Povestile lui Wilhelm Hauff (4)

Povestea califului barză(3)

Cele două berze fermecate se plimbau triste pe cîmpie, neştiind, în durerea lor, ce să facă. Înfăţişarea de barză nu şi-o puteau schimba. Să se întoarcă în oraş spre a fi recunoscuţi era cu neputinţă: cine ar da crezare unei berze că este calif şi, chiar dacă asemenea lucru ar fi de crezut, ar vrea locuitorii Bagdadului să aibă o barză drept calif?

    Rătăciră astfel zile în şir, hrănindu-se anevoie cu poamele cîmpului, pe care nu le puteau mesteca bine din cauza pliscu­rilor prea lungi. De şopîrle sau broaşte nu prea aveau poftă: le era teamă să nu-şi strice stomacul cu ele. Singura lor mîngîiere în aceste triste împrejurări era că puteau să zboare şi zburau deseori deasupra acoperişurilor din Bagdad, să vadă ce se mai petrece pe acolo.

In primele zile băgară de seamă că pe străzile oraşului domnea o mare nelinişte şi tristeţe. Dar, cam la patru zile după vrajă, aflîndu-se deasupra palatului califului, văzură în stradă un alai măreţ. Răsunau tobe şi fluiere, iar un bărbat îmbrăcat într-o mantie de purpură cusută cu fir de aur mergea călare pe un cal împodobit, înconjurat de slujitori în veşmine strălucitoare. Jumătate din norodul Bagdadului alerga în urma lui, strigînd într-un glas: „Trăiască Mizra, trăiască stăpînul Bagdadului!“

Cele două berze de pe acoperişul palatului se priviră îndelung. Califul grăi:

—   Iţi dai seama acum, mare vizir, de ce am fost vrăjit? Acest Mizra este fiul duşmanului meu de moarte, puternicul vrăjitor Kaşnur, care, într-un ceas rău, mi-a jurat răzbunare. Dar eu nu mi-am pierdut nădejdea. Vino cu mine, credinciosul meu tovarăş de suferinţă, să mergem la mormîntul profetului: poate că în acel loc sfînt vraja se va risipi.

Se înălţară de pe acoperişul palatului şi se îndreptară către Medina.

Dar cele două berze nu prea erau obişnuite să zboare şi pluteau anevoie.

—   O, stăpîne, gemu după cîteva ceasuri marele vizir, cu voia măriei tale, eu nu mai pot; măria ta zbori prea repede şi, în afară de asta, s-a lăsat seara şi am face bine să poposim undeva peste noapte.

Raşid dădu ascultare rugăminţii slujitorului său şi zărind dedesubt nişte zidiri năruite care-i puteau adăposti, se lăsară pe ele. Acolo părea să fi fost odinioară un castel. Printre zidurile surpate se ridicau pilaştri frumos lucraţi, iar cîteva| încăperi ce se păstraseră întregi stăteau mărturie a strălucirii de odinioară. Raşid şi însoţitorul său străbătură coridoarele căutînd un locşor uscat; deodată, barza Mansor se opri.

—   Doamne, stăpîne, şopti el încetişor, ştiu că este ruşinos şi pentru un mare vizir, şi cu atît mai mult pentru o barză, să se teamă de stafii. Mă cam trec fiorii, căci pe-aici pe-aproape am auzit limpede un suspin şi un geamăt. Califul se opri şi el şi auzi desluşit un scîncet slab, care semăna mai mult a geamăt de om decît de animal. Nedumerit, vru să se apropie de locul de unde veneau gemetele; vizirul însă îl apucă cu ciocul de aripă şi îl rugă stăruitor să nu se apropie, ca să nu dea peste cine ştie ce alte primejdii. Dar în zadar! Califul - căruia şi in pieptul de barză îi bătea o inimă vitează —se smulse cu preţul cîtorva pene şi o luă la goană printr-un coridor întunecos. Ajunse degrabă la o uşă ce părea a fi întredeschisă şi îndărătul ei auzi desluşit suspine şi scîncete. Împinse uşa cu ciocul, dar se opri mirat în prag. Pe podeaua încăperii derăpănate, slab luminată printr-o fereastră zăbrelită, stătea o bufniţă mare. Lacrimi grele se prelingeau din ochii ei mari şi rotunzi, iar din pliscu-i încovoiat ieşeau vaiete răguşite. Dar la vederea califului şi a vizirului său, care se apropiase şi el între timp, bufniţa scoase strigăte de bucurie. Cu aripile ei cafenii îşi şterse graţios lacrimile şi spre marea uimire a celor doi, strigă cu glas omenesc, în arabă:

—   Fiţi binevenite, berzelor! Voi sunteţi semnul izbăvirii mele, căci mi s-a proorocit odată că berzele îmi vor aduce o mare fericire.

   Cînd califul îşi reveni din uimirea care-l cuprinsese, îşi înclină gîtul lung, îşi mişcă graţios picioarele şi rosti:

—    Bufniţo, vorbele tale mă fac să cred că am găsit în tine o tovarăşă de suferinţă. Dar vai, nădăjduieşti zadarnic că noi o să te putem scăpa. Ai să recunoşti tu însăţi neputinţa noastră, cînd vei auzi ce ni s-a întâmplat. Bufniţa îl rugă să-i povestească şi califul începu să depene cele ce-am aflat şi noi pînă acum.

P3