Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(10)

Expediţia a cincea bis sau consultaţia lui Trurl

Nu departe, sub soarele alb, dincolo de steaua cea verde, trăiau cei din neamul Ochi-de-Oţel. Erau fericiţi, vioi, îndrăzneţi. Nu se temeau de nimic: nici de acizi, nici de baze, nici de gândurile negre, nici de nopţile albe, de materie sau antimaterie, fiindcă aveau maşina maşinilor, acoperită de verdeaţă, remontată, dinţată, absolut perfectă. Locuiau în ea şi pe ea, sub ea şi deasupra ei, pentru că în afară de ea nu mai aveau nimic altceva. 

Întâi au adunat atomi, apoi au început s-o construiască, iar dacă vreun atom nu se potrivea, atunci îl transformau şi totul ieşea de minune. Fiecare Ochi-de-Oţel avea priza şi micul său contact, şi fiecare făcea ce poftea. Nu ei conduceau maşina, nici maşina pe ei. Se ajutau doar reciproc. Unii erau maşinişti, alţii maşinători, iar alţii maşinerali, fiecare având propria lui maşinistă. Treabă aveau până peste cap. Uneori aveau nevoie de noapte, alteori de zi sau de o eclipsă de soare, dar asta mai rar, ca să nu le fie urât. Odată a venit la soarele lor alb, de dincolo de steaua cea verde, o cometă-midinetă, de genul feminin, plină de venin, din atomi făcută şi nespus de slută, colo cap, ici coadă, se zgâia neroadă, albă ca un mort pe dric, de atâta acid cianhidric. Răspândind o duhoare groaznică, veni în zbor şi le spuse:

— Mai întâi am să vă năpădesc cu flăcările mele, pe urmă om mai vedea.

Ochii-de-Oţel se uitară la ea uimiţi. Pe tot cerul se-ntinsese, ghete de foc îşi pusese, neutroni, mezoni stârnea, şi de jar nici că-i păsa, atomii cât care, stârneau focul tot mai mare, gravitaţie, neutrină...

— O să am – zise – o straşnică cină!

Atunci ei au răspuns:

— E o greşeală, noi suntem Ochi-de-Oţel, nu ne temem defel, nici de acizi, nici de baze, fiindcă avem maşina maşinilor, acoperită cu verdeaţă, remontată, dinţată, absolut perfectă; vezi-ţi de drum, cometă dragă, că o să fie rău de tine.

Dar ea cuprinsese de-acum tot cerul; ardea, pârjolea, urla, şuiera, că până şi Luna lor se chircise şi se înnegrise la capete; deşi era o Lună veche, mică şi prăpădită, totuşi era păcat de ea. Atunci ei nu mai spuseră nimic, ci luară doar an câmp foarte puternic, îi făcură câte un noduleţ la fiecare colţ şi puseră în legătură contactele:

"Las' să vorbească faptele pentru noi" – îşi ziseră.

Trosnete, plesnete, gemete, cerul se lumină într-o clipă şi din cometă nu mai rămase decât o grămăjoară de zgură... Şi iar se făcu linişte.

După o vreme, pe cer apăru o arătare. Nimeni nu ştia ce era, dar tare mai era fioroasă. Nici nu ştiai cum s-o priveşti, fiindcă din orice parte te uitai la ea parcă arăta şi mai urâtă. Arătarea zbura de colo-colo, apoi coborî şi se lăsă cu greutatea-i neobişnuită pe un vârfuleţ. Sta neclintită şi devenise nespus de stânjenitoare.

Cei care erau mai aproape îi strigară:

— Hei, e o greşeală, noi suntem Ochi-de-Oţel, nu ne temem defel, nu locuim pe planetă, ci pe o maşină, şi asta nu e o maşină obişnuită, ci maşina maşinilor, plină de verdeaţă, remontată, dinţată, absolut perfectă, fugi de-acolo, arătare, că o să fie vai de zilele tale.

Dar ea nimic.

Atunci, ca să nu facă tărăboi pentru o nimica toată, trimiseră o maşină mică, una mititică, o maşinuţă-speriuţă, să bage frica în arătarea aceea şi, în sfârşit, să fie iar linişte.

Maşinuţa-speriuţa porni în zbor. Înăuntrul ei, circuitele prinseră să mârâie care de care mai înfricoşător. Când ajunse, îmi începu să urle şi să huruie, încât până la urmă ea însăşi se cam speriase. Dar când se uită, arătarea nici nu se clintise. Mai încercă o dată, din altă fază, dar tot degeaba; sperietura nu fusese convingătoare.

Ochii-de-Oţel îşi dădură seama că trebuie să încerce altfel. Îşi ziseră:

— O să luăm un calibru mai mare, cu pinioanele în baie de ulei, diferenţial universal, cuplat din fiecare parte şi care să lovească, nu glumă. O să fie de ajuns? Fiţi pe pace, energia nucleară ştie ea ce face.

Trimiseră atunci o maşină universală, dublu-diferenţială, huruind tăcut, cu retroacţiune, iar în interior un maşinist cu o maşinistă. Dar asta nu era tot, fiindcă pentru orice eventualitate, deasupra mai venea şi maşinuţa-speriuţa. Ajunse fără să facă pic de zgomot, căci era cu pinioanele în ulei; se opri şi începu să numere: patru boarte pân-la moarte, trei boarte pân-la moarte, două boarte, o boartă, punctul zero, gata-i moartă. Doamne, ce explozie! Şi să vezi pe urmă ciuperci: numai mănătărci strălucitoare, fiindcă erau radioactive; uleiul începu să curgă, pinioanele săriră cât colo. Maşinista şi maşinistul se uitară prin hublou, să vadă dacă...

Dar de unde! Dihania nici măcar nu fusese atinsă.

Se adunară Ochii-de-Oţel la sfat şi construiră o maşină care construi o maşinărie, care, la rândul ei, construi o maşinărie, încât stelele mai apropiate trebuiră să se dea îndărăt să facă loc. Şi în maşina cea mai mare era una care avea pinioane în ulei, iar în mijloc maşinuţa-speriuţa, că nu era de glumit.

Maşinăria îşi luă inima-n dinţi şi se opinti o dată din toate puterile. Răsună un bubuit puternic, ca un tunet, apoi ceva zbură în sus. Era o ciupercă atât de mare, încât ajungea pentru a face supă din apa unui ocean; se lăsă un întuneric de-ţi băgai degetele-n ochi, şi un frig de te apucau toate dârdâielile. Se uitară Ochii-de-Oţel – dar nimic... nimic, nimic... Doar cele trei maşini zăceau întinse toate şi neclintite.

Atunci îşi suflecară mânecile, spunându-şi:

— Ei, asta-i bună. Doar suntem maşinali şi maşinişti, avem maşiniste şi maşina maşinilor, acoperită de verdeaţă, remontată, dinţată şi absolut perfectă, cum îndrăzneşte pocitania asta să ni se împotrivească să stea acolo şi nici să nu se mişte măcar?

Şi ce le veni în gând? Să recurgă la o plantă, iedera-meştera, pe furiş mi se târăşte, şi întruna, întruna creşte, rădăcinile-şi-mplântă, cu pocitania se ia la trântă, când i-o da un bobârnac, gata, i-a venit de hac. Şi, într-adevăr, totul s-a petrecut după cum prevăzuseră. Numai la sfârşit n-a ieşit după cum se aşteptau, ci totul a rămas ca la început.

Atunci îi apucă disperarea. Nu mai văzuseră aşa ceva niciodată şi nu ştiau nici măcar ce este. Aşa că se adunară cu toţii, se sfătuiră şi porniră să facă pistoane, pinioane, arcane şi capcane; poate cade, poate se-mpiedică, poate se-mpotmoleşte, poate se-ngrădeşte. Încercară în fel şi chip, că nu mai ştiau nici ei cum să facă să iasă bine. Totul se cutremură din temelii, dar degeaba. Istoviţi, lăsară treaba baltă, căci nu mai întrezăreau nici o scăpare, când, deodată, în depărtare zăriră pe cineva care venea în zbor. Parcă era călare pe un cal. Da, dar calul nu are roţi. Pesemne o fi bicicletă, dar bicicleta nu are bot. Atunci poate o fi vreo rachetă, dar racheta nu are şa. Nu ştiau ce fel de aparat e cel ce zboară, dar ştiau cine e în şa; sta, de parc-ar fi crescut în ea, vesel şi zâmbitor, Trurl, meşterul-constructor, pornit poate la plimbare, sau în vreuna din expediţiile sale, până şi ţâncii şi-ar fi dat seama din depărtare că n-au de-a face cu un oareşicare.

Trurl se apropie şi coborî, iar ei îi povestiră totul, de-a fir-a-păr:

— Suntem Ochi-de-Oţel, avem maşina maşinilor, remontată, dinţată, cu verdeaţă acoperită, absolut perfectă, atomi am îngrămădit şi singuri am construit, nu ne temem de nimeni, nici de acizi, nici de baze, iar acum a venit o arătare, s-a aşezat şi stă mereu neclintită ca o stâncă.

— Dar aţi încercat s-o speriaţi? – îi întrebă Trurl, cu blândeţe.

— Am încercat cu maşinuţa-speriuţa şi cu maşinoaia-măgăoaia şi cu maşinăria, care are pinioane în ulei, şi atomi câţi vrei, şi când se porneşte cu neutrino, totul e un du-te-vino, şi cu mezoni, şi cu unde, dar dihania nimica n-o pătrunde.

— Niciun fel de maşină, ziceţi?

— Niciuna, domnule constructor.

— Hm, interesant. Dar ce e, la drept vorbind?

— Asta nu ştim. A apărut, deodată, a zburat încoace, nu ştim ce e, dar e ceva grozav, şi nici nu ştii cum s-o priveşti, că din fiecare parte e parcă mai pocită. A venit, s-a aşezat, grea de neînchipuit, şi stă, stă întruna şi ne stânjeneşte la culme.

— De fapt nu prea am timp – le spuse Trurl. Cel mult pot să rămân la voi o vreme în calitate de consultant. Vreţi?

Ochii-de-Oţel, se înţelege, atât au aşteptat. Îndată au întrebat ce să aducă – fotoni, şuruburi ciocane, puşti, poate dinamită, sau niscaiva tunuri? Sau poate musafirul vrea un ceai? Maşinista i-l aduce imediat.

— Maşinista să-mi aducă un ceai – fu de acord Trurl. Dar numai aşa, în interes de serviciu. Iar în ceea ce priveşte restul, cred că n-am nevoie. Dacă voi spuneţi că nici maşinoaia-măgăoaia, nici maşinăria, nici iedera-meştera nu i-au venit de hac, atunci nu ne mai rămân decât telemetodele arhivele, pe de-a-ntregul fatale. Încă n-am auzit ca "în conformitate cu..." să n-ajute.

— Cum adică? – întrebară Ochii-de-Oţel. Dar Trurl, în loc să-i lămurească, continuă:

— E o metodă foarte simplă. Am nevoie doar de hârtie, cerneală, nişte ştampiluţe, o ştampilă rotundă, tuş, capse, agrafe, un ghişeu, linguriţă si farfuriuţă, că ceai avem, şi, bineînţeles, un curier. Aha, şi ceva cu care să scriem aveţi?

— Se găseşte! – şi-i aduseră numaidecât cele cerute.

Trurl se aşeză şi dictă maşinistei:

"În legătură cu cererea Cetăţeanului, înregistrată de Comisia DZRTSP cu numărul 7/2/KK/405, comunicăm că abţinerea Cetăţeanului, fiind contradictorie cu paragraful 199 al legii din 19XVII a.c, atrage după sine încetarea plăţii, precum şi desomarea în conformitate cu Dispoziţia 67 DVCF, nr. 1478/2. La prezenta declaraţie Cetăţeanul poate face contestaţie excepţională la Preşedintele Comisiei în termen de douăzeci şi patru de ore."

Trurl puse ştampiluţa, mai aplică şi marea pecete, înregistră actul în Registrul de ieşiri, redactă procesul-verbal şi spuse:

— Acum curierul poate s-o ducă.

Curierul luă actul şi plecă. După un timp se întoarse.

— L-ai înmânat? – îl întrebă Trurl.

— L-am înmânat.

— Şi unde-i confirmarea de primire?

— Aici. În rubrica asta. Şi uite şi contestaţia.

Trurl luă contestaţia şi, fără s-o citească, ceru să fie dusă înapoi, după ce adăugă în lungul ei, cu scris oblic:

"Neluat în evidenţă din cauza lipsei resp. anexe". Şi semnă indescifrabil.

