duminică, 9 februarie 2014

Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(2)

În zorii zilei
Planetele sistemului solar, explică G. P. Kuiper, au început să se solidifice în tenebre prin condensarea unei nebuloase fluide şi informe. Pretutindeni era frig şi întuneric. Mai tîrziu Soarele a început să se concentreze pînă s-a redus aproape la dimensiunile actuale, şi în acest efort temperatura s-a urcat, s-a urcat la mii de grade şi a început să emită radiaţii în spaţiu.
Era întuneric de-ţi dădeai cu degetele în ochi — confirmă bătrînul Qfwfq — eu eram copil încă, de-abia îmi aduc aminte. Stăteam acolo, ca de obicei, tata şi mama, bunica Bb’b, nişte unchi sosiţi în vizită, domnul Hnw, cel care mai apoi a devenit cal, şi noi, cei mai mici. 
    Pe nebuloase, mi se pare că am mai povestit asta şi-n alte dăţi, stăteam - cum ar veni - culcaţi, ghemuiţi, ce mai calea valea, complet nemişcaţi, rotindu-ne încotro se rotea nebuloasa. Nu ne tolăneam afară - mă înţelegeţi? - pe suprafaţa nebuloasei; nu: acolo era prea frig; stăteam dedesubt, înfăşuraţi intr-un strat de ma­terie fluidă şi granuloasă. Nu era chip să măsurăm timpul; de fiecare dată cînd începeam să numărăm rotaţiile nebuloasei se iscau discuţii, întrucît în întuneric nu aveam puncte de reper; şi pînă la urmă ajungeam la ceartă. Aşa că preferam să lăsăm secolele să se scurgă ca şi cum ar fi fost minute; n-aveam altceva de făcut decît să aşteptăm, să ne acoperim în măsura în care puteam, să dormim, să ne mai strigăm din cînd în cînd ca să ne asigurăm că suntem cu toţii acolo; şi - evident - să ne scărpinăm; căci, orice s-ar spune, dar tot vîrtejul acela de particule nu avea alt efect decît o mîncărime enervantă.
Ce aşteptam, nimeni n-ar fi putut să ne spună; e adevărat, bunica Bb’b îşi amintea încă de vremea cînd materia, căldura şi lumina erau răspîndite uniform în spaţiu; lăsînd la o parte exagerările din poveştile celor bătrîni, timpurile fuseseră totuşi ceva mai bune, sau oricum deosebite; în orice caz, noi trebuia să aşteptăm să treacă această noapte imensă.
Cel mai bine se simţea sora mea G’d(w)n, din cauza firii ei închise; era o fată rezervată şi-i plăcea întu­nericul. G’d(w)n îşi alegea locurile ceva mai îndepărtate, pe marginea nebuloasei, contempla întunericul, lăsa să se scurgă firişoarele de pulbere în mici cascade, vorbea singură, cu rîsete scurte ce semănau cu nişte mici cascade de pulbere, fredona şi se lăsa pradă viselor — fie că dormea, fie că era trează. Nu erau vise ca ale noastre - în mijlocul întunericului noi visam un alt întuneric, fiindcă nu ne ducea capul mai departe ; ea visa - după cîte ne puteam da seama din aiurelile ei - un întuneric de o sută de ori mai adînc, deosebit şi catifelat.
Tata fu acela care îşi dădu primul seama că ceva se schimba. Eu aţipisem şi strigătul lui mă trezi:
 Atenţie! Aici se atinge!
Sub noi, materia nebuloasei, din fluidă cum fusese, începea să se condenseze.
