetiţele... adică, am vrut să spun, băieţii...

Apoi, prinzînd curaj, Aglo ciocăni cu degetele în pieptul de metal al cavalerului. Zalele sunară a gol şi fetiţa izbucni în rîs. Sub zale nu era nimic. Omul metalic era gol pe dinăuntru, ca un butoi din care s-a scurs vinul.

Zîmbind, Aglo mai ciocăni odată în zalele cavalerului, trase de apărătoare, atinse lancea şi, în sfîrşit, se rezemă oftînd de scutul cu emblema care înfăţişa un vultur. Deodată scutul se mişcă din loc. Nişte arcuri zăngăniră înăuntrul cavalerului şi ceva scîrţîi chiar în spatele fetiţei.

Aglo se întoarse brusc şi încremeni de uimire: o parte din zid se lăsase la pămînt. Torţa lumină cîteva trepte înguste care duceau în jos: era coridorul subteran...

Aglo coborî în grabă treptele lunecoase de piatră şi porni de-a lungul unui coridor strîmt; curînd însă, torţa pîlpîi de cîteva ori şi se stinse.

Aruncînd-o cît colo, Aglo îşi continuă drumul, ţinînd în permanenţă mîinile întinse. De pe tavanul mucegăit se scurgeau picături reci. De cîteva ori simţi cum îi trec pe la picioare şobolani, atingînd-o fulgerător. Inima bietei fetiţe bătea cu putere. Dar Aglo nu se lăsa. Mergea hotărîtă înainte, rostind în şoaptă cuvintele cîntecului pe care-l învăţase de la Olga:

De greu să nu te temi de fel!

Te poartă, veşnic viu,

De-i zi ori noapte, către ţel,

                         Drapelul purpuriu!

Şi iată, în sfîrşit, în faţă se zări o lumină palidă care abia răzbea prin crăpăturile zidului ce părea că baricadează cori­dorul subteran. Pe Aglo însă, lumina aceasta palidă o bucură întocmai cum te bucură răsăritul soarelui! Văzu alături o pîrghie şi pricepu pe dată că trebuie să apese pe ea ca să deschidă trecerea. Dar chiar în clipa cînd ducea mîna spre pîrghie, auzi o voce.

Privind printr-o crăpătură, cu mîna streaşină la ochi, Aglo văzu o balustradă albă, în formă de semicerc, năpădită de verdeaţă. Pesemne că era un boschet. In spatele lui se des­luşeau vîrfurile unei clădiri uriaşe. Pesemne că boschetul era construit pe un loc foarte înalt.

Aglo privi printr-o altă crăpătură şi-i văzu pe Rutluv, pe Arpiv şi pe Iocsorb, care stăteau la masă, tolăniţi în fotolii moi şi încăpătoare.

Cap12  Cap14