— Ei, şi-acum – zise – la treabă!

Se aşeză şi scrise, iar Ochii-de-Oţel, curioşi, se uitară lung, şi, neînţelegând nimic, întrebară:

— Ce-i asta? Ce-o să se-ntâmple?

— Ce să fie!? Exercitarea funcţiei! – răspunse Trurl. Şi o să fie bine, nu vă temeţi, că a şi început să fie.

Şi curierul alergă, alergă, ca un nebun, ziua întreagă. Trurl anulează dispoziţii, trimite rezoluţii. Maşinista bate, bate mereu. Şi încet-încet de jur împrejur creşte o întreagă cancelarie, stive de acte, plicuri şi dosare, ace, agrafe, formulare, negre mânecuţe, albe linguriţe, din zori până se amurgeşte, nimeni nu se odihneşte, peste tot ceaiuri prin pahare şi gunoi nevoie mare. Tare se mai amărăsc Ochii-de-Oţel că nu înţeleg nimic. Dar Trurl trimite mereu hârtii, ba francate, ba cu plata la destinatar, ba cu confirmare de primire, iar cele mai serioase achitate în bloc, trimite urgentări, admonestări, zeci de avertizări, cresc conturile personale, numere numai cu zerouri...

— Dar – zice Trurl – asta numai momentan.

După un timp oarecare se vădi că lucrurile nu stau chiar atât de rău, mai ales dacă priveşti atent, deoarece dihania a început să scadă.

— Da, da, e mai mică! Şi ce-o să fie de acum încolo? întreabă Ochii-de-Oţel.

— Nu mă deranjaţi, doar vedeţi cât sunt de ocupat! – le răspunde el. Şi uite-aşa, lucrează, acte ştampilează, anexe calculează, respinge recursuri, fără multe discursuri, vesta-i este neîncheiată, chemaţi-o pe solicitantă, vremea se lungeşte, ceaiul se răceşte, totu-i furnicar, cravata-i în sertar, dosare patruşpatru, dulapuri alte patru, încercări de corupţie, ordin de execuţie, de joi până vineri noapte, la urmă ştampile şapte.

Iar maşinista bate: "În legătură cu nearătarea de către Cetăţean a permisiunilor în conformitate cu ordinul Corn. Dir. Reg. Jud. din ... se dispune neîntârziat Resp. Rec., în chestiune pe baza Tr. Am. Tat. Aram., în conformitate cu sentinţa instanţei C.D.D. La prezenta Cetăţeanul nu are drept de recurs".

Trimite curierul, iar chitanţierul îl bagă în buzunar. Apoi deodată, se ridică şi începe să arunce pe rând în Cosmos birourile, scaunele, mesuţele, ştampilele, chiar ştampila cea mare, dosarele şi ceaiul. Rămâne numai maşinista.

— Vai, dar ce-aţi făcut?! – strigă Ochii-de-Oţel, care începuseră să se obişnuiască cu spectacolul. Cum se poate una ca asta?

— Fără exagerare, dragii mei – le răspunde Trurl. Mai bine ia uitaţi-vă!

Şi, într-adevăr, înlemniră de mirare – curat, pustiu, nimic nu mai era, de parcă nicicând n-ar fi fost. Unde s-o fi băgat, unde s-o fi ascuns? A fugit, desigur, acoperită de ruşine, atât de mică, încât abia se mai vede cu lupa. Îi caută urma şi abia găsesc un locşor mititel şi umed, se vede că se vărsase ceva acolo, nu se ştie cu ce prilej. Dar în afară de asta nimic.

— Exact aşa cum m-am aşteptat – le spuse Trurl. Dragii mei, a fost o chestiune foarte simplă: Din clipa în care a primit prima decizie şi a semnat în registru, am pus în funcţiune o maşină specială, cu litere mari, căreia, de când Cosmosul e Cosmos, nimeni nu i-a putut ţine piept!

— Bine, bine, dar de ce ai aruncat pe urmă toate hârtiile şi ai vărsat ceaiul? – îl întrebară.

— Pentru ca, la rândul ei, maşina asta pe care am folosit-o să nu vă înghită şi pe voi – le răspunse Trurl. Şi, luând-o cu el pe maşinistă, o porni în zbor, salutându-i călduros, iar zâmbetul lui strălucea ca o stea.

P9