O poveste marca Stefan Zweig (2)

Leporella(2)

Baronul, autor inconştient al curioasei prefaceri a acestei femei înrobite lui, era cel din urmă care să-şi dea seama, căci cine se întoarce vreodată după umbra sa? O simţi furişându-se, credincioasă şi mută, pe urmele paşilor tăi, uneori depăşindu-te grăbită, ca vreo dorinţă inconştientă, dar cât de rar îţi dai osteneala să-i observi formele caricaturale şi să recunoşti în acea schimonosire propriul tău eu! Baronul nu băga de seamă la Crescenz — nimic altceva decât că era totdeauna însufleţită de zelul de a-l servi, că era cu totul discretă, devotată până la abnegaţie — un adevărat om de încredere. Şi tocmai muţenia ei, păstrarea distanţei de la sine înţeleasă în toate situaţiile delicate, avea asupra lui un efect binefăcător; uneori, îi dăruia în treacăt mângâierea câtorva cuvinte prietenoase, aşa cum mângâi un câine; ici-colo chiar glumea cu dânsa, o trăgea părinteşte de ureche, îi dădea o bancnotă sau un bilet de teatru; pentru el, nimicuri pe care le scotea, fără să se gândească, din buzunarul vestei — pentru ea însă, relicve pe care le păstra cu evlavie în caseta ei de lemn.

    Cu timpul, baronul se deprinse să gândească cu voce tare în faţa ei, ba să-i dea în grijă. Misiuni complicate şi, cu cât semnele încrederii lui erau mai înalte, cu atât şi ea îşi încorda puterile spre tot mai multă recunoştinţă, spre tot mai multă străduinţă. Un instinct straniu de scotocire, de căutare, de adulmecare se ivi la Crescenz, cu scopul ba de a-i urmări vânătoreşte dorinţele, ba de a le-o lua uneori înainte; toată viaţa ei, toate năzuinţele şi toată voinţa ei păreau să fi trecut din propriul ei trup într-al lui, vedea orice cu ochii lui, asculta cu simţurile lui, se încânta de toate plăcerile şi cuceririle lui, mulţumită unui entuziasm aproape vicios. De câte ori o altă femeie trecea pragul, Crescenz radia; era decepţionată şi, jignită în aşteptările ei, când baronul se întorcea seara fără vreo însoţitoare tandră; raţiunea ei, odinioară atât de adormită, lucra acum tot atât de sprinten şi impetuos precum înainte îi lucraseră doar mâinile, în ochi îi scăpăra şi-i lucea o lumină nouă, vigilentă. În animalul de muncă stors şi sleit se trezise un om — un om înnegurat, închis, viclean şi primejdios, socotit şi preocupat, neliniştit şi intrigant.

Odată, pe când baronul se întorsese mai devreme acasă, se opri în coridor, uimit; dincolo de uşa bucătăriei acelei făpturi, care de obicei era cu desăvârşire mută, nu se auzeau chicoteli şi râsete ciudate? Şi iată că Leporella, frecându-şi mâinile pieziş de şorţ, jumătate sfioasă, jumătate obraznică, se şi strecura pe uşa întredeschisă.

— Rog pe domnu’ baron să mă ierte, zise ea în timp ce mătura cu privirea podeaua, dar e înăuntru fata cofetarului… fată frumoasă… tare-ar vrea să-l cunoască pe domnu’ baron.

El îşi înălţă privirea, surprins. Se întreba dacă trebuie să se înfurie de o asemenea intimitate neruşinată, ori să se amuze de sensibilitatea ei de codoaşă. În cele din urmă, învinse curiozitatea lui de bărbat.

— Ia s-o vedem un pic!

Fata, pe care Leporella o momise cu încetul prin tot felul de încurajări măgulitoare, era ca de şaisprezece ani, blondă şi atrăgătoare. Acum, când slujnica o împingea într-una, ostentativ, ieşi pe uşă chicotind sfioasă şi roşie la faţă şi se tot foia stângace prin faţa elegantului baron, pe care adesea îl privise cu admiraţie într-adevăr copilăreasca din prăvălia de peste drum. Baronului îi păru drăguţă şi o pofti să ia ceaiul cu dânsul în odaia lui. Neştiind dacă trebuie să accepte ori nu, fata se întoarse către Crescenz. Aceasta însă se şi mistuise în bucătărie, cu o grabă surprinzătoare încât victimei ademenite spre aventură nu-i mai rămânea altceva decât să cedeze, îmbujorată şi emoţionată de curiozitate, primejdioaselor îmbieri.

Dar natura nu face salturi. Chiar dacă presiunea unei patimi înăbuşite, strâmbate, smulsese din făptura cea osoasă şi mohorâtă o agitaţie oarecare a spiritului, această gândire nouă, îngustă, nu ajungea mai departe decât până la cauza cea mai apropiată — înrudindu-se astfel cu instinctul de scurtă durată al animalelor. Prinsă între zidurile obsesiei de a-şi servi întrutotul stăpânul pe care-l iubea cu un devotament de câine, Crescenz uită cu desăvârşire de soţia absentă. Cu atât mai înspăimântătoare îi fu deşteptarea. Când, într-o dimineaţă, baronul, morocănos şi necăjit, intră cu o scrisoare în mână şi o înştiinţa să pregătească toate, pentru că a doua zi se întorcea din sanatoriu stăpâna casei, asupra ei se abătu un trăsnet din senin. Crescenz, pământie la faţă, rămase locului cu gura căscată de spaimă: vestea o înjunghiase ca un cuţit. Privea ţintă, privea într-una, ca şi cum n-ar fi priceput. Atât de nemărginit, atât de înfricoşător îi sfâşiase lovitura de trăsnet obrazul, încât baronul găsi de cuviinţă s-o liniştească puţin cu un cuvânt de îmbărbătare.

— Cenzi, mi se pare că nici pe tine nu te bucură. Dar ce să-i faci, n-avem încotro!

Iată însă că pe chipul împietrit începu să se agite ceva. O convulsie uriaşă se trudea să iasă la lumină, din străfund, parcă din măruntaiele ei, colorându-i treptat obrajii, până atunci ca de cretă, într-un purpuriu intens, încet de tot, pompat în sus cu izbituri puternice ale inimii, izvora ceva: gâtlejul tremura de sforţarea silită. Şi, în sfârşit, ajungând sus, dintre dinţii scrâşniţi izbucni înăbuşit:

— Ba… ba… avem… avvem încotrro…

Cuvintele ţâşniră aspru, ca o împuşcătură mortală. Şi în urma descărcării violente, atât de răutăcios, cu o hotărâre atât de neagră i se încrâncenă chipul schimonosit, încât, fără voie, baronul se sperie şi se trase înapoi, plin de mirare. Crescenz însă se şi întorsese şi începuse să frece o piuliţă de aramă cu un zel deosebit de încordat, de parcă ar fi vrut să-şi frângă degetele.

O dată cu întoarcerea soţiei, prin casă începură iar să bântuie trăsnete şi fulgere. Doamna trântea zgomotos uşile, se repezea prin odăi, prost dispusă şi, ca un curent de aer, mătura pe fereastră atmosfera de lâncezeală tihnită. Fie că femeia înşelată aflase prin bârfeli din vecini sau prin scrisori anonime, cât de nedemn abuzase soţul ei de drepturile sale de stăpân, fie că o înciuda nervozitatea făţişă şi nestăpânită cu care el o primise faţă de toată lumea, oricum, cele două luni de sanatoriu păreau să fi fost prea puţin de folos nervilor ei surescitaţi, gata să se rupă, căci accesele de plâns alternau cu ameninţări şi cu scene de isterie. De la o zi la alta, raporturile dintre ei se făceau tot mai de nesuferit. Vreo câteva săptămâni, baronul, datorită politeţii lui, care până atunci fusese la înălţime, mai ţinu piept asaltului de mustrări, îndată ce ea ameninţa cu divorţul sau cu scrisori către părinţii ei, şi răspunse evaziv şi împăciuitor. Dar tocmai această indiferenţă rece, lipsită de dragoste, o împingea pe femeia fără prieteni, împresurată de o duşmănie ascunsă, tot mai adânc în nervozitatea ei înfrigurată.

Crescenz se blindase cu totul în vechea-i muţenie. Însă tăcerea ei devenise agresivă şi primejdioasă. La sosirea stăpânei, rămase cu încăpăţânare în bucătărie şi când, în sfârşit, fu chemată, evită să-i ureze bun venit. Cu umerii împinşi înainte cu îndârjire, stătea ca de lemn şi atât de ursuză răspundea la întrebări încât stăpâna, nerăbdătoare, îşi întoarse îndată ochii de la ea. Dar Crescenz, printr-o singură privire, proiectă în spatele neştiutoarei întreaga ură adunată. Rapacitatea ei se simţea frustrată prin reîntoarcerea baronesei. Din bucuria, gustată cu patimă, de a fi serviabilă, Crescenz fu din nou izgonită în bucătărie şi la vatră, numele intim Leporella îi fu răpit. Căci baronul se ferea cu multă precauţie să arate în faţa nevestei vreun semn de simpatie pentru Crescenz. Numai uneori, când, istovit de scenele dezgustătoare, dorea să-şi verse focul, se furişa în bucătăria ei şi se aşeza pe un scaun tare de lemn, ca să se uşureze printr-un suspin: „Nu mai pot să îndur!”

Clipele acelea — în care stăpânul divinizat căuta, dintr-o încordare excesivă, să se refugieze la dânsa — erau cele mai fericite ale Leporellei. Niciodată n-ar fi îndrăznit să rostească vreun răspuns sau vreo vorbă de mângâiere; şedea mută şi adâncită în gânduri, doar când şi când se uita cu o privire care asculta, plină de milă, de chin, către zeul ei subjugat, şi această participare tăcută îi făcea bine baronului. Apoi însă, când el pleca din bucătărie, cuta aceea turbată i se târa din nou până sus, pe frunte, şi mâinile grele împungeau ura într-o bucată de carne lipsită de apărare sau o fărâmiţau frecând-o de oale şi de tacâmuri.

În cele din urmă, atmosfera de zăduf condensat se descărcă printr-o explozie furtunoasă. La una din scenele acelea pustiitoare, baronul, în sfârşit, îşi pierdu răbdarea. Cu o destindere bruscă zvâcni în sus din indiferenţa lui. Umilă de şcolar şi trânti vijelios uşa în urma sa:

— M-am săturat!

Strigase cu atâta furie, încât ferestrele zornăiră până în odaia cea mai din fund. Apoi, încă înfierbântat de mânie, cu obrajii ca sângele, se repezi în bucătărie la Crescenz, care tremura toată ca un arc prea înstrunat.

— Numaidecât să-mi pregăteşti valiza şi puşca. Plec pentru o săptămâna la vânătoare. În iadul ăsta nici dracu nu mai poate sta. Toate astea trebuie să ia sfârşit!

Crescenz îl privea încântată. Aşadar, baronul era iarăşi stăpânul. Şi un râs aspru îi gâlgâi din gâtlej:

— Are dreptate domnu’, trebuie să ia sfârşit!

Palpitând de zel, gonind din odaie în odaie, strânse totul din dulapuri, pe de mese; fiecare nerv al făpturii croite grosolan tremura sub încordarea avidităţii. Cu mâna ei, duse apoi valiza şi puşca jos, la trăsură. Dar, pe când baronul chibzuia în căutarea unui cuvânt de mulţumire pentru zelul ei, privirea i se trase înapoi speriată. Peste buzele strânse ale Crescenzei îşi croise iarăşi drum larg râsul acela viclean care îl înspăimânta de fiecare dată. Văzând-o atentă, fără voie se gândi la ghearele încordate ale unei fiare la pândă. Dar ea se şi încovoiase şi doar îi şopti răguşit, cu o intimitate aproape jignitoare:

— Să plece domnu’ fără grijă, că fac eu totul.

După trei zile, o telegramă urgentă îl rechema pe baron de la vânătoare. La gară îl aştepta vărul lui. Tulburat, baronul înţelese de la prima aruncătură de ochi că trebuie să se fi întâmplat ceva neplăcut, căci privirea vărului era nervoasă şi îl evita. După câteva cuvinte pregătitoare, spuse cu menajamente, baronul află: dimineaţa, nevasta lui fusese găsită moartă în patul ei, iar odaia plină de gaz aerian. Un accident din nebăgare de seamă, aşa îl vestea vărul, era din păcate exclus, pentru că acum, în mai, soba de gaz era de mult scoasă din uz, şi intenţia unei sinucideri se putea recunoaşte din însuşi faptul că nenorocita luase seara veronal. La acestea se adăuga declaraţia bucătăresei Crescenz, singura care rămăsese acasă în seara aceea şi care a auzit cum nefericita ieşise noaptea în vestibul, probabil ca să deschidă intenţionat gazometrul, închis cu grijă. În urma acestei comunicări, medicul legist, chemat spre constatare, declarase de asemeni exclusa orice altă cauză şi făcuse proces-verbal de sinucidere.

Baronul începu să tremure. Când vărul pomeni de depoziţia Crescenzei, simţi deodată răcindu-i-se sângele în mâini — un gând penibil, dezgustător, un fel de greaţă se învălura într-însul. Dar senzaţia aceasta, care dospea şi-l chinuia, el o respinse cu energie şi, fără nicio împotrivire, se lăsă condus acasă de vărul lui. Cadavrul fusese ridicat, în odaia de primire aşteptau rudele, cu mutre întunecate, duşmănoase. Condoleanţele lor erau reci ca o lamă de cuţit. Pe un ton acuzator, îi spuseră că trebuie să-i aducă la cunoştinţă, cu regret, că nu mai fusese posibil să muşamalizeze „scandalul”, deoarece dimineaţa, servitoarea dăduse buzna pe scări ţipând cât o lua gura: „Doamna s-a omorât!” şi că au comandat o înmormântare discretă, pentru că — din nou se întorcea, rece, către dânsul tăişul ascuţit al cuţitului — curiozitatea societăţii fusese din păcate aţâţată neplăcut încă dinainte, prin fel de fel de zvonuri. Cu fruntea înnourată, baronul asculta încurcat. O dată îşi ridică involuntar privirea spre uşa încuiată a odăii de dormit, dar, laş, o coborî iar. Voia să-şi depene până la capăt un gând care nu-i dădea pace şi-l chinuia; vorbăria aceea însă, goală şi ostilă, îl zăpăcea. Încă o jumătate de ceas se mai agitară în jurul lui rudele, negre şi flecare, apoi toţi se retraseră, unul după altul. În odaia goală, semiobscură, rămase singur, cu tâmple îndurerate, cu încheieturi obosite, tremurând ca sub o lovitură surdă.

Cineva bătu la uşă.

— Intră! zise el tresărind..

Din spate se şi auzea un pas şovăielnic, un pas îndesat, furişat şi târşâit, pe care-l cunoştea. Brusc, îl năpădi groaza, îşi simţea ceafa ca înşurubată şi în acelaşi timp pielea din creştet până jos, la genunchi, străbătută de fiori de gheaţă. Voi să se întoarcă, dar muşchii nu-l ascultau. Rămase deci în mijlocul odăii, tremurând şi fără grai, cu mâinile atârnându-i ţepene, dându-şi seama foarte precis ce impresie de laşitate trebuia să dea această împietrire plină de vinovăţie. Zadarnic însă se strădui din răsputeri — muşchii nu i se supuneau. Atunci, foarte calmă, cât mai neutră posibil, zise vocea din dosul lui:

— Vreau numai să întreb dacă domnu’ ia masa acasă ori în altă parte.

Baronul se cutremura din ce în ce mai tare, gheaţa îi coborâse până în piept. De trei ori încercă, până ce izbuti în sfârşit să stoarcă dintr-însul:

— Nu, acum nu mănânc nimic!

Pasul se târşâi afară din odaie. Baronul nu avu curajul să-şi întoarcă ochii. Deodată, încremenirea se frânse, o scârbă sau o convulsie îi zgudui tot trupul. Dintr-o săritură fu la uşă, învârti palpitând cheia în broască, pentru ca pasul, acel pas ce-l urmărea ca o stafie şi pe care-l ura, să nu se mai apropie. Apoi se trânti în fotoliu ca să-şi înăbuşe un gând pe care nu voia să-l gândească şi care totuşi, rece şi lipicios ca un melc, se târa într-una către conştiinţa lui. Gândul acela de care nu putea scăpa, pe care sila îl împiedica să-l accepte, îi umplea întreaga simţire, bălos şi scârbos — şi toată noaptea de nesomn îl sâcâi, chiar în ceasurile următoare, ba şi atunci pe când, îmbrăcat în negru şi tăcut, stătea la înmormântare lângă sicriu.

A doua zi după înmormântare, baronul plecă în grabă din oraş. Prea îi erau acum nesuferite toate feţele; în toiul compasiunii lor, oamenii aveau — ori poate numai i se părea? — o ciudată privire cercetătoare, de torţionari. Până şi cele neînsufleţite vorbeau acuzativ şi cu răutate: fiecare mobilă din casă, dar mai cu seamă din dormitor, unde mirosul dulceag al gazului părea că mai stăruie pe toate obiectele, de câte ori apăsa involuntar clanţa ca să deschidă uşa. Dar coşmarul cel mai de neîndurat, în somn sau treaz, era indiferenţa rece, nepăsătoare, a confidentei lui de odinioară, care tropotea prin locuinţa pustie ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nici cel mai mic lucru. Din secunda în care vărul lui, la gară, pomenise numele ei, tremura la fiecare întâlnire cu dânsa. Abia îi auzea pasul şi o nelinişte nervoasă îl cuprindea punându-l aproape pe fugă. Nu mai putea vedea, nu mai putea suporta acel umblet târşâit, indiferent, acel calm mut şi rece. Îl şi apuca sila doar gândindu-se la ea, la vocea ei scârţâită, la părul slinos, la acea nesimţire tâmpă, animalică, nemiloasă; în furia lui, era cuprinsă furia împotriva sa, pentru că îi lipsea forţa să rupă violent, cum rupi o funie, legătura lor, care îl sugruma. Aşa încât nu-i mai rămânea decât o singură scăpare: fuga. Pregăti pe ascuns valizele, fără să-i spună vreun cuvânt şi lăsă numai un bilet zorit, în care o vestea că plecase în Carintia, la nişte prieteni.

Baronul lipsi toată vara. Odată, când fu chemat de urgenţă la Viena, pentru aranjarea moştenirii, preferă să vină în taină, să locuiască la hotel şi să nici n-o anunţe pe pasărea morţii, care sta acasă aşteptând. Crescenz nu află nimic de prezenţa lui, căci nu stătea de vorbă cu nimeni. Neavând nicio treabă, şedea toată ziua în bucătărie, ţeapănă, întunecată ca o cucuvea; la biserică se ducea acum de două ori pe zi, nu o dată, ca înainte; prin mandatarul baronului primea dispoziţii şi bani de cheltuială — de el însuşi nu auzea nimic. Baronul nu scria şi nu trimitea prin alţii niciun cuvânt. Astfel, Crescenz stătea mută şi aştepta. Faţa i se făcuse mai aspră, mai uscată, mişcările ei deveniseră iar ca de lemn. Aşa, aşteptând şi aşteptând mereu, îşi petrecu timpul, multe săptămâni în şir, într-o stare misterioasă de încremenire.

Toamna însă, rezolvarea unor chestiuni urgente nu-i mai îngădui baronului să-şi prelungească vacanţa. Trebuia să se întoarcă acasă. În prag, se opri şovăitor.. Cele două luni printre prieteni intimi mai că-l făcuseră să uite multe — acum însă, când avea să stea faţă în faţă, aproape corp la corp, cu coşmarul lui, cu complicea probabilă, simţi exact aceeaşi convulsie care-i prilejuia o greaţă apăsătoare. Cu fiecare treaptă a scării pe care o urca tot mai încet, o mână invizibilă i se ridica mai sus, pe gâtlej. În cele din urmă, fu nevoit să-şi adune, cu toată energia, forţele, spre a sili degetele înţepenite să învârtească cheia în broască.

Surprinsă, Crescenz abia auzi răsucindu-se cheia, că şi ţâşni din bucătărie. Când îl văzu, o clipă rămase locului, palidă apoi, ca pentru a se ascunde; apoi se plecă şi ridică valiza de unde o pusese el. Dar uită să-i spună vreun cuvânt de bun venit. Nici el nu rosti o vorbă. Mută îi duse Crescenz valiza în odaie. Mut venea în urma ei baronul. Mut aşteptă, privind pe fereastră, până ce dânsa ieşi, apoi întoarse iute cheia în uşă.

Aceasta fu întâia lor revedere după luni de zile.

Crescenz aştepta. La fel aştepta şi baronul, să vadă dacă nu cumva avea să cedeze totuşi acea înspăimântătoare convulsie a groazei, care-l apuca la apariţia ei. Dar nimic nu se îndrepta. Încă înainte s-o vadă, numai auzindu-i pasul, afară, pe coridor, sentimentul neplăcut din el îşi şi fâlfâia aripile. Nu se atingea de micul dejun, în fiecare dimineaţă evada din casă grăbit, fără să-i adreseze vreun cuvânt, şi lipsea până seara, târziu, numai să fie scutit de prezenţa ei. Cele două-trei porunci pe care era nevoit să i le dea, le rostea cu faţa întoarsă. Îl sufoca aerul pe care-l respira în aceeaşi odaie cu un strigoi.

Între timp, Crescenz şedea toată ziua cufundată. În muţenie, pe scaunaşul ei de lemn. Pentru ea nu-şi mai gătea. Orice mâncare o dezgusta, ocolea pe toată lumea. Şedea numai şi, cu ochi sfioşi, aştepta întâiul fluierat al stăpânului, ca un câine bătut care ştie că a făcut ceva rău. Raţiunea ei obtuză nu pricepea exact ce se întâmplase; doar atât că stăpânul şi dumnezeul ei o evita şi n-o mai voia; atâta pătrunsese impetuos în cugetul ei.

A treia zi de la sosirea baronului, zbârnâi soneria. În faţa uşii stătea un bărbat liniştit, cu părul cărunt, cu obrajii bărbieriţi cu grijă şi cu o valiză în mână. Crescenz voi să-i facă vânt. Dar intrusul insistă spunând că era servitorul cel nou, că domnul îi poruncise să vină la ora zece şi dânsa să-l anunţe. Crescenz se făcu albă ca varul; o clipă rămase neclintită, degetele răsfirate le ţinea în aer. Apoi mâna îi căzu, ca o pasăre străpunsă de un glonte.

— Intră singur, îl repezi; apoi se întoarse în bucătărie şi trânti uşa cu zgomot.

Servitorul rămase. Din ziua aceea, baronul nu mai fu nevoit să se adreseze Crescenzei; toate poruncile i le transmitea prin bătrânul, liniştitul servitor de casă mare. Ce se petrecea în afara bucătăriei, ea nu află niciodată, totul se prelingea rece peste dânsa, ca valul pe o stâncă.

Starea asta apăsătoare dură două săptămâni şi pe Crescenz o roase ca o boală. Faţa i se făcuse tăioasă şi ascuţită, părul de la tâmple încărunţise subit. Mişcările i se împietriseră cu totul. Aproape totdeauna stătea ca un buştean, pe scăunaşul ei, privind mută înainte-i, pe fereastra goală. Iar când lucra, o făcea cu sălbăticie, ca într-o izbucnire de mânie.

După aceste două săptămâni, servitorul intră într-o bună zi în odaia stăpânului şi, din aşteptarea lui timidă, baronul îşi dădu seama că dorea să-i comunice un lucru important. Servitorul se mai plânsese de firea posacă a acelei „ţoape tiroleze”, cum o numea el dispreţuitor şi-i propusese baronului s-o concedieze. Acesta însă, oarecum neplăcut impresionat, se prefăcu întâi că nu-i aude propunerea. Dar pe când data trecută servitorul se îndepărtase cu o plecăciune, acum se încăpăţâna să stăruie în părerea sa. Făcu o mutră ciudată, încurcată aproape, şi în sfârşit bâigui că-l roagă pe domnul să nu-l considere ridicol, că el nu ştie să spună altcum… dar lui îi e frică de dânsa; că fiinţa asta încuiată, răutăcioasă, e de nesuferit şi că domnul baron nici nu ştie ce persoană periculoasă ţine în casa lui.

Involuntar, baronul se sperie de acest avertisment. Îl întrebă ce vrea să spună cu asta şi cum să-i interpreteze spusele. Ce-i drept, servitorul îşi înmuie afirmarea, răspunse că n-ar şti nimic precis, are doar impresia că femeia e o fiară sălbatică şi foarte uşor ar fi în stare să facă rău. Cu o zi înainte, când şi-a întors capul să-i dea o indicaţie, i-a surprins pe neaşteptate privirea — desigur, despre o privire nu se poate spune nimic, dar era ca şi cum ar fi vrut să-l înhaţe de gât. Şi de atunci se teme de ea, ba îi e frică şi să se atingă de mâncarea gătită de dânsa.

— Domnul baron nu ştie, îşi încheie omul raportul, ce persoană periculoasă este. Nu vorbeşte nimic, nu dă la iveală nimic, dar de, eu zic aşa, ar putea să facă şi-un omor!

Speriat, baronul aruncă o privire bruscă spre acuzator. Auzise ceva precis? I se raportase vreo suspiciune? Simţea cum degetele începeau să-i tremure şi repede puse ţigara jos, pentru ca nu cumva ea să schiţeze în aer emoţia mâinilor lui. Dar faţa bătrânului era cu totul naivă — nu, nu putea să ştie nimic. Baronul şovăia. Apoi deodată îşi încordă voinţa şi se hotărî:

— Mai aşteaptă. Dar dacă are să se mai poarte o dată urât cu tine, concediaz-o pur şi simplu în numele meu.

Servitorul se înclină şi baronul răsuflă uşurat. Orice îi amintea de făptura asta misterios de primejdioasă, îi întuneca ziua. Cel mai bun lucru ar fi, chibzuia el, să se întâmple în lipsa lui. Poate de Crăciun — şi speranţa unei liberări îi şi făcu bine sufleteşte. Da, aşa e cel mai bine, de Crăciun, se încuraja el, când am să fiu plecat.

Dar nu mai departe decât a doua zi, abia intrase în odaia lui, după dejun, că cineva bătu la uşă. Distrat ridică ochii de pe ziar şi mârâi:

— Intră!

Şi iată, pasul apăsat, atât de urât de dânsul şi care-l urmărea totdeauna până şi în vis, se şi târşâi înăuntru. Baronul se înspăimântă. Ca un craniu de mort, palid, livid, obrazul osos se bălăbănea deasupra trupului negru, uscat. Un vag sentiment de milă se amesteca în groaza lui, văzând cum pasul înfricoşat al făpturii călcate în picioare se opri umil la marginea covorului. Şi pentru a-şi ascunde jena, îşi dădu osteneala să pară că nu ştie despre ce e vorba.

— Ei, Cenzi, ce s-a întâmplat? întrebă el.

Dar nu reuşi s-o spună cum ar fi dorit, jovial şi prietenos, întrebarea sunase tăioasă şi rea.

Crescenz nu se clintea. Ochii şi-i aţintea pe covor. În sfârşit, azvârli dintr-însa, aşa cum arunci cu piciorul ceva zgomotos.

— Servitorul m-a concediat, spunea că domnu’ mă concediază.