Intr-adevăr, mama începuse să se frămînte de cîteva ceasuri şi spunea: „Of, nu ştiu pe ce parte să stau întoarsă!“ pe scurt, dacă o ascultai îţi dădeai seama că se schimba ceva în locul unde era culcată: pulberea nu mai era ca înainte, pufoasă, elastică, uniformă, de puteai să te tolăneşti în ea cît voiai fără să laşi nicio urmă, ci începuse să se formeze un fel de depresiune sau scobitură, mai ales în locul în care ea obişnuia să se rezeme cu toată greutatea. I se părea că simte dedesubt o mulţime de granule sau îngroşări sau cucuie; care, cu toate că erau îngropate la sute de kilometri în adînc, apăsau totuşi prin straturile acelea de pulbere fină. Dar noi nu prea dădeam, în general, atenţie acestor preziceri ale mamei: sărăcuţa, pentru o hipersensibilă ca ea, şi pe deasupra cam în vîrstă, felul în care se stătea pe atunci nu era cel mai indicat pentru nervi.
Apoi, la un moment dat, îl auzii pe fratele meu Rwzfs, care pe vremea aceea era mititel, izbind, scobind, mai ştiu eu ce, într-un cuvînt agitîndu-se, şi-l întrebai:
      Ce naiba faci? — şi el îmi răspunse:
      Mă joc.
      Te joci? Dar cu ce?
      Cu un lucru, spuse,
Înţelegeţi? Era pentru prima oară. Lucruri cu care să ne jucăm nu existaseră niciodată. Şi cum aţi fi vrut să ne jucăm? Cu acea papă de materie gazoasă? Frumoasă distracţie n-am ce zice: bună doar pentru sora mea G’d(w)n. Dacă Rwzfs se juca, asta însemna că găsise ceva nou; s-a spus chiar, mai tîrziu, cu exageră­rile obişnuite, că găsise o pietricică. Pietricică nu era, dar era fără îndoială o bucată de materie mai solidă sau - să zicem - mai puţin gazoasă. În această pri­vinţă, el nu ne dădu niciodată lămuriri precise, ba chiar scorni tot felul de poveşti, după cum i se năzărea, şi cînd veni epoca în care se formă nichelul şi nu se mai vorbea deeît de nichel, spuse: „Ştiţi ce? Era nichel, mă jucam cu nichel!“ - din care cauză îi rămase porecla „Rwzfs de nichel". (Nu i se spunea aşa pentru că ar fi devenit de nichel - cum susţin unii acuma - deoarece, înapoiat cum era, n-a reuşit să treacă de stadiul mineral; lucrurile stau cu totul altfel, o spun de dragul adevărului, nu pentru că e vorba de fratele meu: a fost întotdeauna cam înapoiat, nu pot zice nu, dar nu un înapoiat de tipul metalic ci mai degrabă unul de tip coloidal; aşa că, de tînăr se însură cu o algă, una din primele, şi nu se mai ştiu nimic de el).
Într-un cuvînt, se pare că toţi au simţit ceva; toţi, în afară de mine. Poate că sunt distrat. Auzii - nu-mi amintesc dacă în somn sau treaz - exclamaţia tatălui meu: „Aici se atinge!“ o frază fără sens (dat fiind că pînă atunci nimic nu atinsese niciodată nimic, puteam fi siguri de asta), dar care îşi dobîndi un sens în însăşi clipa în care fu pronunţată, semnificînd anume sen­zaţia pe care începeam s-o avem, uşor îngreţoşătoare, ca şi cum un val de mîl ar fi trecut pe sub noi, în toată lăţimea lui şi parcă săream peste el. Iar eu spusei pe un ton de reproş:
      Vai, bunico!
M-am întrebat pe urmă de multe ori de ce prima mea reacţie a fost aceea de a mă lua de bunica. Bunica Bb’b, care rămăsese cu obiceiurile ei de demult, făcea adesea lucruri nelalocul lor: continua să creadă că materia era în expansiune uniformă şi că, de pildă, e de-ajuns să arunci gunoiul unde se nimereşte pentru a-l vedea rarefiindu-se şi dispărînd în depărtare. Că procesul de condensare începuse de ceva timp, şi că murdăria se strîngea toată pe particule, în aşa fel încît nu mai reuşeai să scapi de ea, asta nu-i intra în cap. Aşa că fără să vreau, făcui legătura între acel fapt nou „se atinge!“ şi vreo greşeală pe care ar fi putut s-o facă bunica şi scosei acea exclamaţie.
