Povestile lui Wilhelm Hauff (3)

 Povestea califului barză II

A doua zi dimineaţă, după ce califul luă o gustare şi se îmbrăcă, marele vizir se înfăţişă, după cum i se poruncise, ca să-l ia la plimbare. Califul vîrî la cingătoare cutiuţa cu pulberea fermecată, spuse curtenilor să rămînă în urmă şi pomi înainte, însoţit numai de marele vizir. Colindară prin întinsele gră­dini ale califului, dar în zadar căutară niscaiva vietăţi ca să poată încerca praful vrăjit. În cele din urmă, vizirul fu de părere să meargă mai departe, înspre iaz, unde văzuse adese­ori tot felul de vieţuitoare, mai ales berze, care se plimbau întotdeauna pe acolo, păşind grav şi clămpănind.

   Califul urmă sfatul vizirului său şi se îndreptă cu el spre iaz. Cînd ajunseră acolo, văzură o barză ce păşea îngîndurată încoace şi încolo, căutând broaşte şi clămpănind din cioc. Undeva, departe, în văzduh, plutea o altă barză, venind tot într-acolo.

—  Pun rămăşag pe barba mea, mărite stăpîne, zise marele vizir, că năltăroagele astea două îşi vor spune acum lucruri vrednice de auzit. Ce-ar fi să ne prefacem în berze?

—   Bine ai grăit, răspunse califul. Dar, întîi şi întîi, să ne amintim cum trebuie să facem ca să luăm din nou înfăţişare omenească. Aşadar, dacă ne închinăm de trei ori către răsărit şi rostim cuvîntul Mutabor, eu voi lua din nou chip de calif şi .tu de vizir, Dar pentru nimic în lume nu trebuie să rîdem, căci atunci suntem pierduţi!

În timp ce califul vorbea astfel, cea de-a doua barză se roti încet deasupra capetelor lor şi se lăsă uşor pe pămînt. Califul scoase repede cutiuţa de la brîu, trase praf pe nas, îi dădu şi marelui vizir şi strigară amîndoi într-un glas: „Mutabor!“

Deodată, ca prin farmec, picioarele li se subţiară, se făcură lungi şi roşii, frumoşii iminei galbeni ai califului şi ai însoăi torului său se preschimbară în labe urîte de barză, braţele se prefăcură în aripi, gîtul se înălţă dintre umeri şi se lungi cu un cot, bărbile se făcură nevăzute, iar trupul li se acoperi cu pene albe.

—   Ai un plisc frumos, vizire, spuse califul, mirîndu-se îndelung. Pe barba profetului, aşa ceva n-am mai văzut in viaţa mea!

—   Mulţumesc preasupus, răspunse marele vizir, făcînd o  plecăciune, dar, dacă-mi este îngăduit, aş spune că înălţimea voastră arătaţi ca barză aproape mai frumos decît în chip de calif. Dar, dacă înălţimea voastră doreşte, să le ascultăm pe prietenele noastre de colo şi să vedem dacă într-adevăr înţelegem graiul berzelor.

În timpul acesta, cea de-a doua barză se lăsă pe pămînt, îşi curăţă picioarele cu ciocul, îşi netezi penele şi se îndreptă spre prima barză. Cele două berze noi-nouţe se apropiară grabnic şi auziră, spre uimirea lor, următoarea convorbire:

—   Bună dimineaţa, doamnă Picior-Lung, aţi ieşit atît de devreme la cîmp?

—   Bună să-ţi fie inima, dragă Clămpăne-Cioc! Iată, am adus o mică gustare. Vrei o ciosvîrtă de şopîrlă sau o pulpiţă de broască?

Mulţumesc frumos; azi nu prea am poftă de mîncare. Am venit pentru altceva la cîmp. Astăzi trebuie să dănţuiesc în faţa oaspeţilor tatălui meu şi vreau să fac în taină cîteva încercări.

Şi tînăra barză începu să se plimbe pe cîmpie, făcînd miş­cări năstruşnice. Califul şi Mansor o urmăreau cu uimire. Cînd o văzură însă ridicînd un picior şi fîlfîind graţios din aripi, cei doi nu se mai putură stăpîni: din pliscurile lor izbucni un rîs nestăvilit, care nu mai contenea. Califul se po­toli cel dintîi.

—   Să te prăpădeşti de rîs! strigă el. Petrecerea asta nu-i plătită nici cu aur! Păcat că prostănacele au fugit de rîsul nostru, altminteri te pomeneşti că ar fi început să şi cînte!

   Dar deodată marele vizir îşi aminti că nu era îngăduit să rîzi în timpul vrăjii şi îi împărtăşi califului îngrijorarea sa.

—   Pe Mecca şi Medina! Ar fi o glumă proastă să rămînem berze! Aminteşte-ţi tu neghiobul acela de cuvînt; mie nu-mi vine în minte.

—   Trebuie să ne plecăm de trei ori spre răsărit şi în acelaşi timp să spunem: Mu-mu-mu...

Se întoarseră cu faţa spre răsărit şi se plecară mereu, atingînd pămîntul cu pliscurile. Dar, vai! Cuvîntul fermecat le pierise din minte şi, oricît se înclina califul şi oricît bolbo­rosea vizirul său mu-mu-mu, nu şi-l aminteau şi pace. Bietul Raşid şi vizirul său erau sortiţi să rămînă berze.

P1