Imparatia oglinzilor strambe (15)

În care Olga îl eliberează pe Neteirp şi-l învinge pe Rutluv 

    Caii goneau atît de repede, încît fetiţelor li se părea une­ori că nu se află într-o caleaşcă obişnuită care merge pe pămînt, ci într-una care zboară prin văzduh. Prăpăstii înspăimîntătoare şi stînci povîrnite străjuiau drumul care şerpuia prin munţi şi care, pornind în spirală, se ridica tot mai sus, şi mai sus. Un vînt năprasnic şuiera şi le izbea pe fetiţe drept în faţă.

—   Numai să nu întîrziem, Aglo!

—   Da, Olga, să nu întîrziem!

—   Mai iute, mai iute, unchiule Bor!

     Olga întoarse capul şi văzu departe, în urmă, silueta mi­nusculă a unui călăreţ. Mantia călăreţului fîlfîia în vînt ca un steag negru de piraţi.

—  Unchiule Bor ! strigă Olga. Rutluv e pe urmele noastre!

Bor opri caii şi sări de pe capră. Fetiţele îl priviră ne­dumerite.

Pe un versant acoperit de verdeaţă păştea o turmă de oi. Un cioban bătrîn, îmbrăcat în alb, stătea nemişcat ca o statuie la marginea unei prăpăstii, sprijinindu-se în bîtâ. Vîntul îi flu­tura pletele lungi şi cărunte.

Bor se apropie repede de cioban şi-i spuse ceva la ureche, arâtîndu-i în jos, spre călăreţul negru. Bătrînul dădu din cap.

Olga văzu cum bătrînul şi Bor începură să rostogolească în jos o piatră după alta. La început încet, apoi din ce în ce mai repede, pietrele se duceau de vale, smulgînd din loc şi tîrînd după ele alte pietre. Curînd, fetiţele auziră vuietul unei avalanşe, şi nori de praf se ridicară deasupra panglicii înguste a drumului.

Bor se apropie de cele două fetiţe şi clipi şiret din ochi:

—   Dacă pietricelele astea n-or să-i vină de hac lui Rutluv, cel puţin o să-l facă să-ntîrzie, nu glumă!

...Plantaţiile de orez care semănau cu o oglindă, munţii cu prăpăstii şi stînci, podgoriile împărăteşti, toate rămaseră un­deva departe, în urmă. Oraşul cu turnuri şi cupole strălucitoare se apropia cu fiece clipă. Încă de departe, fetiţele zăriră con­turul întunecat al Turnului morţii, care se pierdea printre nori. Şi Olgăi i se păru dintr-o dată că sinistra umbră a acestui turn se aşterne de-a lungul şi de-a latul întregii ţări...

—   Mai iute, mai iute, unchiule Bor!

—   Gata! Intrăm în oraş, prieteni!

Iată, în sfîrşit, şi Turnul morţii. Bor smuci de hăţuri şi caii se opriră ca ţintuiţi locului. Erau numai spume şi sforăiau nervoşi. Olga şi Aglo săriră iute din caleaşcă.

Un străjer le opri la intrare.

—   Cer iertare înălţimilor voastre, dar domnul ministru Rutluv ne-a poruncit să interzicem intrarea pajilor în Turnul morţii.

—  Ce vorbeşti, prietene! zise Bor, bătîndu-l amical pe umăr. Nu vezi că înălţimile lor au venit să-l execute pe micul muncitor? Priveşte: au cheia lanţurilor!

Străjerul ridică din umeri şi răspunse supus:

—    Ei, dacă-i aşa, poftiţi!

Cu sufletul la gură, fetiţele fugiră în sus pe scări.

—    Numai să nu întîrziem, Aglo!

—    Da, Olga, să nu întîrziem!

Din nou în întuneric zburau liliecii bătînd din aripi, din nou răsuna geamătul bufniţei... Cînd se vor termina oare trep­tele acestea fără număr?

Palide, simţind că inima e gata să le sară din piept, fetiţele năvăliră pe suprafaţa plată a acoperişului:

—   Iată-ne, Neteirp!

—   Bună ziua, Neteirp!

—   Bună ziua... — răspunse bucuros băiatul. V-am aşteptat atît de mult... Eram sigur că veţi veni!

De data asta, Neteirp arăta mult mai bine. Ochii îi strălu­ceau de bucurie. Olga se aplecă deasupra lui. Lacătul ţăcăni, lanţurile căzură...

  —  Eşti liber, Neteirp! Ridică-te!

Fetiţele îl ajutară să se scoale în picioare. Era totuşi foarte slăbit. Olga îşi scoase în grabă costumul de paj şi rămase în uniforma ei de şcoală, cu cravata roşie la gît.

—   Îmbracă mai repede costumul, Neteirp!

Aglo îşi privi înspăimîntată prietena.

—   Şi tu, Olga?

—   M-am gîndit eu la toate, Aglo... Aşa e bine! Străjerul va crede că sunt eu, nu Neteirp.

—   Şi tu?

—   Mă descurc eu, Aglo! Sînt sănătoasă şi puternică. Pot fugi foarte repede... N-ai grijă de mine.

—   Olga, dar...

—   Mai iute, Aglo! Nu putem pierde nicio clipă!

Aglo şi Neteirp plecară. Olga auzea treptat-treptat cum paşii lor răsună tot mai departe, şi mai departe. Se aşeză pe suprafaţa plată a acoperişului şi căzu pe gînduri. Ce-i rămînea de făcut? Fără îndoială să se întoarcă acasă! Chiar astăzi! Numai să se strecoare cumva din turnul acesta îngrozitor. Se întinse pe burtă şi se tîrî spre marginea acoperişului. Jos, de­parte de tot, se zărea o caleaşcă de mărimea unui degetar şi nişte cai tot atît de mici. Prin urmare, Aglo şi Neteirp n-au ieşit încă din turn. Cîtă vreme le trebuie ca să coboare? In sfîrşit, iată-i! Se apropie amîndoi de caleaşcă. Străjerul îi ajută să se urce. Iată, caii pornesc şi caleaşca zboară spre oraş...

Olga oftă uşurată. Acum putea să coboare din turn. Fugea în jos, sărind cîte o treaptă, ba chiar două. Dar cînd dispăru lumina ce pătrundea prin acoperiş şi se făcu întuneric, fetiţa încetini pasul. Cîţiva lilieci o atinseră cu aripile, însă ea nu-i băgă în seamă.

Trepte, trepte, trepte! Şi dintr-odată Olga se opri în loc. Cineva îi venea în întâmpinare.

—    Cine-i acolo? strigă ea.

Omul nu răspunse. Fetiţa auzea doar respiraţia lui între­tăiată. Inspăimîntată, se dădu înapoi, urcînd treaptă cu treaptă. Iar cînd ajunse în raza luminii ce pătrundea prin acoperiş, Olga văzu o mantie neagră şi, disperată, îşi acoperii ochii cu palmele. Dar odată cu deznădejdea care o cuprinsese, simţi cum prin toată făptura ei se revarsă şi o ură nemărginită faţă de omul acesta respingător. „Nu — îşi zise ea, strîngînd din dinţi — nu mi-e teamă de el!“

Urmărind-o pe Olga, Rutluv ieşi pe acoperiş şi se opri în­cremenit, văzînd lanţurile care, azvîrlite pe bolovani, zăceau ca nişte şerpi morţi.

—    Fetişcano, rosti foarte încet Rutluv. Va să zică tu l-ai eliberat pe muncitor?

Olga tăcea. Rutluv făcu un pas, apoi încă unul, înaintând spre ea şi tremurînd de mînie:

—   Ai să te rostogoleşti îndată jos, fetişcano! Sub privirile mele, ai să te-arunci de aici! Ei? De ce nu-ţi pleci ochii, fe­tişcano?

Olga se cutremură, dar nu-şi plecă ochii ei senini şi albaştri în faţa lui Rutluv. Dimpotrivă, îi ţinea larg deschişi şi, fără să clipească, privea ţintă în ochii sfredelitori ai omului-vultur.

—    Nu! N-am să-mi plec ochii în faţa ta, Vultur bleste­mat! strigă ea deodată. Nu mă tem de tine, fiindcă te dispre­ţuiesc! Ştiu că minciuna nu va ucide niciodată adevărul! Şi adevărul e de partea mea!

Fetiţa şi omul-vultur, stînd faţă în faţă, încremeniră înfruntîndu-se cu privirile. Era o luptă tăcută, pe viaţă şi pe moarte. Şi iată că în ochii negri ai lui Rutluv licări groaza. Faţa i se crispă. Îşi trase capul între umeri şi începu să se re­tragă. Şi pe măsură ce Rutluv se împuţina parcă la trup, Olga devenea tot mai semeaţă şi mai impunătoare, simţind cum pune stăpînire pe ea bucuria biruinţei. I se părea că din ochii ei ţîşnesc fulgere şi că fulgerele acestea îl străpung şi-l doboară pe Rutluv. O strîmbătură respingătoare urîţi şi mai vîrtos chipul primului ministru, care se tîra mereu îndărăt, tot mai departe, spre marginea acoperişului, şi, în sfîrşit, nemaiputînd îndura, lăsă ochii în jos şi-i acoperi cu palma.

—     Aha, închizi ochii! strigă triumfătoare Olga. Te temi de adevăr, Vultur blestemat!

—  Cine eşti? întrebă gîfîind Rutluv. N-am văzut niciodată asemenea ochi... Şi de ce mă înspăimîntă cravata asta roşie? De unde ai venit, fetişcano? O, ce ochi luminoşi... Mi-e teamă! Nu te uita, nu te uita la mine! Mă sufoc! N-am aer! Nu te uita-a...

Rutluv mai făcu un pas îndărăt. A fost ultimul său pas: se rostogoli din Turnul morţii şi se sparse în mii de cioburi de cristal.

Cap14  Cap16