Iar bunica Bb’b spuse:
      Ce? Ai găsit colacul?
Acest colac era un mic elipsoid de materie galactică pe care bunica il descoperise cine ştie unde în timpul primelor cataclisme universale şi pe care l-a ţinut mereu cu ea, ca să stea pe el. La un moment dat, în marea noapte, colacul se pierduse şi bunica mă acuza pe mine că-l ascunsesem. Adevărul este că am urît întotdeauna colacul acela, atît de caraghios şi de deplasat pe nebuloasa noastră, dar cel mult mi se putea reproşa că nu-l păzisem în permanenţă, cum ar fi dorit bunica.
Chiar şi tata care era foarte respectuos cu ea, nu se putu abţine să-i spună:
      Ascultă, mamă, aici se întîmplă nu ştiu ce iar matale îi dai înainte cu colacul!
   Aha, spuneam eu că nu pot să adorm! - făcu maică-mea, şi din partea ei era tot o replică puţin adecvată situaţiei.
Deodată se auzi tare un: „Ptiu! Cîh, Bîrr!“ şi înţeleseserăm că domnului Hnw i se întîmplase ceva: scuipa şi tuşea de nu mai putea.
      Domnu’ Hnw!' Domnu’ Hnw! Ţineţi-vă bine! Unde v-aţi băgat? - începu să spună tata, şi în acele tenebre fără nicio deschizătură încă reuşirăm, pe bîjbîite, să-l înşfăcăm şi să-l săltăm pe suprafaţa nebuloasei, ca să-şi tragă răsuflarea.
L-am întins pe stratul exterior, care începea să capete consistenţă, coagulîndu-se şi devenind alunecos.
    Cîh! Iţi cade-n cap, drăcia asta! — încerca să spună domnul Hnw, care nu era prea înzestrat cu darul vorbirii. Tot cobori, cobori şi înghiţi! Hîrr! — şi scuipa.
Noutatea era asta: că dacă nu erai atent, acum, pe nebuloasă, te scufundai. Mama, cu instinctul ei matern, înţelese cea dintîi acest lucru. Şi ţipă:
      Copii, sunteţi cu toţii aici? Unde sunteţi?
Intr-adevăr, ne zăpăcisem niţel, şi în timp ce înainte, cînd totul se afla reglementat din veacul veacului, aveam totdeauna grijă să nu ne rătăcim, acuma nu ne mai stătea mintea la asta.
      Linişte. Linişte. Să nu se îndepărteze nimeni, făcu tata.
      G’d(w)n! Unde eşti? Dar gemenii? Cine i-a văzut pe gemeni să spună!
Nimeni nu răspunse.
      Vai de mine, s-au pierdut! - ţipă mama.
Frăţiorii mei nu erau încă la vîrsta la care să poată transmite vreun mesaj; de aceea se pierdeau uşor şi trebuiau supravegheaţi tot timpul.
      Mă duc să-i caut! - făcui.
  Da, du-te, bravo Qfwfq! - spuseră tata şi mama şi, apoi, plini de remuşcări: Totuşi, dacă te îndepărtezi, te pierzi şi tu! Stai aici! Bine, du-te, dar dă-ne de ştire unde eşti: fluieră!
Începui să umblu prin întuneric, în mlaştina acelei condensări de nebuloasă, scoţând un şuierat continuu. Spun: să umblu, adică un fel deosebit de a te mişca la suprafaţă, de neconceput cu cîteva minute înainte, şi care chiar şi acum de-abia se putea numi astfel, pentru că materia opunea o rezistenţă atît de mică, încît dacă nu erai atent, în loc să înaintezi pe supra­faţă, te afundai oblic sau chiar perpendicular şi te trezeai îngropat. Dar în orice direcţie şi la orice nivel aş fi mers, posibilităţile de a-mi găsi frăţiorii erau aceleaşi: cine ştie unde se băgaseră ăia doi.
Deodată alunecai; ca şi cum mi s-ar fi pus o piedică — s-ar zice astăzi. Nu mi se mai întîmplase pînă atunci să cad, nu ştiam nici măcar ce vroia să însemne asta: „a cădea", dar stăteam încă pe moale şi nu păţii nimic.
      Nu pune piciorul aici - spuse o voce - Qfwfq, nu vreau. Era vocea surorii mele G’d(w)n.
      De ce? Ge-i acolo?
      Am făcut nişte lucruri cu lucrurile... - spuse.
Îmi trebui un timp ca să-mi dau seama, pe dibuite, că sora mea frămîntase mîlul acela şi construise un fel de deluşor cu vîrfuri ascuţite, creneluri şi turle.
      Da’ ce te-ai apucat să faci?
G’d(w)n dădea mereu răspunsuri fără cap şi fără coadă:
      Un afară cu un înăuntru pe dinăuntru. Tzlll, tzlll, tzlll...
Îmi conitinuai drumul rostogolindu-mă tot timpul. Mă poticnii de acelaşi domn Hnw, care nimerise iarăşi înăuntrul materiei în condensare, cu capul în jos.
      Sus, domnule Hnw, domnule Hnw! Cum de nu izbutiţi să staţi drept! - şi trebui din nou să-l ajut să iasă afară, de data aceasta cu un brînci de jos în sus, fiindcă eram şi eu complet scufundat.
Domnul Hnw, tuşind şi suflind şi strănutînd (era un ger nemaipomenit), ieşi la suprafaţă chiar în locul unde stătea aşezată bunica Bb’b. Bunica zbură în aer şi deîndată se emoţionă:
      Nepoţeii! S-au întors nepoţeii!
      Nu, mamă, uită-te, e domnul Hnw! Nu se mai înţelegea nimica.
      Dar nepoţeii?
      Sunt aici! - ţipai - şi colacul e aici!
Gemenii îşi găsiseră probabil de cîtva timp o ascunzătoare secretă în grosimea nebuloasei, şi ascunseseră colacul acolo dedesubt, ca să se joace cu el. Atîta timp cît materia fusese fluidă, pluteau acolo în mijloc şi puteau face chiar salturi mortale prin colac, dar acuma erau prinşi într-un fel de urdă spongioasă: gaura colacului era astupată şi se simţeau striviţi din toate părţile.
      Apucaţi-vă de colac! - încercai să le explic că vă trag eu afară, prostuţilor!
Trăsei eu ce trăsei şi la un moment dat, înainte ca ei să-şi fi dat seama, făceau salturi pe suprafaţă, acope­rită acuma cu o peliculă ca de albuş de ou. Colacul, în schimb, de îndată ce fu scos afară, se şi dizolvă, înţelege dacă poţi ce naiba de fenomene aveau loc pe vremea aceea; şi explică-i şi bunicii Bb’b.
Tocmai atunci, ca şi cum n-ar fi putut alege un moment mai potrivit, unchii se sculară încet şi spuseră:
      Ei, s-a făcut tîrziu, cine ştie ce or fi făcînd copiii noştri, suntem cam îngrijoraţi, a fost o adevărată plăcere să vă revedem, dar acum ar fi bine să plecăm.
Nu s-ar fi putut spune că n-aveau dreptate: ba chiar ar fi fost cazul să se alarmeze şi s-o ia din loc mai demult; dar unchii aceştia, poate din cauza locului peste mînă unde sălăşluiau de obicei, erau cam stîngaci. Poate că stătuseră ca pe ghimpi pînă atunci şi nu îndrăzniseră s-o spună.
Tata zise:
      Dacă vreţi să plecaţi eu nu vă opresc; dar gîndiţi-vă bine dacă n-ar fi mai nimerit să aşteptaţi să se mai lămurească situaţia, căci acuma nu poţi şti ce pericol te paşte - într-un cuvînt, vorbe pline de bun-simţ.
Dar ei:
      Nu, nu, mulţumim pentru gîndul bun, a fost foarte plăcut, dar nu mai vrem să vă deranjăm - şi alte nerozii.
In fine, nu că am fi înţeles noi mare lucru, dar ei chiar că nu-şi dădeau seama de nimic.
Aceşti unchi erau trei, sau, ca să fiu mai exact, o mătuşă şi doi unchi, toţi trei lungi, lungi şi practic identici; n-am înţeles niciodată bine care dintre ei era bărbatul sau fratele cui, şi nici care era exact gradul lor de rudenie cu noi: pe vremea aceea multe lucruri rămîneau nelămurite.
Începură să plece pe rînd, unchii, fiecare în altă direcţie, în cerul negru, şi din cînd în cînd, ca pentru a ţine legătura între ei, scoteau cîte un: „O! O!“ şi tot ce făceau era în stilul acesta; habar n-aveau să procedeze cu un minimum de metodă.
De-abia apucaseră să plece că strigătele lor: „Oo! Oo!“ se şi auziră din puncte foarte îndepărtate, deşi ar fi trebuit să se afle încă acolo, la cîţiva paşi. Şi se mai auziră diverse exclamaţii de-ale lor din care nu înţelegeam nimic: „Dar aici e vidul!“ „Dar pe-aici nu se trece!“ „De ce nu vii aici?“ „Dar unde eşti?“ „Dar sări!“ „Şi peste ce să săr, bravo!“ „Dar de aici ne întoarcem înapoi!“ Ce mai tura-vura, nu se înţe­legea nimic în afară de faptul că între noi şi unchii aceia se căscau distanţe enorme.
Singură mătuşa, care plecase ultima, reuşi să scoată cîteva fraze niţeluş mai desluşite:
—   Şi eu rămîn acum singură în vîrful unei bucăţi din chestia asta care s-a desprins.
Iar glasurile celor doi unchi, care de-abia se mai auzeau din cauza depărtării, repetau: „Se micşorează... Se micşorează... Se micşorează..."
Tocmai scrutam acest întuneric străbătut de voci, cînd avu loc schimbarea: singura schimbare mare şi adevărată la care mi-a fost dat să asist şi faţă de care tot restul e nimic. Pe scurt: ceea ce începu la orizont, vibraţia aceea care nu semăna cu cele pe care atunci le numeam sunete, nici cu cele pe care acum le anun­ţam printr-un „se atinge", şi nici cu altele; un fel de fierbere desigur îndepărtată şi care, în acelaşi timp, apropia ceea ce era apropiat; pe scurt: deodată tot întunericul fu întuneric în comparaţie cu altceva care nu era întuneric, ci lumină. De îndată ce se putu face o analiză mai atentă a situaţiei, rezultă că acolo se aflau: în primul rînd, cerul întunecat ca întotdeauna, dar care începea să nu mai fie aşa; în al doilea rînd, suprafaţa pe care stăteam, rotunjită şi acoperită de o gheaţă scîrbos de murdară, care se topea vertiginos din cauza temperaturii în creştere bruscă: şi, în al treilea rînd, ceea ce am numit mai tîrziu un izvor de lumină, adică o masă care începea să devină incandescentă, despărţită de noi printr-un imens spaţiu gol şi care părea să încerce rînd pe rînd toate culorile, cu tresăriri schimbătoare. Şi se mai aflau încă, acolo în mijlocul cerului, între noi şi masa incandescentă, cîteva insuliţe luminate şi rătăcitoare, care se învîrtejeau în vid, iar pe ele se aflau unchii noştri şi alţi oameni ca nişte umbre îndepărtate care scoteau un fel de fluierat.
Ceea ce era important avusese deci loc: inima ne­buloasei, contractîndu-se, dezvoltase căldură şi lumină, şi acuma era Soarele. Tot restul continua să se rotească împrejur desfăcut şi închegat în diverse bucăţi, Mercur, Venus, Pămîntul, altele mai încolo, şi tot ce apucase să fie era. Şi peste toate acestea, era o căldură de crăpai.
Noi, cu gura căscată, stând în picioare, afară de domnul Hnw care stătea încă în patru labe, din pru­denţă. Iar bunică-mea se tăvălea de rîs. Am mai spus: bunica Bb’b trăise în epoca luminozităţii difuze, şi în toată această perioadă întunecată continuase să turuie ca şi cum dintr-o clipă în alta lucrurile ar fi trebuit să fie din nou ca înainte. Acuma i se părea că-i venise apa la moară; la început voise să facă pe indiferenta, pe omul pentru care tot ce se întâmplă e absolut firesc; apoi, văzînd că nu-i dădeam atenţie, începu să rîdă şi să ne apostrofeze: „Nepricepuţilor... Neghiobilor...”
Nu era însă cu totul de bună-credinţă; afară doar de cazul că n-o mai ajuta memoria prea bine. Tata, din puţinul pe care-l pricepea, îi spuse, tot cu grijă:
    Mamă, înţeleg ce vrei să spui, dar ăsta, hai să fim serioşi, e un alt fenomen... Şi arătând spre sol: Priviţi în jos! - exclamă.
Ne-am coborît privirile. Pămîntul care ne susţinea era încă un conglomerat gelatinos, diafan, care devenea tot mai solid şi mai opac, începînd din centru unde se îngroşa ca un fel de gălbenuş de ou; dar privirile noastre reuşeau încă să pătrundă pînă în partea cealaltă, luminată de acel prim Soare. In mijlocul acestui soi de băşică transparentă văzurăm o umbră care se mişca întocmai ca şi cum ar fi înotat sau zburat. Şi mama spuse:
      Fiica mea!
O recunoscurăm cu toţii pe G’d(w)n; infricoşată poate de incendiul soarelui, dintr-o pornire a sufletului ei îndărătnic, se adîncise înlăuntrul materiei Pămîntului în condensare şi acuma încerca să-şi croiască un drum prin adîncurile planetei şi părea un fluture de aur şi argint, de fiecare dată cînd trecea într-o zonă încă luminată şi diafană, sau dispărea în sfera de umbră ce se lărgea, se lărgea într-una.
     G’d(w)n! G’d(w)“! - strigam, şi ne zvîrleam în jos încercînd să ne deschidem şi noi un drum ca să ajungem la ea. Dar suprafaţa terestră se închega tot mai mult într-o coajă poroasă, iar fratele meu Rwzfs, care reuşise să-şi bage capul într-o crăpătură, mai-mai să se sufoce.
Apoi, n-o mai văzurăm: zona solidă ocupa acum toată partea centrală a planetei. Sora mea rămase dincolo şi nu mai ştiui nimic de ea, dacă rămăsese îngropată în adîncimi sau se adăpostise în partea cealaltă, pînă ce n-o întâlnii, mult mai târziu, la Can­berra, în l9l2, măritată cu un oarecare Sullivan, pen­sionar al căilor ferate, aşa de schimbată că aproape n-o recunoscui.
Ne ridicarăm. Domnul Hnw şi bunica stăteau în faţa noastră, plîngînd, şi erau cuprinşi de flăcări albastre şi aurii.
      Rwzfs! De ce ai dat foc bunicii? - începu să-l certe tata, dar întorcîndu-se spre fratele meu îl văzu şi pe el cuprins de flăcări.
Şi tata, şi mama, şi eu, toţi ardeam. Sau, mai bine-zis, nu ardeam, ci eram cufundaţi ca într-o pădure orbitoare, flăcările se ridicau sus pe toată suprafaţa planetei, era un aer de foc în care puteam să fugim, să plutim şi să zburăm, aşa că ne apucă din nou veselia.
Radiaţiile Soarelui ardeau învelişurile planetelor, formate din heliu şi hidrogen: în cer, acolo unde stăteau unchii noştri, se învîrtejeau globuri de foc care tîrau după ele lungi bărbi aurii şi verzui, aidoma cozilor cometelor.
Se făcu din nou întuneric. Credeam că tot ceea ce se putuse întîmpla se întîmplase, şi: „Acum sigur că e sfîrşitul - spuse bunica - daţi ascultare bătrânilor". Pămîntul însă îşi încheiase doar una din obişnuitele sale rotaţii. Era noapte. Totul de-abia începea.
P1


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!