Neplăcut surprins, baronul se sculă. Nu se aşteptase să se întâmple chiar atât de curând. Începu să îndruge, bâlbâindu-se, că nu trebuie să ia lucrurile prea în serios, că n-are decât să se înţeleagă cu restul personalului şi câte şi mai câte, aşa cum îi veneau la gură.

Crescenz însă, nemişcată, cu umerii ridicaţi, sfredelea covorul cu privirea. Cu o stăruinţă îndârjită, îşi ţinea capul aplecat ca un taur, surdă la toată vorbăria lui amabilă, aşteptând o singură vorbă, care nu venea. Şi rămase cufundată în mutismul ei chiar şi atunci când baronul, uşor scârbit de rolul înjositor al linguşitorului — rol ce trebuia să-l joace în faţa unei slugi — tăcu obosit. În cele din urmă, rosti greoi:

— Numai atâta am vrut să ştiu, dacă domnu’, chiar domnu’ baron i-a poruncit lui Anton să mă concedieze.

Expulzase cuvintele dur, indignat, brutal; baronul le resimţi ca o împunsătură în nervii săi iritaţi. Era o ameninţare? O provocare? Şi, dintr-o dată, se evaporă din el orice laşitate, orice milă. Toată ura, toată scârbă acumulată de-a lungul multor săptămâni se îmbinară arzător cu dorinţa de a sfârşi o dată. Brusc, schimbându-şi cu totul tonul, cu răceala profesională ce şi-o însuşise în minister, confirmă nepăsător: da, da, chiar aşa; în adevăr, el dăduse mână liberă servitorului să dispună de treburile gospodăriei, în ce-l priveşte personal, îi dorea binele, ba se va şi strădui să revină asupra concedierii. Dacă însă ea va urma să se poarte urât cu servitorul, atunci, fireşte, va fi nevoit să renunţe la serviciile ei.

Şi, adunându-şi cu putere întreaga voinţă, foarte hotărât să nu dea îndărăt de frica vreunei aluzii ascunse, a vreunei familiarităţi, la ultimele cuvinte îşi propti privirea asupra femeii care, aşa credea el, vrea să-l ameninţe, şi o fixă cu toată tăria.

Dar privirea pe care Crescenz, sfioasă, o înălţă acum de pe podea, era numai privirea unui animal rănit de vânător, în clipa când vede haita ogarilor ţâşnind din tufiş.

— Mulţu… mesc, se mai trudi să răspundă, cu glas stins. Plec… Nu vreau să-l mai supăr pe domnu’…

Încet, fără să mai privească înapoi, cu umerii căzuţi, îşi târşâi paşii de lemn afară din odaie.

Seara, când baronul se întoarse de la Operă şi căută pe birou scrisorile sosite între timp, observă ceva pătrat şi străin. Făcu lumină. Era o casetă din lemn sculptat, din cele ţărăneşti. Nu era încuiată; se aflau în ea, aşezate curat şi ordonat, toate mărunţişurile pe care Crescenz le primise vreodată de la dânsul, cele câteva cărţi poştale de la vânătoare, două bilete de teatru, un inel de argint, întregul teanc de bancnote îngrămădite, printre ele un instantaneu făcut în Tirol cu douăzeci de ani în urmă, şi pe care ochii ei, probabil speriaţi de lumina de magneziu, priveau cu aceeaşi expresie de câine lovit şi bătut ca şi câteva ceasuri înainte, când îşi luase rămas bun.

Nedumerit, baronul împinse de o parte caseta. Ieşi să-l întrebe pe servitor ce căutau lucrurile acelea ale Crescenzei pe biroul lui. Servitorul se oferi numaidecât s-o aducă pe duşmană ca să dea socoteală. Dar Crescenz nu putu fi găsită nici în bucătărie, nici în vreo altă odaie. Abia a doua zi — când un raport al poliţiei anunţa sinuciderea unei femei de vreo patruzeci de ani, care se aruncase de pe pod în canalul Dunării — cei doi bărbaţi încetară să întrebe unde dispăruse Leporella.