Mici intamplari cu animale (190)

Prepeliţa „pestriţă" e migratoare şi poligamă; sora ei mai mare, potîrnichea, e credincioasă ţării, înfruntă la noi greutăţile iernii şi e monogamă. Perechile de potîrnichi se formează în pragul primăverii, căsnicia durează pînă toamna. Atunci puii sunt crescuţi, îndatoririle părinţilor încetează — se formează pîlcurile de care se bucură vînătorii. Contract de căsăto­rie pe termen scurt, dar care-i leagă strîns pe cei doi soţi, ce adeseori dau dovadă de un ataşament mişcător.

Un vînător cam începător din Cluj a ieşit la pază de sitari într-o înserare de la începutul lui aprilie. Au trecut cîţiva sitari pe deasupra părului pădurii — nu ştiu dacă vînătorul a coborît vreunul din zborul lui de buhă — apoi s-a sfîrşit scurta jumă­tate de oră a jocului de dragoste. Drumul spre casă îi trecea printr-o tăietură veche, în care lăstărişul se trudea să refacă pădurea mîndră de odinioară. Fără veste, din apropiere se ridică două păsări mărişoare. Inserare, surpriză, lipsă de experienţă, gîndul la vînatul care îl interesa — a crezut că-s sitari şi a aruncat un foc grăbit. Abia atunci şi-a dat seama că erau potîr­nichi: o pereche. Păsările au dispărut în desime, vînătorul a crezut că a tras alături şi de data aceasta s-a bucurat de neîndemînarea sa.

A doua seară din nou la sitari şi în aceeaşi pădure din apro­pierea oraşului. Pe cînd înainta pe drumeagul de pădure unde se întîmplaseră cele de ieri, deodată i se ridică tocmai de lîngă picioare o potîrniche, una singură. Cînd a cotit pasărea în zbo­rul ei repezit, i s-a văzut potcoava ruginie de pe piept: era cocoşel. Vînătorul aştepta să salte în aripi şi găinuşa, apoi a căutat pe jos. O găseşte pitulată sub o tufă, de unde zburase cocoşelul. Era bolnavă, abia s-a putut feri cîţiva paşi şi vînăto­rul a putut-o prinde uşor. Avea o aripă frîntă; alicele probabil că au atins-o şi în altă parte. Fără îndoială era potîrnichea de ieri. Reproşuri tardive şi sterpe! A aşezat pasărea în locul de unde o ridicase; năcăjită s-a tras încet în desime, pe picioare nesigure.

A treia seară vînătorul a venit iarăşi şi a cercetat amănunţit împrejurimile. Nu se vedeau pene pe jos şi, căutînd iluzia unei mîngîieri, vînătorul s-a bucurat că potîrnichea rănită n-a căzut victimă vulpii. Poate a prins putere, poate se vindecă.

Intîmplarea mi se pare tristă şi duioasă. Cocoşelul rămas teafăr după spaima mare şi-a căutat soţia. A găsit-o bolnavă, nu putea să zboare, nu putea să se îndepărteze de locul primej­diei. A rămas lîngă ea credincios.

Incă o întîmplare cu un cocoşel de potîrniche. Aceasta mai veselă, povestită de un prieten.

Insoţit de un pădurar, trecea pe marginea unei poieni în care era holdă de ovăz. Mergeau încet, agale, povestind, ca oamenii fără grabă. Deodată văd o mişcare în marginea ovăzu­lui şi iată o familie de potîrnichi care se grăbea să dispară în scutul holdei. Cei doi părinţi, cu o puzderie de pui abia ieşiţi din ou. Numai o clipă au'văzut-o, apoi mişcarea firelor de ovăz din calea grăbită a familiei. Dar îndată a ieşit din ovăz cocoşelul, singur, viteaz. Şi i-a... atacat pe cei doi oameni uimiţi. Nu încerca tactica veche şi obişnuită de a se preface beteag şi a atrage asupra lui toată atenţia „duşmanilor". Era bătăios, voia să sperie, voia să alunge! Făcea cum ştia el să facă mai urît si mai înspăimîntător. Se umfla în pene, se repezea ca o cloşcă furioasă, se răsucea pe loc, iar se repezea spre oameni şi îi ameninţa din glas „ţirrrrrit—tirrrrrit". Era nespus de cara­ghios cum se străduia să apară fioros şi să pună pe fugă cogeamite oamenii. „Duşmanii" s-au ferit... speriaţi - au lăsat terenul cocoşelului victorios, păstrînd micului erou tot respectul.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor