Expediţia a şasea sau cum au creat Trurl şi Clapauţius un demon de
gradul doi spre a-l învinge pe tâlharul Gurilă
"De la popoarele
Sorilor celor Mari spre miazăzi duc două drumuri de caravane. Primul, cel
vechi, merge de la Patru-Stele la Gaurozauron, steaua cea vicleană, cu
strălucire schimbătoare, care, stingându-se, devine aidoma Piticului
Abassiţilor, şi astfel, cei înşelaţi nimeresc adesea în Pustia Cernită, de unde
numai o caravană din nouă scapă teafără. Al doilea drum, cel nou, a fost
deschis de Imperiul Mirapuzilor, când robi-roboţii săi au străpuns un tunel
lung de şase miliarde de strămile chiar prin steaua albă a lui Gaurozauron.
Intrarea dinspre
miazănoapte în tunel se poate găsi în felul următor: de la ultimul dintre Sorii
cei Mari mergi drept înainte spre Pol, vreme de cât ai rosti de şapte ori,
electric, Tatăl nostru. Apoi o faci la stânga, printr-o mică strâmtoare, până
ce apare un perete de foc. Acesta e versantul lui Gaurozauron, iar în el se
vede gura tunelului, ca un punct negru într-o vâlvătaie albă. De acolo o iei
drept în jos, fără nicio teamă, căci opt nave, puse una lângă alta, se pot
mişca prin tunel, atât e de lat. Nu există spectacol care să aibă asemănare cu
cel ce poate fi văzut în faţa navei. Înainte de toate apare Cascada de Foc a
Mâncătorilor de Jar. Mai încolo – după cum e vremea – când măruntaiele astrale
sunt zdruncinate de furtuni care bântuie la unul sau două miliarde de mile
distanţă de acolo, se pot zări marile noduri ale focului şi arterele lui
încinse, cu cheagurile arzânde la alb, iar când se apropie vreo furtună sau un
taifun de Puterea a Şaptea, atunci se cutremură bolţile, de parcă aluatul alb
al jarului stă să cadă. Dar e numai o aparenţă deoarece zboară, nu cade,
încinge, nu arde, ţinut în frâu de corzile Câmpurilor Puternice. Zărind cum se
umflă Miezul Protuberanţei, iar izvoarele trăsnetelor lungi, numite Inferniţe,
se răscoală şi se apropie, e bine să apuci mai zdravăn roata cârmei, pentru că
e nevoie de cea mai mare pricepere. Şi nu la hartă, ci la viscerele soarelui
trebuie să te uiţi, căci nimeni n-a străbătut acest drum de două ori la fel.
Tunelul străpuns în Gaurozauron se răsuceşte, se încolăceşte şi tremură ca un
şarpe sub lovituri. De aceea trebuie să ţii ochii larg deschişi, să nu te
desparţi de gheaţa-salvatoare, ce picură peste coifuri prin ţurţurii
transparenţi, şi să urmăreşti atent zidurile de foc, care gonesc unul împotriva
celuilalt, cu limbi mari, urlătoare, şi, când se aprinde blindajul navei
biciuit de foc şi împroşcat de flăcările soarelui, să nu te bizui pe nimic în
afară de propria-ţi iuţeală. Totodată trebuie să ţii seama şi de faptul că nu
orice mişcare a focului şi nu orice zdruncinare a tunelului sunt neapărat un
semn al cutremurului care a cuprins astrul. Nici alba prăbuşire a oceanelor de
jar. Deci, ţine bine minte toate astea. Navigatorul iscusit nu va apela pentru
orice fleac la pompe, să nu se facă de râs că a vrut să stingă strălucirea de
veacuri a stelei cu o picătură de amoniac răcoritor. Celui care întreabă ce are
de făcut când adevăratul cutremur al astrului va atinge nava, orice locuitor al
vidului îi va spune că e destul să ofteze, fiindcă prea mult timp să se
pregătească de moarte tot nu are, iar ochii îi poate ţine deschişi sau închişi,
după voie, căci focul şi aşa îi va străpunge. Oricum, nenorocirea asta e mai
rară, căci coloanele aşezate în şir de mirapuzi, susţin bine bolta şi grozav de
plăcută e călătoria transastrală de-a curmezişul, printre oglinzile
străfulgerând lin ale hidrogenului de pe Gaurozauron. Pe bună dreptate se spune
că cine a intrat în tunel va ieşi repede din el, ceea ce nu se poate spune
despre Pustia Cernită. Dacă, de pildă, odată într-un veac, tunelul e stricat de
cutremur, alt drum nu ai. După cum arată şi numele, pustiul e mai negru decât
noaptea, fiindcă lumina stelelor de primprejur nu cutează să pătrundă până la
el. Pe acolo se învârtesc, cu un zgomot infernal, epave de vase care, datorită
înşelătoarei stele Gaurozauron, au greşit drumul şi s-au sfărâmat în
strânsoarea vâltorilor fără fund, şi o să se învârtească aşa până la ultima
rotaţie galactică, ţinute cu străşnicie în frâu de teribila gravitaţie. La
răsărit de Pustia Cernită se află împărăţia Fălcilor Alunecoase, la apus cea a
Mână-Ochilor. La miazăzi, drumurile străbătute de câmpii pline cu mortăciuni,
duc spre sfera mai uşoară a albastrei stele Lazureia, mai departe se ajunge la
Murgund, steaua cu frunzele în flăcări din arhipelagul stelelor fără fier,
numit Carul lui Alcaron.
Pustia, după cum s-a spus,
este atât de plină de negru, pe cât de alb e peisajul însorit al lui
Gaurozauron. Dar nu totul e stăpânit acolo numai de vâltori de praf stârnit de
curenţi înalţi sau de meteori înnebuniţi ci, se spune, într-un loc necunoscut,
în hăuri întunecoase, se află din vremuri de demult o creatură, sau poate o
necreatură, numită Neştiutul. Se numeşte aşa fiindcă acela care i-ar şti
adevăratul nume, dacă l-ar întâlni, n-ar putea povesti nimic lumii, pentru că
nu l-ar putea vedea. Se spune că Neştiutul este un tâlhar plin de har, care
locuieşte în propriul său castel, construit din gravitaţie neagră, că şanţurile
castelului sunt vijeliile veşnice, iar zidurile lui nefiinţa, perfectă în
nimicul ei, că ferestrele lui sunt oarbe, iar uşile surde. Neştiutul pândeşte
caravanele, iar când îl îmboldeşte marea foame de aur şi schelete suflă un praf
negru în discurile sorilor care arată drumul, iar când stinge sorii şi-i abate
pe călători de la drumul cel sigur, iese din nefiinţă şi, rostogolindu-se,
învăluie şi duce totul în neantul castelului său, veghind să nu piardă nici cea
mai mică agrafă de rubin. După aceea doar epavele ciopârţite pornesc de
nicăieri şi se învârt prin Pustie, iar în urma lor zboară multă vreme niturile,
ca nişte sâmburi scuipaţi din gura Neştiutului monstru. Dar de când, prin munca
de rob a furnicarului de roboţi, s-a putut străpunge tunelul gaurozauronic, iar
navele au început să plutească pe această albie, mai sigură şi mai luminoasă
decât toate, Neştiutul turbează, lipsit de prăzile sale, iar jarul furiei sale
luminează atât de tare întunericul Pustiei, încât lumina străpunge zidul negru
al gravitaţiei sub forma unui schelet monstruos care se descompune funebru şi
fosforescent. Mulţi înţelepţi spun că el nu există şi n-a existat vreodată. Lor
le convine să vorbească aşa, dar mult mai greu e să lupţi cu reprezentarea unor
lucruri care n-au nici măcar nume. E uşor să nu crezi în monstru, e mai greu
să-l învingi şi să scapi de lăcomia lui fioroasă. Oare nu l-a înghiţit el pe
însuşi marele Cibernator murgundic, cu alaiul său de optzeci de discipoli
aflaţi pe trei nave, de n-a mai rămas nimic din ei decât nişte paftale roase,
pe care sătenii unui târg numit Solara Mică le-au găsit aruncate pe malul
râului lor de vâltoarea unei nebuloase? Oare n-a devorat el şi alţi numeroşi
bărbaţi, fără pic de ruşine, şi fără milă? Deci măcar tăcuta memorie electrică
să le aducă un omagiu celor rămaşi fără mormânt, dacă nu se găseşte unul care
să-i răzbune cavalereşte, după vechile legi ale constelaţiilor".
Toate acestea le citi Trurl
odată într-o carte veche şi îngălbenită, pe care o cumpărase întâmplător de la
un neguţător. Îndată se duse la Clapauţius şi-i citi şi lui cu voce tare despre
toate acele lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite de la un cap la altul, căci tare
îi mai plăcuseră.
Clapauţius, ca un
constructor plin de înţelepciune priceput în ale Cosmosului şi uns cu toate
alifiile sorilor şi nebuloaselor, zâmbi, dădu din cap şi spuse:
— Sper că nu crezi nici o vorbuliţă din toate
balivernele astea, nu-i aşa?
— Şi mă rog, de ce nu le-aş
crede? – se oţărî Trurl. Ia priveşte, aici se află şi o gravură,
reprezentându-l pe Neştiut cum înghite două corăbii solare şi ascunde prăzile
în grote. De altfel nu există oare cu adevărat un tunel, ce-i drept în altă
superstea, în Beth-el-Geu? Cred că nu eşti chiar atât de ignorant în ale
cosmografiei, încât să pui faptul ăsta la îndoială...
— În ceea ce priveşte
ilustraţiile, pot să-ţi desenez pe loc un balaur cu ochi din o mie de sori,
dacă tu iei desenul drept o dovadă a adevărului – îi răspunse Clapauţius. Cât
despre tunel, să ştii, întâi de toate, că are numai două milioane de mile
lungime, şi nu cine ştie câte miliarde; în al doilea rând, steaua asta e
aproape stinsă, iar în al treilea rând, navigaţia prin tunel nu prezintă nici
cea mai mică primejdie, lucru pe care-l ştii foarte bine pentru că tu însuţi ai
trecut pe acolo. Apoi, în ceea ce priveşte aşa numita Pustie Cernită, asta nu-i
decât o masă de gunoaie cosmice, lată de zece kiloparseci, rotindu-se între
Maerydia şi Tetrarchida, şi nu în jurul nu ştiu căror Capete-de-Foc sau
Gaurizauri, care nici nu există. E adevărat că acolo-i întuneric, dar asta pur
şi simplu din cauza vânturării gunoaielor. Nu există nici un Neştiut acolo, se
înţelege! Nu e vorba aici nici măcar de un mit străvechi, serios, ci de o
aiureală ieftină, ieşită din vreun cap tulbure.
Trurl îşi muşcă buzele.
— Să lăsăm tunelul – spuse.
Tu zici că nu prezintă nicio primejdie fără nicio îndoială, deoarece am zburat
şi eu prin el. Dac-ai fi fost tu în locul meu poate că susţineai cu totul
altceva. Dar să lăsăm asta. Cât priveşte Pustia şi Neştiutul, încercarea de a
mă convinge cu vorba nu e pe gustul meu. Trebuie să te duci acolo şi să te
convingi ce anume din toate astea e adevărat şi ce nu! – încheie el ridicând
cartea cea groasă de pe masă.
Clapauţius se strădui cât
putu să-i scoată din cap această intenţie, dar, convingându-se că Trurl,
încăpăţânat ca întotdeauna, nici gând n-are să renunţe la o expediţie atât de
ieşită din comun, îi spuse mai întâi că nu vrea să-l mai vadă în ochi. Dar nu
mult după aceea el însuşi începu să se pregătească de drum, căci nu voia ca
prietenul lui să piară de unul singur – în doi e parcă mai uşor să priveşti
moartea în faţă.
După ce îşi procurară tot
felul de mărunţişuri, căci drumul urma să treacă prin pustiuri (ce-i drept, nu
atât de pitoreşti precum le prezenta cartea), o porniră în zbor cu nava lor
mult încercată. Se mai opriră ici şi colo, ca să-i tragă de limbă pe cei
întâlniţi în cale, mai ales după ce trecură graniţele teritoriului pe care îl
cunoşteau ca în palmă. Nu putură afla prea multe, căci cei întrebaţi spuneau
lucruri demne de crezare doar despre ceea ce le era mai aproape, dar despre
cele ce se întâmplau dincolo de hotarele lor, unde nu fuseseră niciodată,
înşirau tot felul de poveşti din cele mai trăsnite, cu lux de amănunte, cu
pasiune şi cu spaimă totodată. Clapauţius numea aceste poveşti drept corozive,
gândindu-se la scleroza care atinge toate minţile senile.
Când, în sfârşit, se
apropiară la vreo cinci-şase milioane de răsuflări de foc de Pustia Cernită,
auziră vorbindu-se de un oarecare uriaş violent, care se numea Tâlharul Diploy.
Nici unul din cei ce povesteau despre el nu-l văzuse şi nici nu ştia ce poate
să însemne acel cuvânt ciudat "Diploy", cu care era pomenit monstrul.
Trurl se gândi că, cine ştie, poate e o deformare a termenului
"Dipol", ceea ce ar dovedi natura dublă, bipolară şi contradictorie
totodată a tâlharului. Dar Clapauţius, socotindu-se mai breaz la minte, preferă
să se abţină de la ipoteze. Se pare – aşa se spunea – că tâlharul acela era prădalnic
şi nemaipomenit de crud. După ce-şi jefuia victima de tot ce avea, încă nu era
mulţumit, şi, înainte de a-i da drumul, o mai şi bătea zdravăn. O clipă
constructorii se gândiră dacă n-ar fi bine să-şi facă rost de vreo armă albă,
sau una de foc, înainte de a trece pragul negru al Pustiei. Până la urmă
ajunseseră la concluzia că cea mai bună armă rămâne tot inteligenţa lor,
trecută prin atâtea încercări, deci capabilă să atingă culmi universale, şi o
porniră la drum aşa cum se aflau.
Trebuie să recunoaştem că
în cursul călătoriei, Trurl fu destul de dezamăgit, căci toate acele
constelaţii, ruguri înflăcărate şi deşerturi pustii ca şi toate roiurile de
meteoriţi şi stânci călătoare erau mult mai frumos descrise în cartea aceea
veche decât aşa cum se arătau ochiului în realitate. Stele erau puţine în
împrejurimi, şi cu totul neînsemnate, iar pe deasupra şi foarte vechi. Unele
abia mai pâlpâiau, ca nişte tăciuni licărind în cenuşă, altele erau cu totul
întunecate la suprafaţă şi numai prin crăpăturile carapacei lor de zgură,
zbârcită ici şi colo, se întrezăreau vinişoare roşii. De jungle aprinse sau
vâltori tainice nici pomeneală. Nimeni n-auzise de aşa ceva. Pustia era
plictisitoare în ultimul grad, tocmai prin pustietatea asta a ei. Cât priveşte
meteoriţii, erau puzderie, dar în toată vânzoleala lor se aflau mai mult
gunoaie decât magnetite magnetice sau tectite tectice ca lumea. Şi asta pentru
că din acest loc puteai întinde mâna până la polul galactic, iar rotirea
curenţilor întunecaţi atrăgea tocmai aici, spre sud, tot felul de rămăşiţe şi
pulberi din sferele centrale ale Galaxiei. Din această pricină neamurile şi
populaţiile vecine numeau acest teren nu Pustia Cernită, ci pur şi simplu câmp
de gunoaie. Aşadar Trurl, ascunzându-şi cum putu dezamăgirea faţă de
Clapauţius, ca să nu-l stârnească la răutăţi şi ironii, îndreptă nava spre
Pustie. Îndată tot felul de pulberi începură să se izbească de blindajul ei şi
toate gunoaiele stelare, împroşcate de sori, se aşezară într-un strat atât de
gros pe pereţii navei, încât, gândindu-se cât va avea de curăţat, îi pieri
cheful de toate, şi, mai ales de călătorie.
Stelele dispăruseră demult
în întunecimea eternă, iar ei zburau aşa, orbecăind, până ce, la un moment dat,
nava fu zguduită straşnic, instrumentele, vasele şi aparatele săriră din locul
lor, iar cei doi simţiră cum, schimbându-şi cursul, încep să zboare din ce în
ce mai repede. În sfârşit, se auzi un zgomot asurzitor şi nava, asolizând
destul de lin, rămase nemişcată, uşor aplecată, de parcă s-ar fi lovit cu
vârful de ceva neclintit. Se repeziră la geam, dar afară era o beznă neagră,
de-ţi băgai degetele-n ochi; din exterior răzbăteau până la ei nişte zgomote
ciudate, de parcă cineva necunoscut încerca cu o putere nemaipomenită să
pătrundă înăuntru. Abia acum începură să se întrebe dacă au chibzuit bine,
rămânând fără mijloace de apărare, dar era prea târziu să se văicărească, aşa
că hotărâră să deschidă singuri uşa ca să nu le fie stricată cu forţa.
Deschizătura fu îndată
astupată de un bot uriaş, atât de mare, încât posesorul său nu se putu strecura
şi el înăuntru. Era un bot nemaipomenit de urât, totul numai ochi de sus în jos
şi de la stânga la dreapta. Şi mai avea şi un nas ca un ferăstrău şi nişte
maxilare de oţel, ca nişte cârlige. Nu se mişca, ci sta bine înfipt în
deschizătură, plimbându-şi ochii, tâlhăreşte, în toate părţile. Fiecare grup de
ochi privea în altă parte a navei, cu o expresie de parcă voia să cântărească
dacă tot ceea ce vedea merită ceva şi cam cât. Chiar şi unul mult mai prost decât
constructorii noştri şi-ar fi putut da seama ce semnifică aceste priviri atât
de grăitoare.
— Ce vrei? – întrebă în
sfârşit Trurl, înfuriat de adulmecările astea neruşinate şi tăcute. Ce vrei,
bot nesuferit?! Eu sunt constructorul Trurl în persoană, iar acesta e prietenul
meu Clapauţius, la fel de renumit şi de vestit. Zburăm cu nava asta ca turişti,
aşa că te rugăm să-ţi iei imediat botul din uşă şi să ne scoţi din locul ăsta
necunoscut, plin, fără îndoială, de murdării, şi să ne conduci într-un vid curat
şi cumsecade. În caz contrar vom depune o plângere şi praful o să se aleagă de
tine, gunoi puturos, ai auzit?
Dar făptura nici nu se
clinti. Holbă doar ochii mai departe tot socotind parcă ceva.
— Ascultă, tu, căzătură
prăpădită – îi strigă Trurl, fără să mai ţină seamă de nimic, deşi Clapauţius
îl ghiontea să-l potolească – n-avem nici aur nici argint, nici altfel de
bogăţii, aşa că dă-ne drumul imediat. Şi, înainte de toate, ia-ţi botul ăla din
uşă, că e din cale-afară le nesuferit. Şi tu – i se adresă el lui Clapauţius –
nu mă mai înghionti atâta să mă potolesc, că am şi eu minte şi ştiu cum să
vorbesc.
— N-am nevoie – începu pe
neaşteptate botul, îndreptându-şi miile de ochi de foc spre Trurl – n-am nevoie
de aur, nici de argint, am însă pretenţia să-mi vorbeşti delicat, cu respect,
căci sunt un hoţ cu diplomă, cultivat şi, din fire, foarte nervos. Mulţi alţii,
mai acătării ca voi, au încăput pe mâna mea şi le-am arătat ce pot. Iar vouă,
când o să vă vină rândul, am să vă storc toată vlaga din oase, până la ultima
picătură. Mă numesc Gurilă şi fur numai lucruri de preţ, dar în mod ştiinţific
şi modern, adică culeg numai secrete scumpe, comori de ştiinţă, adevăruri
autentice şi, în genere, orice informaţie de valoare. Şi acum gata, daţi-mi ce
aveţi, că de nu, am să fluier! Număr până la cinci – un, doi, trei...
Numără până la cinci, şi,
cum nu căpătă nimic de la cei doi, începu să fluiere, de era cât pe ce să le
rupă urechile. Clapauţius înţelese că acel cuvânt "Diploy", despre
care localnicii vorbeau cu atâta spaimă, era tocmai diploma obţinută, se vede,
la vreo Academie a Fărădelegilor. Trurl se apucase cu mâinile de cap, căci
Gurilă avea un glas proporţional cu mărimea lui.
— Nu-ţi dăm nimic! – îi
strigă el, în timp ce Clapauţius se grăbi să aducă nişte vată. Şi ia-ţi botul
de-aici cât mai repede!
— Dacă-mi iau botul, cum îi
zici tu, atunci am să bag mâna – răspunse Gurilă. Şi am o mână ca un cleşte,
lungă de-un stânjen şi a dracului de grea! Atenţie!
Vata pe care o adusese
Clapauţius se dovedi, într-adevăr, inutilă, căci botul dispăru şi în locul lui
apăru o labă uriaşă de oţel, noduroasă, cu nişte gheare murdare, ca nişte
lopeţi, care începu să scormonească, spărgând tot ce întâlnea în cale, de se
cutremurau pereţii navei. Trurl şi Clapauţius fugiră din calea ei,
adăpostindu-se lângă rezerva de atomi. Şi acum se apropia vreo gheară, ei, de
sus, poc în ea cu un vătrai. Până la urmă hoţul cu diplomă se înfurie, băgă iar
capul pe uşă şi le spuse:
— Vă sfătuiesc să cădeţi la
învoială cu mine, că de nu, am să mă răfuiesc cu voi, aşa cum ştiu eu. Am să vă
arunc în fundul rezervorului meu, unde am să vă înăbuş cu gunoaie, să vă
stâlcesc cu pietre până când n-o să vă mai puteţi ridica şi o să vă mănânce
rugina. La mulţi le-am venit de hac; alegeţi ori una, ori alta!
Trurl nici nu voia să audă
de vreo învoială, dar Clapauţius, care era de altă părere, îl întrebă pe hoţul
cu diplomă ce dorea de fapt.
— Ei, aşa da, aşa-mi place
– spuse acesta. Eu adun comori de ştiinţă, căci asta e pasiunea vieţii mele,
rezultată din studiile mele superioare şi analiza practică a esenţei
lucrurilor, mai ales că pentru comori obişnuite, căutate de hoţii obişnuiţi, nu
îţi dă nimeni nimic pe aici. În schimb, ştiinţa potoleşte foamea de cunoştinţe.
Se ştie foarte bine că tot ceea ce există este informaţie, de aceea, de
veacuri, colecţionez informaţii, şi aşa voi face şi de acum încolo. Ce-i drept,
nu mă dau înapoi să iau şi ceva aur sau niscaiva nestemate, fiindcă sunt
frumoase, bucură ochiul şi le poţi atârna undeva să le admiri. Dar asta numai
aşa, dacă se iveşte vreo ocazie. Vă atrag atenţia că pentru adevăruri false
sunt în stare să vă bat măr. Tot aşa şi pentru pietrele false, căci sunt
rafinat şi doresc numai lucruri autentice!
— Şi mă rog, ce fel de informaţie preţioasă şi
autentică doreşti? – întrebă Clapauţius.
— De orice fel, numai să
fie adevărată – îi răspunse Gurilă. Orice poate să prindă bine în vreo
împrejurare a vieţii. Toate văgăunile şi ungherele mele sunt pline, dar mai
încape totuşi în ele încă pe atâta. Hai spuneţi ce ştiţi şi ce cunoaşteţi. Eu
am să notez tot. Dar repede!
— Bună treabă, n-am ce zice
– îi şopti Clapauţius lui Trurl la ureche. S-ar putea să ne ţină aici o
veşnicie până când o să ajungem să-i spunem tot ce ştim, pentru că ştiinţa şi
înţelepciunea noastră sunt fără margini!
— Aşteaptă – îi spuse Trurl
tot în şoaptă. O să cad eu la înţelegere cu el. Apoi se adresă cu voce tare lui
Gurilă: Ia ascultă, tu, hoţule cu diplomă! În ce priveşte aurul, noi avem
informaţii care merită tot aurul din lume, căci ştim care e reţeta de făcut aur
din atomi, să zicem, pentru început, din atomii de hidrogen, căci în Cosmos se
găseşte hidrogen cât nu cuprinzi cu gândul. Vrei reţeta asta, ţi-o dăm, şi pe
urmă ne dai drumul.
— Am o ladă întreagă cu
reţete din astea – le răspunse capul, holbând ochii mânios. Nu sunt bune de
nimic. Nu mă mai las înşelat de acum încolo. Reţeta trebuie întâi încercată.
— De ce nu? Se poate. Ai o
oală?
— N-am.
— Nu-i nimic, se poate şi
fără oală, numai să te grăbeşti – răspunse Trurl. Reţeta e simplă: iei atâţia
atomi de hidrogen cât cântăreşte un atom de aur, adică optzeci şi şapte; atomii
de hidrogen trebuie să-i cureţi mai întâi de electroni, apoi protonii trebuie
bine amestecaţi; frămânţi astfel un aluat nuclear, până ce ies la suprafaţă
mezonii, după care îi garniseşti de jur-împrejur cu electroni. Aşa capeţi aur
curat. Ia uită-te!
Trurl începu să culeagă
atomi, să-i cureţe de electroni, să amestece protoni, de nu i se mai vedeau
degetele de atâta sârguinţă. Frământă apoi un aluat protonic, îl garnisi la
urmă cu electroni şi aşa mereu până ce, în mai puţin de cinci minute, rămase în
mână cu un bulgăre de aur curat. I-l dădu lui Gurilă, acesta muşcă din el, dădu
din cap şi zise:
— Mda, e aur, n-am ce zice, dar eu nu pot să
mânuiesc atât de repede atomii. Sunt prea mare.
— Nu-i nimic, îţi dăm un
aparat de măsură! – îl zădărî Trurl. Gândeşte-te, în felul ăsta poţi să
transformi totul în aur, nu numai hidrogenul. Îţi dăm reţete şi pentru alţi
atomi; tot Cosmosul îl poţi face din aur, numai să te apuci de treabă!
— Dacă totul o să fie din
aur, atunci acesta îşi va pierde orice valoare – îi răspunse, practic, Gurilă.
Nu, n-am nevoie de reţeta voastră; adică ce-i drept, am notat-o, dar e prea
puţin! Am nevoie de comori de ştiinţă.
— Dar, pe toţi dracii, ce
mai vrei să ştii?
— Totul!
Trurl se uită la
Clapauţius, Clapauţius la Trurl, şi acesta din urmă zise:
— Dacă ai să juri pe ce ai
mai scump că o să ne dai drumul, atunci o să-ţi dăm informaţia tuturor
informaţiilor, adică o să-ţi construim cu mâinile noastre Demonul de Gradul al
Doilea, care este magic, termodinamic, neclasic şi static. Ăsta o să-ţi extragă
până şi dintr-un butoiaş vechi sau dintr-un simplu strănut informaţii despre
tot ce există, tot ce-a fost, ce poate fi şi ce va fi. Căci nu există vreun demon
peste acest Demon. El este de Gradul al Doilea, aşa că, dacă-l vrei, spune
repede!
Tâlharului cu diplomă nu
prea îi venea să creadă şi nu acceptă dintr-o dată condiţiile. Până la urmă
depuse jurământul, dar cu rezerva că mai întâi trebuie construit Demonul, iar
acesta să-şi dovedească puterea sa atot-informativă. Trurl se învoi.
— Atenţie, acum, gură mare!
– îi zise el. Ai pe undeva nişte aer? Fără aer Demonul nu poate acţiona.
— Am niţeluş, pare-mi-se –
îi răspunse Gurilă – dar nu e prea curat, e cam stătut...
— Nu face nimic, poate fi
chiar putred, n-are importanţă – îi răspunseră constructorii. Du-ne acolo unde
ţii aerul şi o să-ţi arătăm totul!
Gurilă le dădu drumul să
iasă din navă, trăgându-şi capul la o parte, apoi o porniră spre lăcaşul
monstrului. Picioarele sale era ca nişte turnuri, iar spinarea cât un munte. De
veacuri era nespălat şi neuns, aşa că scârţâia din toate încheieturile. În
sfârşit, au ajuns la nişte coridoare subterane. Pe drum erau răspândiţi tot
felul de saci putrezi, plini cu informaţii furate din toate părţile, rostuite
în pachete şi pacheţele, legate cu sforicele, iar cele mai importante şi mai
preţioase erau însemnate cu creion roşu. Pe peretele văgăunii atârna un catalog
uriaş, prins de stâncă cu un lanţ ros de rugină. Şi în catalog erau tot felul
de capitole, care toate începeau cu litera A. Trurl se uită în toate părţile,
dar nu se opri din drum. Doar ecoul răspundea surd paşilor săi. Şi el şi
Clapauţius strâmbară din nas, fiindcă deşi informaţiile erau autentice şi
preţioase, totuşi peste tot, unde întorceai privirea, numai văgăuni,
împuţiciuni şi gunoaie o droaie. Aer exista din belşug dar stătut de tot. Se
opriră şi Trurl zise:
— Bagă de seamă! Aerul e
făcut din atomi, şi atomii ăştia sar în toate părţile şi se lovesc unii de
alţii de miliarde de ori pe secundă în fiecare micromilimetru cubic. Tocmai în
asta constă gazul, fiindcă atomii se lovesc şi sar veşnic. Totuşi, deşi sar
orbeşte şi la întâmplare, pentru că în fiecare crăpăturică sunt miliarde de
miliarde de atomi, datorită numărului mare, din toate aceste sărituri şi
salturi se formează, între altele, configuraţii apreciabile, provocate de
simpla întâmplare... Ştii tu, oare, ce-i aceea configuraţie?
— Te rog să nu mă insulţi!
– îi răspunse Gurilă. Ştii doar că nu sunt un hoţ oarecare, necioplit, ci unul
subţire, cu diplomă şi de aceea foarte nervos.
— Bine. Aşadar, din aceste
sărituri ale atomilor se nasc configuraţii apreciabile, adică semnificative, ca
şi când, să zicem, ai trage orbeşte în perete, iar loviturile s-ar constitui
într-o literă oarecare. Ceea ce la scară mare este rar şi puţin probabil, în
gaz este general şi neîntrerupt, şi asta datorită acelor bilioane de izbituri
în fiecare sută de miime de secundă. Dar problema este următoarea: în fiecare
fărâmiţă de aer, din salturile şi săriturile atomilor, se formează adevăruri
importante şi maxime pline de înţelepciune. Dar totodată apar şi salturi şi
ciocniri fără niciun sens. Şi acestea din urmă sunt de mii de ori mai multe
decât celelalte. Deşi se ştia mai de mult că, uite, acum, sub nasul tău ca un
ferăstrău, în fiecare miligram de aer se nasc în frânturi de secundă fragmente
ale acelor poeme care vor fi scrise abia peste un milion de ani, precum şi tot
felul de adevăruri minunate şi dezlegări ale marilor taine ale Existenţei, nu
există un procedeu ca toată această informaţie s-o separi, cu atât mai mult cu
cât atomii, îndată ce se izbesc în capete şi se constituie într-un conţinut
oarecare, se şi despart şi, odată cu aceasta, dispare şi informaţia, poate
pentru totdeauna. Deci este negreşit nevoie să se creeze un Selector care să
aleagă numai ceea ce, în toată acesta alergătură a atomilor, are un sens. În
asta constă întreaga idee a Demonului de Gradul al Doilea. Acum ai înţeles,
prea luminate Gurilă? E vorba, ţine minte, ca Demonul să extragă din toată
dănţuiala asta a atomilor numai informaţia veritabilă, adică teoreme matematice
şi jurnale de modă, şi modele, şi cronici istorice, şi reţete de plăcintă, şi
procedee de cârpire şi de spălare a blindajelor de azbest, şi versuri, şi
sfaturi ştiinţifice, şi almanahuri, şi calendare, şi ştiri secrete despre ceea
ce s-a întâmplat cândva, şi tot ceea ce au scris şi scriu gazetele în tot
Cosmosul, şi cărţi de telefon, încă netipărite...
— Ajunge! Destul! – strigă
Gurilă. Termină odată! Ce folos că atomii se unesc în felul acesta, de vreme ce
îndată se şi despart? Apoi nu cred să se poată alege adevărurile preţioase din
toată această tevatură şi aiureală a atomilor dănţuitori prin aer, care n-are
niciun sens şi nu foloseşte nimănui.
— A, deci eşti cu adevărat
mai puţin prost decât credeam – zise Trurl. Într-adevăr greutatea cea mare e să
pui în practică această selecţie. Şi eu n-am deloc intenţia să te conving în
mod teoretic de posibilitatea acestei selecţii, dar, ca să-mi ţin făgăduiala,
chiar aici, în faţa ta, am să construiesc Demonul de Gradul al Doilea, ca să
vezi cu ochii tăi splendida perfecţiune a acestui Atotinformator! Tu trebuie
doar să-mi faci rost de o cutie. Poate să nu fie mare, dar neapărat închisă
ermetic. O să facem în ea o găurică mică cu un vârf de ac şi o să aşezăm
Demonul deasupra ei. Şi stând acolo călare, Demonul va slobozi din cutie numai
informaţia având un oarecare înţeles, nimic altceva. Cum se va forma o
grămăjoară de atomi, care din întâmplare o să însemne ceva, atunci Demonul o
s-o înhaţe numaidecât şi înţelesul acela îl va înscrie, cu un stilou special de
briliant, pe o panglică de hârtie. Va trebui să pregăteşti multă, căci va lucra
zi şi noapte, fără răgaz. Mai degrabă oboseşte Cosmosul decât el... De o sută
de miliarde de ori pe secundă lucrează Demonul de Gradul al Doilea. Ai să vezi
singur.
Acestea fiind zise, Trurl
se întoarse la navă să fabrice Demonul. În vremea asta Gurilă îl întrebă pe
Clapauţius:
— Dar cum arată Demonul de
Gradul Întâi?
— O, acesta e mai puţin
interesant. E un simplu demon termodinamic, care ştie numai atât, să dea drumul
prin orificiu la atomi rapizi, iar pe cei lenţi să-i oprească. În felul acesta
se naşte un perpetuum mobile termodinamic. Dar asta n-are nimic comun cu
informaţia, aşa că pregăteşte mai bine un vas cu orificiu, fiindcă acuşi se va
întoarce Trurl!
Hoţul cu diplomă se duse
într-o pivniţă, cotrobăi printre tinichele, înotând prin tot felul de fiare
ruginite, până ce scoase, de nu se ştie unde, un butoiaş de fier, vechi şi gol.
Făcu în el o gaură mică şi se întoarse. Tocmai atunci apăru şi Trurl cu Demonul
în mână.
Butoiaşul era plin de aer
stătut, aşa că trebuia să-ţi astupi nasul când te apropiai de orificiu. Dar
pentru Demon asta n-avea nicio importanţă. Trurl aşeză făptura mică deasupra
orificiului, călare pe butoiaş, montă deasupra o bobină cu bandă de hârtie,
banda o trecu apoi pe sub un stilou şi acesta începu grăbit să salte, să
vibreze, ca într-un oficiu telegrafic, însă de un milion de ori mai repede.
Micul stilou cu briliant tremura şi vibra întruna; iar panglica cu informaţii
curgea mereu, acoperită de litere scrise, încolăcindu-se pe podeaua neagră şi
murdară a pivniţei.
Tâlharul Gurilă, aflat
lângă butoiaş, îşi apropie panglica de hârtie de cei o sută de ochi ai săi şi
începu să citească ceea ce alegea Demonul, ca sită de informaţii ce era, din
salturile şi săriturile neîntrerupte ale atomilor. Şi informaţiile acelea îl
copleşiră atât de mult, încât nici nu observă că amândoi constructorii o
şterseră din pivniţă, se întoarseră la navă şi, trăgând zdravăn de ea o dată,
de două ori, de trei ori, o scoaseră, până la urmă, din groapa în care o
prăvălise tâlharul, intrară înăuntru şi o zbughiră cât putură de repede. Ştiau
că, deşi Demonul lor acţionează, rezultatele acestei acţiuni pot să-l
înzestreze pe Gurilă cu o bogăţie de informaţii mult mai mare decât cea dorită.
În timpul acesta tâlharul stătea sprijinit de butoiaş şi citea ceea ce aşternea
pe hârtie stiloul cu cap de briliant al Demonului; tot ce acesta afla de la
atomii săltăreţi: cum se încolăcesc miriapozii arlebardini, că fiica regelui
Petriţius al Labaudiei se numea Garbunda, ce mânca la dejun Frederic al II-lea,
regele feţelor-palide, înainte de a declara război gvendolinilor, câte straturi
de electroni ar avea atomul de terminolium, dacă un asemenea element ar fi
posibil, care sunt dimensiunile orificiului posterior al păsăricii numită
curcucel, pe care marlaii vabenţi obişnuiesc s-o picteze pe răzamforele lor,
despre cele trei gusturi poliparfumate ale nămolului oceanic din Apachioria
Străsparenta, despre floricica Lubuducu care, orbită de lumina zilei, doboară
pe vânătorii strămalfanzi cu dosul frunzelor, cum se scoate modelul de
furnizare a unghiului bazei poligonului numit icosaedru, cine a fost
giuvaergiul lui Fafuţius, măcelarul-stângaci al buvanţilor, câte reviste
filatelice vor apărea în anul şaptezeci de mii în Morconauţia, unde se găseşte
trupul Cibriciei Călcâi-Superb, pe care a străpuns-o cu un cui un oarecare
Malconder în stare de beţie, prin ce se deosebeşte Nătânga de Motânga, cine are
cea mai mică plivitoare lunguiaţă din Cosmos, de ce puricii cu gura la coadă nu
vor să mănânce muşchi, în ce constă jocul numit Balansoarul Posterior Contras,
precum şi câte grăuncioare de codiţa leului erau în grămăjoara pe care
Abrucvian Multipolus a lovit-o cu piciorul când a alunecat la kilometrul opt de
pe şoseaua Albaterrei, în Valea Fulmanţilor Răcunţi. Mai că îl apucară toţi
dracii, căci începuse să-şi dea seama că toate aceste informaţii, profund
adevărate şi absolut pline de înţeles nu-i sunt defel necesare, fiindcă toate
la un loc formau un talmeş-balmeş, de care te durea capul şi îţi tremurau
picioarele. Iar Demonul de Gradul al Doilea acţiona cu o viteză de trei sute de
milioane de informaţii pe secundă, iar banda de hârtie se răsucea acum pe
distanţe de zeci de mile, înecându-l treptat pe tâlharul cu diplomă,
înfăşurându-l ca un păienjeniş alb, iar stiloul cu briliant în vârf tremura ca
nebun, de i se părea tâlharului că acuşi o să afle lucruri nemaiauzite, din
acelea care-ţi deschid ochii asupra Esenţei Existenţei, aşa că citea absolut
tot ce ieşea de sub peniţă: despre cântecele bahice ale quaidonoşilor, măsura
papucilor cu pompoane pe continentul lui Gondvan, grosimea părului care creşte
pe fruntea de aramă a streptococului ciutural, lăţimea moalelor capului la
puradeii găsiţi, litania exorciştilor hărmanţi pentru trezirea cuviosului
Cepilă Groşipilă, cele şase moduri de preparare a supei de griş, cea mai bună
otravă pentru mătuşi, felurile de gâdilături greţoase, numele cetăţenilor din
Balivernia Cimilică, începând cu litera M, descrierea gustului berii stricate
de ciuperci...
Aproape că i se făcu negru
înaintea ochilor. Trase şi o înjurătură zdravănă, căci se săturase de-a binelea,
dar Informaţia îl înfăşurase de-acum cu mii de mile de benzi de hârtie, încât
nu se mai putea mişca şi era nevoit să citească mai departe. Aşa află cum ar fi
scris Kipling începutul celei de a doua "Cărţi a Junglei", dacă
atunci l-ar fi durut burta, la ce se gândeşte balena tristă din cauza
burlăciei, despre modul de a face curte la muştele de hoituri, cum se poate
cârpi un sac vechi, ce-i aia o streblă, de ce se spune cizmar şi croitor şi nu
cizmător şi croiar, şi, de asemenea, câte vânătăi poţi avea în acelaşi timp.
Apoi veni la rând a doua serie de deosebiri între gogoşi şi braşoave: că
primele sunt chele, iar celelalte au păr, şi mai departe: care sunt rimele
cuvântului "verzişoară", cu ce cuvinte l-a jignit Papa Ulm din
Pendera pe Antipapa Mulm, cine posedă muzicuţa în formă de pieptene. Disperat,
încercă să iasă de sub muntele de hârtie, dar îl lăsaseră puterile. Împingea de
benzi, le arunca, le rupea, dar avea mult prea mulţi ochi ca măcar pe dinaintea
câtorva să nu treacă noi informaţii. Aşa că fu nevoit să afle care sunt
atribuţiile paznicilor de case în Indorania şi de ce Nadoiedrii din Flutorsia
spun mereu că i-a tras curentul. Închise ochii şi rămase nemişcat, înăbuşit de
lavina de informaţii, iar Demonul îl înfăşură mai departe cu bandaje de hârtie,
pedepsindu-l aspru pe tâlharul Gurilă, cel cu diplomă, pentru" nemăsurata
lui lăcomie de ştiinţă de orice fel.
Şi până astăzi stă tâlharul
acela pe gunoaie, acoperit de munţi de hârtie, iar în întunericul pivniţei, ca
cea mai curată scânteie, tremură şi vibrează micul stilou cu cap de briliant,
notând tot ceea ce Demonul de Gradul al Doilea reuşeşte să extragă din
dansurile atomilor aerului, prin orificiul vechiului butoiaş. Înăbuşit de
potopul de informaţii, nefericitul Gurilă află tot felul de fleacuri despre
caracoane, pompoane şi despre propria-i aventură, pe care am povestit-o, căci
şi ea se găseşte undeva, la un kilometru oarecare al benzii de hârtie, ca şi
alte istorii sau preziceri ale viitorului atâtor creaturi până la stingerea
Sorilor. Constructorii l-au pedepsit crunt pentru fapta lui tâlhărească. Şi nu
are nicio scăpare. Poate doar dacă s-o termina panglica de hârtie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu