Mici intamplari cu animale (188)

Jocul cerbilor

Ţin de ritualul frământărilor din epoca împerecherii luptele dintre cerbii voinici. De departe auzi cum se pocnesc în coarne, iar dacă reuşeşti să te apropii şi să-i vezi, ai parte de un specta­col care te răpeşte în agitaţie mai mult decît cea mai aprigă luptă a campionilor de box sau de trîntă. Acesta nu e sport în care se dobîndeşte o cunună de lauri simbolică după judecata unui arbitru; la sfîrşitul încordării adversarii nu-şi întind mîini de prietenie. In luptele taurilor de cerb clocoteşte mînie dîrză, nu se cunosc lovituri reglementare şi nereglementare, biruinţa şi înfrîngerea sunt depline, de multe ori înroşite de sînge, uneori cernite de moarte.

Mai sunt însă şi altfel de lupte între cerbi. Bătrînii ursuzi le dispreţuiesc şi nu se angajează în ele; sunt mai adeseori jocuri prieteneşti ale cerbulenilor de trei-patru ani, cărora le place încă să umble cu cîrdul. Spectatorului neobservat adeseori i se luminează fata în zîmbet văzînd reuşita mimare a mîniei, încleştările de coarne dozate prudent, învîrtejirile, încordările, isteţimile care se termină foarte paşnic, ca între tovarăşi buni: protagoniştii îşi coboară alături boturile în iarbă sau chiar se mîngîie, lingîndu-se unul pe celălalt pe bot, pe ochi, aşa cum am văzut odată. Armele în aceste turnire sunt tot coarnele. Pe la sfîrşitul iernii coarnele însă cad, cele noi, care încep să mijească, sunt moi, dureroase la atingere. Dar rămîne între prieteni îndemnul de a mai învrîsta cu cîte o diversiune veselă nevoile şi grijile obişnuite ale vieţii. Jocurile „de-a lupta" continuă, însă au acum cu totul altă înfăţişare.

Bătrînul paznic de la Joseni, din Munţii Gheorghenilor, mi-a propus într-o după-masă de primăvară timpurie să mergem la ceea ce a numit el „circul cerbilor". Mai fusese de cîteva ori

în zilele trecute şi mare minune ar fi dacă nu s-ar da şi azi reprezentaţie. Arena „circului" era o poiană largă,  care se deschidea ca un iezer verde şi vesel în încruntarea pădurii mohorîte de brad. Bilet de intrare nu ni s-a cerut, cînd după vreo două ceasuri de călcat am ajuns în loja paznicului, aşe­zată frumos la rădăcina a doi molizi îngemănaţi, în faţă cu balustrada cîtorva brăduştei.

Ca şi cînd artiştii ne-ar fi aşteptat pe noi înainte de a ieşi în arenă, abia ne-am luat locurile şi au apărut de după culisele marginii de pădure de dincolo. Au venit toţi, şi erau multişori. Nu erau prea durdulii după stagiunea de iarnă săracă în hrană, şi nici hainele de pe ei nu erau arătoase. Cojoacele se învechiseră şi începuseră să lepede zdrenţe, îmbrăcămintea de vară, roşcată şi lucie, era încă ascunsă lîngă piele. Cei vreo cinci cerbi tineri erau şuţi: abia li se ridicau deasupra frunţii, ca nişte măciulii cît pumnul, temeliile podoabelor din viitor. Totuşi ciute, tăurenci, viţei din anul trecut, încîntau ca totdeauna prin armonia liniei trupurilor, prin acea îmbinare a aspectului de forţă şi de delicateţe pe care la nicio altă sălbăticiune nu o întîlnim ca la neamul lor, apoi prin supleţea şi eleganţa mişcări­lor. Şi slăbiţi, ponosiţi la îmbrăcăminte cum ar fi fost, erau cerbii noştri, alintaţii noştri. Ne-am bucurat de ei şi am privit cu interes şi cu drag acel crîmpei de viaţă pe care ne-a fost dat să-l vedem acum.

Intîi s-a arătat o ciută, bătrîna cîrdului. Abia şi-a scos de după brăduii din margine capul ridicat înalt pe gîtul subţire şi sec. A întrebat boarea prinzîndu-i fuiorul în nările lărgite, şi-a îndreptat pîlniile urechilor mari în toate părţile, a cercetat de jur împrejur cu ochii ei catifelaţi şi a găsit toate aşa cum voia să le găsească. Noroc că vîntuleţul abia simţit ne adia în faţă; altfel, de la distanţa aceasta de vreo două sute de paşi nu rămî­neam nedescoperiţi. Bătrîna a iscodit în felul acesta cîteva minute, apoi a păşit în lărgime şi şi-a coborît în iarbă botul lung. Acesta a fost destul semn ca să-l înţeleagă ceata, şi de­odată au ieşit cu toţii, fără grijă. Au venit la păşunea lor bună, doar de astă-dimineaţă puţin au putut ciupi din verdeaţa săracă încolţită în răcoarea pădurii. Indată s-au răspîndit, rupînd harnic ceea ce le plăcea mai mult din iarba măruntă a poienii. Din cînd în cînd ciuta cea iscusită şi cu răspundere controla împrejurimile; odată a rămas cu ochii aţintiţi îndelungat spre as­cunzătoarea noastră, fiindcă o gaiţă a trecut pe sus şi ne-a cîrîit. Ne-a venit în ajutor un sturz gulerat, care sălta pe jos la cîţiva paşi de noi, şi celălalt care îşi cînta versul de seară în crucea unui brăduştean din apropiere. S-ar fi speriat sturzii dacă ar fi fost primejdie; şi s-a liniştit şi ciuta.

Să nu fi fost martori decît ai acestei scene — pîlc de cerbi păscînd fără gînd sub paza clăpăugei conducătoare — şi încă ne-ar fi fost răsplătite şi drumul şi vremea.

După un ceas bun, paznicul mă atinge cu cotul şi îmi arată din cap spre stînga. S-au desprins din ceată doi tauri, au păşit alături, chiar apropiindu-se puţin de alesul nostru. Erau amîn­doi deopotrivă, crescuţi deplin. Cum nu aveau coarne, tinere­ţea le-o trădau doar trupurile mai zvelte, gîturile mai puţin încomate şi mai subţiri, liniile capetelor mai moi. Unul dintre ei s-a oprit pe loc, celălalt a făcut deodată un salt, a alergat înţepat făcînd o jumătate de ocol, s-a răsucit şi iată-i faţă în faţă. Se privesc încordat ca doi duşmani, îşi rotesc ochii, scurmă pămîntul cu copitele; dacă am fi mai aproape cred că i-am auzi cum scrîşnesc din măsele, asa doar le vedem cum şi le freacă lateral. Numai mugetul de provocare mai lipseşte din ceremonialul primei faze a bătăliilor din epoca împerecherii. Fac cîţiva paşi, apoi se năpustesc frunte înspre frunte. Cînd să se atingă, frînează amîndoi cu picioarele înfipte înainte: atin­gerea coarnelor încă moi le-ar fi dureroasă. In loc să se izbească, se ridică în picioarele dinapoi, înalţi, cu capetele răsturnate spre spate şi încep să... boxeze. Clămpănesc, bat aerul cu picioarele din faţă, se feresc, se ating. Unul îşi pierde echilibrul, cade în toate patru picioarele, se răsuceşte, fuge, se dă bătut în această repriză. Dar e numai runda primă, şi iată-i iarăşi, ocolindu-se pe departe, provocîndu-se cu gesturi de mînie. Uite-i din nou prăbuşindu-se unul împotriva celuilalt, ferindu-şi capetele şi măciuliile coarnelor încă abia de o şchioapă. Un minut, două, trei, se pot ţine aşa ridicaţi, se lovesc tare şi nu prea cu picioa­rele — nu ştiu dacă şi de data aceasta a rămas biruitor acelaşi — se desprind, se aleargă, se opresc la o încercare nouă. Joc de-a lupta, cu armele pe care le mai au, cu şiretlicuri, cu lovituri dozate aşa încît să nu fie nici slăbănoage, dar nici prea du­reroase.

Şi iarăşi m-a atins cu cotul paznicul de lîngă mine şi mi-a şoptit că acum urmează ceea ce e mai frumos. (Parcă el, pazni­cul, regiza reprezentaţia şi prezenta publicului numerele!)

Au încetat să mai pască şi ceilalţi doi cerbi ai pîlcului, au privit o clipă pe luptători, apoi au intrat şi ei în joc. Acum patru se alungau în întinsul poienii, se roteau şi făceau figurile începutului de luptă. S-au avîntat toţi patru şi au ajuns aproape deolaltă, în cerc, s-au ridicat toţi patru în picioarele dinapoi şi a început întrecerea. Parcă nici nu mai voiau să se lovească, deşi băteau neîncetat din picioare; părea că este o emulaţie, care dintre ei va putea sta mai mult înălţat în două picioare. Avea dreptate paznicul: „ca la circ". A scăpătat unul, s-au lăsat pe rînd şi ceilalţi, şi a început o altă alergare cît era poiana de mare, şi apoi o altă întîlnire.

Au obosit, s-au plictisit de joc, poate le-a venit în minte iarba. Au revenit la pîlc şi au început să pască.

Cu încetul, seara a coborît cortina între noi şi scenă. Ne-am retras încetişor şi am luat drumul cabanei.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor